Drăgălaşa asta neagră e o pisică cum eu n-am mai văzut. Se joacă cu toţi câinii de mărimea ei, stă la scărpinat, vine imediat când o chemi, se gudură, toarce, şi când oboseşte, se tolăneşte pe un covoraş şi doarme fără să deranjeze pe nimeni.
Doarme în scara vecină şi de fiecare dată când două prietene de-ale mele ies cu câinii lor la plimbare, iese şi pisica. Azi am invitat-o la mine şi i-am făcut câteva poze. Încă e aici, dar în curând o să iasă la plimbare cu Benny şi Ricky şi o să-şi vadă de treabă. Păcat că eu nu pot să o ţin în casă.

mai mult…

Dacă mă întrebaţi pe mine, super. Postul ăsta e pentru bărbaţi, că fetele ştiu despre ce vorbesc, ele pot să confirme.

Lăsăm la o parte eterna discuţie despre cât sunt femeile de proaste la volan şi cât de neştiutoare şi încurcă-lume sunt ele, că aici nu-i loc de dat cu parul…

- ai o pană? E suficient să ieşi din maşină şi să te învârţi pe lângă ea pentru ca în minutul al doilea cel puţin o maşină o să se oprească lânga tine să vadă ce ai. Cred. Mie când mi se întâmplă fac aşa: mă dau jos, mă duc să văd care-i problema şi imediat mă retrag în maşină pentru a-l suna pe taică-miu: “Tati, am făcut o boacănă, hai să mă ajuţi, că-s în tocuri şi n-am schimbat o roată în viaţa mea!” Dacă n-aveţi tată la dispoziţie, v-am spus, ieşiţi din maşină, se rezolvă imediat. Dar lasă ca vine vara şi fac eu un training în schimbat de roţi că na… e musai.

- se aprind becuri pe bord, piuie ceva, iese fum, boncăne pe undeva? Fata mea… trage pe dreapta şi pune-te pe telefoane. Nu tre’ sa faci nimic, se va rezolva de la sine.

- n-ai prioritate? Cine-a zis? Abordează o moacă de căţel abandonat şi n-ai cum să nu ieşi de pe străduţa aia. Evident asta n-o să meargă cu o nesimţită din specia ta, pentru că ele-s mai cu moţ şi orgoliul le împiedică să cedeze în faţa ta. Women! Dacă faţa de căţel nu merge, ai oricând alte variante la dispoziţie: tipa prietenoasă cu un zâmbet până la urechi şi mult dat din mâini, saaaau, seducătoarea. Hai că ştim că toate putem. Chiar şi eu, dacă mă chinui mult.

- riscul de a se da vreunul jos la tine să-ţi spargă faţa e mult redus, pentru că, ştiţi voi… femeile sunt protejate de lege, şi de aia juridică şi de aia nescrisă, morală.

Nu ne condamnaţi că nu ştim lucrurile astea, pentru noi o maşină trebuie să fie frumoasă, să ne placă culoarea şi… cam atât. Nu ştim mare lucru despre căluţii de sub capotă, despre mecanică, despre alte piuliţe şi rulmenţi. Să nu mai zic de bujii sau telescoape. Pentru asta vă avem pe voi, dacă tot vă place să faceţi pe protectorii. şi ştim că vă place de noi când vă aşteptăm neajutorate să ne salvaţi. Nu-i aşa că suntem dulci?

Recunosc în gura mare, ca să nu avem surprize de vorbituri pe la colţuri: eu nu prea ştiu să îmi accesorizez hăinuţele şi nici să mă îmbrac mai fancy. Că n-am darul ăsta de-a le combina, şi deja unde-s mai mult de 3 culori, io intru în panică. De-aia încerc să mă îmbrac mono, bi sau tricolor, că n-am talentul de-a armoniza verdele cu altceva decât cu galbenul şi cu maronul. Am o kilă de haine roşii, că doar de-asta îl cheamă pe blog cum îl cheamă, mai am vreo juma’ de kil de haine maro – asta nu ştiu cum s-a întâmplat, pur şi simplu m-am trezit cu multe bluze de aceeaşi culoare în dulap (dau vina pe compulsive shoppaholism).

La capitolul accesorii stau bine de tot, şi pentru că sunt obsedată de cercei, şi pentru că am o prietenă care face nişte bijuterii superbe, şi pentru că cel mai la îndemână cadou pe care îl faci unei fete cu orice ocazie e fie un cercel, fie o margea, fie o braţară sau un inel. şi am de toate culorile, marimile si formele, da’ stau în cutii de tablă în sertarul noptierei mele, că io, chic-less domnişoară, nu ştiu cu ce să le port, că mi se pare că nu se potrivesc cu nimic. Şi se mai zice de Balanţe că îs cele mai elegante, cele mai la modă sau cele mai cu gust. Bullshit, io n-am stat la coada aia când s-or împărţit darurile astea. Aşa că… no glam for me.

Dar şi când mi se întâmplă să mai îmi vină câte o idee sclipitoare, când vine vorba de o hăinuţă, să mă vedeţi cum mă lipesc de oglindă şi îmi trag singură ocheade şi aproape că îmi vine să mă îmbrac zilnic aşa, mesmerizată de cât de bine îmi stă. Eh, la narcisism… se pare că nu stau aşa prost ca la celelalte capitole. Când îmi place de mine, îmi place, ce contează dacă numai mie?

De ziua mea, aş vrea un stilist personal care să se ocupe de garderoba mea 24/24h şi să îmi şi cumpere el hainele. Ah, şi să fie şi ieftine, că eu nu investesc în garderobă.

Şiiiii, on top of all: mă îmbrac şi io mai secsi azi, în rochie. Şi ghici ce??? Mi-am rupt ciorapii!!! Să nu-mi vină să crăp de ciudă. Ok, e vineri 13, să zicem că există o scuză.

După ce aseară am găsit poza asta pe telefonul lui Iubi, m-am gândit că ar fi urât din partea mea să nu v-o arăt şi vouă. Scuzaţi calitatea proastă a imaginii, dar pe lângă faptul că e făcută cu telefonul, anumite personaje se mai şi mişcă. Şi ca să înlătur banalul unei poze făcute la un chef, vă propun un joc. Ăla din titlu.

PS. Pentru eliminarea oricărei urme de dubiu, da’ eu sunt în poza parcă desprinsă din The Ring.

sursă imagine

Ca tot e în trend zilele astea să vorbesc despre subiectul asta, postul ăsta se cerea scris de acum muuuultă vreme. Cam de când m-am născut.

Ferească-vă ăl de Sus să fiţi în preajma mea când mă doare oareşce. Ori capul, ori burta, ori un picior, ori degetul mic de la picior, câteodată mă mai doare şi părul. Mna, n-are rost să vă înşir toate durerile că vă apucă plânsul de mila mea. M-aţi trimite care mai de care la tot felul de doctori şi aţi da în îngrijorare maximă că oare ce-i cu mine. Sigur ceva nu e bine. Aş îndrăzni să zic ca totu’i în capul meu, da’ mi-aş tăia singură craca de sub picioare că atunci nu mă mai crede nimeni. Nu-s ipohondră să ne înţelegem de la început, pur şi simplu, dacă îmi cânt durerea de câte ori apare, parcă mă simt un pic mai bine. Cu fiecare lamentare, durerea pare să scadă.

Şi să nu aveţi impresia că mă vait din când în când, da’ de unde. Dacă într-o zi nu mă doare burta sau capul, nu suntem în grafic. Aşa zicea ea, când îi comunicam câte o durere. Singurele clipe când chiar se pare că îs pain-free se petrec în concediu, de unde deduc eu, că toate durerile se petrec din cauza lucrului. Nu-mi explic însă de ce mă apucă migrenele cam în orice sâmbătă sau duminică. Despre migrene însă nu glumim, că’s păcătoase rău. Când mă doare, mă doare şi să mă lăsaţi toţi în pace, să stau în pat şi să mă miorlai singura printre perini, că şi-aşa am vreo 4. Destul spaţiu să mă plâng.

În altă ordine de idei… dacă mă doare ceva isuportabil de tare, atunci tac mâlc. Cum a fost, de exemplu, când m-am operat de apendicită. Băăăi, alea dureri, nu ce îndrug eu zi de zi. Da’ credeţi că am zis cuiva?? Nici poveste. Am stat cuminte în pat, încercând să dorm şi când m-au mai lăsat un pic, tuşti în picioare că nu e voie să ne lăsăm la boală. Sunt pe dos, ştiu. Da’ tre’ să dăm fiecărei dureri importanţa pe care o merită şi Iubi, tu să nu mă mai întâmpini cu întrebări de genul: “Azi ce te doare? Mâna? Burta? Capul? Poate un picior?” că am impresia că nu mă iei tu prea în serios. Mă vait cât am chef că şi de-asta eşti tu acolo, să mă asculţi când am o problema.

De cand am aflat de la Cartitzoi ca Soarele isi face de cap, nu mai am liniste. Ma framant intr-una si ma macina o suparare ce acum a explodat. Cum dom’le se poate asa ceva? Adica atatia ani de astrologie, atatea studii dedicate pentru a contura un profil pefect, atata mandrie ca apartin singurului obiect din zodiac pentru a ma trezi acum ca nu mai sunt Balanta ci FECIOARĂ?!?!?!? Aaaaahhhh! Nu! Asta nu accept nici batuta. Sa stea Soarele ala si de-a curmezisul, eu nu accept caracteristicile altei zodii. N-am eu nici o treaba cu Fecioarele, adica ne intelegem destul de bine, da’ eu Balanta m-am nascut, Balanta ma ingrop.

Deci fiti atenti aici, si dup-aia judecati voi daca ati putea renunţa la asa ceva, ca eu sigur nu:

„Nativul Balanta este sarmant, sociabil, bun diplomat; accepta compromisurile si poate fi indecis. Are nevoie de ceilalti pentru a se desfasura. Caracterul lui iubitor si armonios este controlat de ratiune. Este inimos, diplomat înnascut si stapâneste arta de a se purta cu ceilalti. Mentinerea echilibrului, ideea de “a trai si a-i lasa si pe ceilalti sa traiasca” sunt necesitati vitale. Este adaptabil, are bun gust si talent artistic. Iubeste culorile, tablourile, muzica si dansul si iese în evidenta datorita infatisarii placute. Rafinamentul erotic al nativului Balanta poate duce la viciu.(1) Balanta simbolizeaza masura, armonia si instabilitatea, echilibrul, justetea. Nativul este gentil, amabil, sociabil si are un talent innascut in a modera unele situatii conflictuale. Deviza sa este „timpul rezolva orice problema” si de aceea aluneca adesea peste cele neplacute, amanandu-le rezolvarea pentru mai tarziu, ori chiar pentru ultimul moment – in caz ca acestea nu au evoluat spre mai bine.“ (2)

Apoi:

„Vechi considerente astrologice afirma ca femeia Balanta este iubita ideala, ceea ce, din multe puncte de vedere, poate fi adevarat. Este facuta sa atraga aprecieri, complimente, declaratii, priviri, barbati, dragoste si, atunci când ea este mai terestra, chiar si bani. Îi plac relatiile la nebunie - viata ei nici nu ar avea sens în afara oamenilor – si, în anumite cazuri, mai ales casatoriile. Se casatoreste foarte usor, nu neaparat ca sa aiba un sot, cât ca sa aiba o “pereche”. Reprezentantele acestei zodii sunt in general cele mai frumoase doamne posibile iar barbatii cei mai interesanti din toata zodia. In general, au un dezvoltat simt al echilibrului si poseda un caracter care ii face arbitrii propriului destin.” (3)

Sau:

„Din cauza predispozitiile artistice, îi este greu sã accepte realitatea care nu i se prezintã prea roz. Va avea de suferit din cauza instabilitãtii sale, îndeosebi pe plan sentimental si financiar. Desi posedã o inteligentã nativã va fi acuzat ca fiind nestatornic. Schimbã frecvent partenerii si locurile de muncã, lãsând impresia cã nu se poate pune bazã pe ea. Instabilitatea emotionalã a Balantei o împiedicã sã realizeze cã a venit momentul sã ia o anume decizie si cã ar trebui sã o punã în aplicare si din aceastã cauzã va avea de suferit.“ (4)

Si cate si mai cate, ca acus nu ma mai suport. Unde mai pui ca ma domina Venus?
Acuma ca m-am usurat, decideti voi, nu sunt o fiinta care merita sa fie in zodia Balantei?

A fost odata ca niciodata, ca de n-ar fi nu s-ar povesti, un batran boier curtean, ce cauta in lumea larga soata pentru feciorul lui aflat in pragul insuratoarei. Frumos, voinic si cu viata in piept, flacaului nostru, Coadă Lungă, nu-i prea ardea sa se aseze la casa lui. Insa pentru a-i lumina zilele batranului sau tata, se invoi sa ii faca pe plac. La urma urmei, nu putea fi asa rau sa ai un trup cald langa tine cand te trezesti dimineata.

Într-o buna zi, pornira ei doi pe coclaurii împărăției si ajunseră la castelul Frumoasei Pudeliţe Adormite. Bătrânul se strădui sa-l înduplece pe zglobiul sau fiu sa intre la tânăra domnita, sa ii vorbească si sa-i șoptească vorbe dulci, dar îndărătnic, Coadă Lungă isi întoarse spatele și îl așteptă la poarta. Cu inima strânsă, tatăl ceru sa ii vorbească Frumoasei Pudeliţe.

Mandra, tanara refuza sa i se arate, dar auzind ca e vorba de maritis, se invoi indata sa il asculte pe mosneag.

Si asa cuvinte frumoase si placute ii spuse tatal despre feciorul lui, atat de mult il ridica in slavi, ca Frumoasa Pudeliţă cazu prada farmecelor celui pe care nu-l vazuse. Ceru indata: „Sa intre Coadă Lungă!”  Venind agale si fara prea multa pofta, Coadă Lungă isi facu aparitia in iatacul Pudelitei.

O privi in ochi, neinvatat cu bunele maniere, se uita oaches la ea si parca parca incerca o bucurie ca isi ascultase tatal. Asa micuta si fragila, cersea grija vajnicelor lui labe. Dupa ce ii dadu tarcoale de cateva ori, cuteza chiar sa se apropie de dansa, mirosindu-i blana cea frumos parfumata.

Si pana sa plece din iatacul ei, Frumoasa Pudeliţă era stapana inimii lui Coadă Lungă. Cu promisiunea ca peste sapte zile si sapte nopti, cei doi vor face nunta, batranul intinerit de veselie, isi conduse feciorul amorezat inapoi la ei acasa. Si Coadă Lungă, trăi cu sufletul la gura tot sorocul pana cand binecuvantatul ceas vazu lumina zilei. Si pornesc cei doi din nou spre castelul Frumoasei Pudeliţe, unde credeau ca vor gasi masa intinsa si mesenii asteptandu-i cu bucurie.

Batura-n poarta si asteptau sa li se deschida. Slujitorul le spuse ca Frumoasa Pudeliţă nu-i poate primi, caci in vizita la dansa se afla Flocosul Negru, spaima imparatiei. Auzind una ca asta, Coadă Lungă dadu iama in iatacul Pudeliţei si ramase tintuit locului de privelistea ce i se asternu in fata ochilor.

Un nor de negreala ii incetosa vederea si cu toata vitejia de care mai era in stare se apropie de Flocosul Negru.

Nestanjenit, acesta inainta cu treaba, fara sa tina seama de zbuciumul tinerei cateluse. Ba mai mult, oprindu-se pentru o clipa, marai ceva la urechea lui Coadă Lungă . Lucru care il intarata mai tare pe flacaul nostru.

Perpelindu-se de dragul Pudeliţei, Coadă Lungă era in stare de orice, pentru a o vedea pe aceasta scapata din labele negre ale micului Flocos. Nici una, nici doua, incaierarea se petrecu. Stapan pe frumoasa catea, Flocosul Negru marai amenintator la Coadă Lungă, pentru a-l face sa inteleaga ca el comanda de-acum inainte peste imparatie.

Apoi se incaierara din nou, caci Coadă Lungă nu se putea impaca cu gandul si dintr-o miscare il indeparta pe micul Negru de pudelita.  Schimbara locurile si maraind, Coadă Lungă se duse sa-i linga ranile iubitei lui, intinsa pe jos.

Odata primejdia trecuta, Flocosul Negru, infrant si cu mandria facuta franjuri, se indeparta lasandu-i pe cei doi sa se iubeasca in liniste.

Flacaul nostru ii jura Frumoasei Pudeliţe iubire vesnica si catelusi cu nemiluita. Chiar daca biata de ea nu respirase niciodata. Increderea in farmecele lui depasea orice limite si incarcat cu optimism incepu vietuirea alaturi de soata sa neinsufletita in castelul de la marginea cartierului.

Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea asa.
Intrucat stiu ca alti povestitori, detinatori de patrupede si miorlaitoare se pricep mai bine ca mine la depanat povesti, trimit o epistola catre Ama, sa ne incante cu peripetiile Printului Aldo sau ale Printesei Mara.

Lenea e un factor foarte important cand vine vorba de aspectul meu. Recunosc rusinata că să am grija de mine e cateodata o corvoada. Nu am chef, nu am timp, nu ma stresez, nu ma deranjeaza prea tare daca nu ies din casa la 4 ace. (Si fie vorba intre noi, chiar imi displac fetele care arata intotdeauna ca scoase din cutie). Asta nu inseamna ca sunt slampata sau ca nu dau chiar nici o importanta infatisarii mele. Insa e o mica mare diferenta intre cum arat cand merg la lucru, cum arat cand merg in oras si cum arat cand ma prezint la vreo ocazie (party, nunta, iesire in club – de parca vreuna s-ar intampla des).

O regula insa e stricta: nu ies din casa nemachiata la ochi si fara cercei. Adica pana la piata ma duc fara sa ma machiez, pot chiar si fara cercei, da’ nu mai departe de piata.

Ma epilez si eu ca tot omu’, ma duc chiar si la pensat. Da’ sa nu va zic cat de mult urasc sa fac aceste lucruri si sa nu va povestesc cum am plans pe patul de epilat. Urata poveste.

Apoi, alta poveste este si cea in care protagonistul e parul meu. Parul meu uita ca eu il gazduiesc si se comporta de parca ar fi autonom. Singura ce-l imblanzeste e placa de intins, dar si asta ii dauneaza intr-o oarecare masura, asa ca nu vreau sa-l supar si mai tare, ca ma paraseste si raman cheala.

Pentru ca vizita anuala la coafor se apropie, pentru ca nu m-as da inapoi de la o totala schimbare de look si pentru ca primisem de la vara-mea linkul asta*, ia uitati-va ce idei mi-au venit. Pareri, sugestii, impresii?

• Daca m-as face blonda?

• Sau poate alta culoare?

• Sau daca m-as tunde scurt?

• Sa raman la culoare, dar sa schimb tunsoarea?

• Just for fun, ca extensii nu-mi pun si parul atat de lung n-ajunge sa creasca

• Din categoria “hai sa bat un pic campii” mi-am schimbat si culoarea la ochi

____________________________________________

* Trebuie mai intai sa va creati un cont, ca altfel nu merge sa uploadati poze. Cel putin la mine n-a mers.

Now that is really cute. Am gasit un articol pe net care vorbeste despre comuniunea om-natura intr-un fel care mie imi place mult de tot.  Adica lasand la o parte jocurile de genul: “Spune-mi ce culoare iti place ca sa iti spun cine esti” sau  altele care ne caracterizeaza in functie de diverse preferinte sau trasaturi, cica si alegerea unui catel poate spune diverse despre noi. Acuma nu ma pun sa dezbat potentialul de adevar al acestei teorii, insa judecati si voi, stapani de patrupede latratoare daca ce  zic cercetatorii e catusi de putin adevarat. Daca ne luam dupa Colombo, Fatman sau Bonetti, cateii de care erau insotiti chiar le completau personalitatile.

Cat despre ce se spune de pudeli, io ma declar satisfacuta si de acord cu verdictul. Astia doi n-or fi ei cei mai pedanti si destepti caini de pe lume, nici macar cei mai fancy sau posh, ca unde ii balta mai mare acolo le place si lor sa se balaceasca. Asa ca… “runway model” nu prea, dar oglindirea stapanei in ideea de pudel, sa zicem ca imi gadila orgoliul.

PS. Daca cei de la Vama au propus drept candidat un porc, eu sa nu ma laud ca animalul prezidential de la Casa Alba va fi un pudel?

M-am pus cat de cat pe picioare si am dat navala pe blog sa vad ce se mai intampla. Nimic. Am schimbat-o pe tanti din colt, sa ma poata citi oamenii de la lucru fara nici o stinghereala.

Raceala asta nenorocita a absorbit toata inspiratia de care dispuneam si acum ma uit de 15 minute pe pereti gandindu-ma despre ce sa scriu. Salvarea vine de la o promisiune pe care i-am facut-o lui Danutz. Pentru ca el s-a tinut de vorba lui, ma tin si eu de-a mea. Problema e ca ce urmeaza sa va povestesc se incadreaza in categoria: „you had to be there”, pentru ca nu stiu de cat umor ma bucur in aceste momente in care nasul imi curge.

N-am fost niciodata profesoara, desi mult timp mi-am dorit. Lăsam la o parte meditatiile la engleza si la franceza pe care le dau copilasilor din vecini, ca alea sunt alta papa de pestisor. N-am fost profesoara din cauza sistemului, din cauza lenei si din cauza ca nu m-am simtit in stare sa sustin si sa iau examenul ala nesuferit de titularizare. Trecand in viteza peste esecul meu profesional, ne gasim in anul I la masteratul de Mass-Media si Relatii publice a carui studenta sunt. Ma rog, acum sunt anul 2. Da’ intamplarea dateaza de cand eram in anul I.

Inainte de un examen, una dintre profesoare cauta voluntari la supravegheat kinderii de la licenta. Io cu mana pe sus, mai sa ating tavanul, ma bat cu caramida in piept ca am timp si ca vin. Evident ca nimeni nu mi-a spus ca tre’ sa supraveghez de la 11 pana la 17 ca dracu’ se mai ducea. Si ma duc, intampin mandra studentii la intrare, le iau foile dupa modelul „nu se intra decat cu pixul in sala” si ii poftesc sa se aseze cu rand intre ei si in fata si in spate. Se aseaza ei, se dau subiectele (care daca ma intrebati pe mine, erau floare la ureche, ca erau logice si simplu de argumentat daca ai fi frecventat cateva cursuri) si purced studentii la scris. Eu si inca vreo 5 colegi de-ai mei, plus profesoara roiam in jurul lor. Astia, saracii, se uitau cu disperare ba unul la altul, ba pe pereti, ba in foile lor si nu indrazneau sa scrie o litera pe colile lor ministeriale. Unii, nu toti, sa nu cadem in punga cu generalizari.

Dupa toata introducerea asta, intamplarea amuzanta abia acum vine. Unora le era frica de mine, atat de frica incat aproape ca ii treceau transpiratiile cand ma apropiam de ei. Nu copiau, nu va ganditi la prostii. Nici n-ar fi avut cum, bietii de ei. Cand, una dintre fete, vazand ca nu stie si nu stie, apeleaza la ajutorul meu de atotştiutoare (ca aşa aveam si eu impresia ca aia care supraveghează ştiu tot) si mă întreabă cu voce stinsa daca nu ştiu sa ii spun la punctul 2. Bineinteles ca nu puteam sa zic nimic, pentru ca liniştea din sala aia intregistra orice sunet, plus ca nu eram nici eu 100 % pe subiect. M-a mirat ca a avut curajul sa o facă si m-am chinuit sa cataloghez gestul ca indraznet, tupeist, deplasat sau ok. N-am reusit, dar ma amuzam in sinea mea pentru ca inaintea lor paream o oarecare autoritate, desi in realitate eram pe picior de egalitate.

M-a amuzat ipostaza de „cel de la catedra” si privirile pe care le poate atrage.
Vedeti ca n-a fost asa amuzant? Dar macar mi-am tinut promisiunea. Poate ar fi fost mai amuzant sa va povestesc cum am fost prinsa copiind la istorie cu foaia din manual. Eeeh, alta data.