Pentru ideea acestui articol am găsit cel puțin trei titluri care i s-ar fi potrivit, însă cel ales exprimă cel mai bine ce vreau să spun.

Când ne-am întors de la Munchen – de fapt, mai corect spus, în timp ce eram încă acolo – în mintea și sufletul meu a încolțit o dorință. Aceea de a părăsi România. Și a încolțit atât de tare că mă suprinde și pe mine. Deja nu mă mai gândesc la emigrare în termeni de „dacă”, ci de „când”. Nu e zi care trece fără să nu apară noi și noi motive care să mă încurajeze să plec. Dar cea mai și cea mai puternică motivație a mea îmi e dată de vizita săptămânală la mama mea.

Nu v-am mai povestit demult despre ea, despre cum e în centrul de îngrijire, despre cât de tristă e atmosfera de-acolo și despre cum mi se strânge inima în fiecare vineri când mă duc s-o văd. Ce rost are? Toată lumea știe că în spitalele și insituțiile statului nimic nu e roz. În 8 luni de când e acolo, starea mamei mele s-a degradat înfiorător de mult. Deși are 54 de ani arată ca de 70, a slăbit, s-a sucit de spate și vineri a căzut la pat. Nu e vina nimănui de acolo, nu mă înțelegeți greșit. Personalul se poartă frumos, au grijă de ea și de toți bătrânii și bolnavii instituționalizați acolo. Au activități, au program, au televizor, au o curte mare în care se pot plimba și au 2 infirmiere care să aibă grijă de ei. 2. Două. La 40 de bolnavi. Asta e buba cea mare și nu e din cauza centrului, ci din cauza sistemului, din cauza legilor, din cauza statului, din cauza conducătorilor. Da, pentru degradarea stării de sănătate a mamei mele învinuiesc sistemul ăsta infect care nu e în stare să pună la dispoziția a 40 de bolnavi mai mult de două infirmiere. mai mult…

Autor: Hermann Hesse
Titlu original: Der Steppenwolf
Nationalitate: german
Gen: bildungsroman
Anul aparitiei: 1927
Nr. pagini: 220 (Rao)
Premii: nu
Ecranizare: Steppenwolf (1974)
Nota mea: 3/5
Am mai citit si: -

Tare greu mi-a fost să mă apuc de recenzia pentru Lupul de stepă. E o carte așa de apăsătoare, așa neprietenoasă încât abia am terminat-o. Și-am terminat-o mai mult din ambiție decât din plăcere.

Știam că Lupul de stepă e unul dintre pilonii literaturii moderne, că nu-i ușoară, dar dimensiunea ei redusă m-a încurajat. Am neglijat toate atenționările că-i o carte deprimantă, n-am băgat în seamă părerile celor din jur, am vrut să mă conving singură. Ok, o fi fost și-un pic de Gică Contra în mine. Tocmai atunci când mi se spune că ar trebui să stau departe de ceva sau să nu fac ceva, atunci mă mănâncă undeva să fac exact opusul. Așa că m-am apucat de ea și dacă n-ar fi fost un scurt popas pe Sparknotes, aș fi abandonat-o după vreo 50 de pagini. Mi-a plăcut de Hesse, de-asta am luat-o din nou în mână, mi-a plăcut ce-am citit acolo despre el, cum că a fost un pacifist, a fost împotriva războiului și că era adeptul pietismului, subiect la care o să revin cândva. Și-am mai citit acolo că Lupul de stepă e cam autobiografică, iscând la vremea la care a fost publicată un adevărat scandal. Întocmai ca și Harry Haller, personajul cărții, Hesse ieșise cam șifonat emoțional dintr-o cănicie și se dedase unei vieți scăldată în alcool și desfrâu. Și mai apoi se retrăgea în camera lui să scrie despre  asta. mai mult…

Săptămâna trecută când am plecat la munte, mă gândeam că s-a dus timpul rezervat filmelor de weekend (da, am un program, mă uit la filme și seriale în weekend, iar în timpul săptămânii citesc). Doar că n-a fost chiar așa, la munte fiind, tot am reușit să vedem 2 filme. Iar miercuri am fost la cinema cu 2 colege și-am văzut Les Miserables. Așa că azi vă fac următoarele recomandări: mai mult…

Articolul de ieri mi-a adus aminte că acum câțiva ani am mai scris despre subiectul ăsta pentru un site cu care colaboram, dar pentru că poate nu ați citit articolul și oricum nu scrie nicăieri că-i scris de mine, (ba da, scrie) îl readuc în atenția voastră. Poate nu-s singura care simte lipsa unui matinal de calitate, așa că putem plânge împreună de dorul celor de altădată.

Mă enervează foarte tare că dimineață televiziunile ne încep ziua cu crime, accidente, copii bolnavi, părăsiți sau maltratați, cu violuri, sinucigași și alte lucruri monstruoase care nici nu ne mai sensibilizează, doar ne scârbesc. Era o vreme în care pe canalul 1 al televizorului era ProTV-ul, așa că în fiecare dimineață, la ora 7 sau 8, când mă trezeam, primele lucruri pe care le auzeam erau atrocitățile de la știrile de dimineață. N-a durat mult și-am preferat să mă trezesc cu povești despre animale sau diverse documentare. N-a fost zi în care să nu regret emisiunile pe care le făcea Florin Călinescu acum mai bine de 10 ani în fiecare dimineață împreună cu Andi Moisescu, Andreea Raicu și Neti Sandu. Și-acum le mai regret, drept pentru care am notat câteva lucruri pe care aș vrea să le aud și văd când îmi încep ziua. mai mult…

De-aia o să iau toate titlurile și link-urile din drafturi și-o să vă povestesc despre ele în câteva posturi. Dashboard-ul meu îmi arată nici mai mult, nici mai puțin de 45 de posturi în așteptare, care nu sunt posturi, sunt doar idei. Cea mai veche datează din 27 octombrie 2009, că celelalte 3 dinaintea ei nici măcar n-au dată. Voi vă dați seama de când am abandonat acolo ideea aia? Iar pentru azi am luat decizia să scriu despre ele ce n-am scris în atâta timp. Pe scurt, de la cea mai veche spre cea mai nouă. mai mult…

Aseara scriam pe pagina blogului ca-s tare obosita si de-asta n-o sa am azi un post pentru voi si, prin urmare, o sa sufar ca n-am motive sa intru aici si de dimineata am gasit scrisorica asta in mail. In afara de fraza anterioara eu nu mai stiu ce sa spun. Am ramas asa cu un zambet tamp pe fata, cu inima plina de bucurie si cu un drag netarmurit pentru cea care mi-a trimis-o. MULTUMESC

Nu imi aduc aminte cand m-am abonat la blogul tau si am inceput sa citesc fiecare cuvant. Nu pierd nimic si niciodata nu regret. Daca ar fi sa raspund pe scurt la intrebarea din titlu, as spune clar si simplu “pentru ca merita”.

Dar am sa incerc sa detaliez. Te citesc zilnic pentru ca ma faci sa zambesc si sa plang, pentru ca spui povesti desprinse din viata reala, pentru ca nu vorbesti “din carti”, pentru ca mereu stii sa atingi punctul sensibil, pentru ca stii sa critici cu argumente si nu iti este teama niciodata sa spui ce crezi.

Sunt aici, pe blogul tau, zi de zi pentru ca ai reusit sa ma atragi in aceasta comunitate frumoasa de pe blogul tau si simt ca fiecare vizita a mea e o rasplata pentru sinceritatea articolelor tale. Nu comentez intotdeauna pentru ca uneori ma lasi fara cuvinte si simt ca orice as spune pe langa, ar fi degeaba. Si nici sa te laud mereu nu pot. Te-ai invata

Pentru ca maine dimineata sa ai motiv sa intri la tine pe blog si pentru ca astazi esti foarte obosita, iata un guest-post pentru blogul tau cel drag. Si sunt sigura ca multi vor aproba cele scrise mai sus.”

Te pup,
Sabina CORNOVAC

Așa te duci când nu ești pregătit. Adică atunci când n-ai habar de schi și când în garderoba ta n-ai nici măcar o amărâtă de pereche de pantaloni de trening de fâș. Dacă vă întrebați cumva de ce ne-am dus totuși la Straja dacă nu suntem din filmul ăsta și dacă nu avem echipament corespunzător, răspunsul e că am primit un weekend gratuit la Cabana Zeni, din partea Agenției Voyagers Club. Și nu suntem genul care să refuzăm o asemenea ocazie doar pentru că nu avem niște pantaloni și o geacă de zăpadă. Dar înainte să vă povestesc despre cum a fost weekendul nostru la Straja, să vă vorbesc puțin despre Cabana Zeni, care merită lăudată atât pentru confortul ei, cât și pentru generozitatea și cumsecădenia oamenilor care o dețin. În primul rând, iat-o cât e de drăguță:

mai mult…

Suntem cu un picior în weekend, nu-i vinerea cea mai bună zi pentru recomandări de filme? Ba e. Pentru că în weekend merge lumea la cinema sau stă acasă și downloadează ultimele apariții. Așa că, să vă spun un pic despre filmele pe care le-am văzut eu sâmbăta și duminica trecută când n-am ieșit din casă deloc. Am stat și-am zăcut în pat, ba cu cartea în mână, ba cu TV-ul pornit pe Digi Life, ba cu ochii-n televizor sau laptop, zgâindu-mă și minunându-mă la filme. Simt nevoia să spun din nou ce-am spus și data trecută și ce probabil voi spune în fiecare post despre filme: acestea sunt părerile mele, nu tre’ să le luați de bune. Judecați singuri dacă v-ar interesa să le vedeți sau nu (daca nu le-ați văzut deja). mai mult…

Am văzut și la Bianca și la Alice suvenirurile cu care se întorc ele din călătorii sau lucrurile de prin casă legate de pasiunea asta care mă leagă și pe mine de ele. Mi-a plăcut ideea și am promis că postez și eu colțul călătoriilor mele (sau ale altora) și-anume, lumea închisă într-o vitrină comunistă din sufrageria mea. Vă spuneam mai demult că tare mi-ar plăcea să-mi renovez „camera mare”, da’ am preferat să investesc banii în călătorii decât în zugrăveală și în mobile noi. Va veni și vremea asta, deocamdată nu crăp dacă nu-mi schimb înfățișarea sufrageriei. Așa că până să-mi pot atârna pe pereți vederile înrămate, până să dau sufrageriei tema asta pe care o iubesc atâta, mă mulțumesc cu colecționarea păhăruțelor (sau shot-urilor) pe care fie mi le cumpăr singură, fie le primesc de la prietenii mei. Dar să vi le prezint, că mi-s tare dragi.

Astea sunt toate și sunt grupate pe țări. mai mult…

Căutătorii de povești m-au inspirat tare mult. Așa că am plecat cumva și eu în căutarea unora pe care voiam să le aflu. Am rugat-o pe Sonia, mama Ancăi să-mi povestească despre Hunedoara de altă dată. Povestea nu e una veselă, dar superb povestită, cu emoție și cu optimism:

Prima întâlnire

L-am cunoscut în vara anului 1984. Nu a fost dragoste la prima vedere. Părea civilizat, dar mirosea un pic ciudat și era destul de murdar, croit cam din topor, lipsit de eleganță, murmurând surd și în clipele în care ar fi trebuit să fie tăcut. I-am acordat, necondiționat, circumstanțe atenuante. Nu era doar un obișnuit (în acele vremuri) oraș muncitoresc. Era orașul trecut la rubrica domiciliu în buletinul viitorului meu soț. mai mult…