5 zile în Eilat, Israel

Până anul trecut când Ryanair ne-a anulat zborul de întoarcere din România și până să ne dea fiecăruia câte un voucher ca despăgubire, pentru alte zboruri,  Eilat îmi era necunoscut. Sotzu’ a ales destinația pentru că fuseseră acolo ai lui și-l ridicaseră în slăvi. Plus că era o oază de căldură în mijlocul iernii. Cum la sfârșitul anului trecut am fost secătuită de puteri și mi-a lipsit orice chef de a organiza vreo excursie, chiar și de a merge într-una, l-am lăsat pe el să aleagă și să se ocupe de tot.

Așa se face că am ajuns într-un loc care nu era pe nici o listă de-a mea și care nici nu m-a impresionat nu știu cât. Sunt însă câteva motive pentru care mă bucur că am fost, dar le expun mai jos.

Pentru că avionul pleca la 6:20 din Berlin și pentru că nu stăm tocmai aproape de aeroport, plus cele două ore de dinaintea zborului, am avut o noapte albă. N-au fost însă probleme cu Ada pentru că ea a absorbit toată experiența check-in-ului și controlului cu ochii cât cepele și cu o atenție extraordinară, care a obosit-o cât să doarmă trei din cele patru ore cât a durat zborul. Am aterizat pe aeroportul Ovda, la vreo 45 de minute de Eilat și am trecut printr-un control la care nu ne-am aștepat. Ni s-au pus tot felul de întrebări, de genul: ce lucrează Sotzu’, cât stăm, rămânem doar în Eilat sau mergem și prin alte părți prin Israel, ce s-a întâmplat cu pașaportul meu (am vărsat vin pe el la două zile după ce l-am primit și bere la o săptămână) și alte întrebări care nu prea păreau că au de-a face cu securitatea.

Am luat un bus pe care l-am rezervat și plătit de acasă (deși sunt și busuri mai ieftine care pleacă fix din autogara din Eilat). Prima întâlnire cu deșertul n-a fost savurată prea mult pentru că viteza și frânele șoferului, plus Ada lățită în brațele mele, mi-au făcut experiența neplăcută. Îmi cam venea să vomit. Dar printre toate astea, tot m-am zgâit la ariditatea și deșertăciunea drumului. N-am mai văzut asemenea relief, complet dezbrăcat de plante, niciodată.

Hotelul pe care l-am ales nu era departe de plajă, dar nici foarte aproape, însă destul de lung cu Ada.

Ne-am cazat și ne-am pornit să mâncăm. Eram cam lihniți, așa că am intrat în primul mall care ne-a ieșit în cale. „Am intrat” e un fel de a spune, pentru că la intrare am găsit aceleași uși metalice și un bărbat care ne controla gențile. Nu intri în mall cum ți se năzare ție. (Nici la poștă, după cum aveam să aflam când ne-am dus să trimitem vederi prietenilor). După ce-am mâncat un fel de shaworma de-a lor cu multe murături și salate, am luat-o către Marea Roșie să-i testăm temperatura. Eu am băgat doar mâna, Ada s-ar fi băgat toată, iar Sotzu’ abia s-a apropiat de ea.

Am fi vrut să ne apropiem mai mult de centrul stațiunii, însă deja se însera și se făcea frig. Așa că am pornit în căutarea unui supermarket să ne luăm ceva de mâncare și să ne întoarcem în cameră, că eram rupți de oboseală. În cale mi-a ieșit o librărie și, pentru că nu mai colecționez păhăruțe de prin locurile pe unde mergem, acum colecționez cărți și cercei. Însă, la fel ca tot în Eilat, cărțile erau extrem de scumpe și nici măcar nu văzusem vreauna pe care mi-o doream tare de tot. Am plecat cu buza umflată, dar și amuzată după ce-am văzut toate cărțile așezate cu fundul în sus. Pentru că în Israel nu doar se scrie de la dreapta la stânga, ci și cărțile se deschid așa. Sau de la sfârșit către început :))

Întorși la hotel, am făcut un duș și pe la ora 19:30, Ada deja dormea, eu nu mai aveam mult și Sotzu’ se uita la Jocurile Olimpice de iarnă îmbrăcat în pantaloni scurți și tricou.

A doua zi, ne-am înarmat cu multă răbdare (pentru că Ada nu e turistul ideal încă) și ne-am dus la micul dejun. Cică mic dejun israelian: ouă (fie omletă, fie ochiuri, fie fierte), covrigi, guacamole, gem, unt, iaurt și salată de ton. Plus cafea. Ada s-a dovedit a fi un pic cam imposibil de strunit, dar e numai vina noastră pentru că n-am dus-o demult la restaurant, deci a început să bată cu furculițele în farfurii, să arunce mâncare pe jos, să bage iaurt în sucul de portocale și alte nebunii de-astea. Am avut un pic de liniște cât a încercat să-l adape pe bebe.

Cu mâncarea în gât și nervii întinși la maxim, am pornit-o iar către stațiune. Am dat de Muzeul din Eilat și de niște pești-statui, așa că am pierdut ceva vreme cu ei și cu pozele. Și de atunci, în fiecare zi avem poze cu peștii.

Când Ada a adormit, am putut vizita în liniște stațiunea și centru-i luxos. E singura parte care nu arată kitsch-oasă, care e curată și îngrijită. Mai pe la periferie e chiar murdar și nu foarte diferit de cum arăta Năvodariul prin anii 90.

Am dat în drumul nostru de un palat părăsit, care mie mi s-a părut deosebit și mi-a părut tare rău că era lăsat în paragină. Am aflat ulterior că a fost un parc de distracții pentru copii, care și-a depășit cu mult bugetul și, prin urmare, a sucombat din cauza datoriilor. Așa a arătat când era încă în funcțiune:

Și așa l-am găsit noi. N-am făcut poze gunoaielor și excrementelor de pe scările lui și nici palmierilor uscați și căzuți.

Când Ada s-a trezit, ne-am dus iar la masă și povestea de dimineață s-a repetat, deși parca mai puțin enervantă. Încetul cu încetul o educăm și în arta mâncatului la restaurant.

Ne-am distrat și în prima seară, dar și a doua cu Ada și pisicile vagaboande. Le chema la ea cu tradiționalul „țiți”, dar și cu „miaaaauuuu”. Și, evident, fugind după ele. Cine a văzut vreo mâțza care așteaptă cuminte să vină cineva în viteză înspre ea, cred că a confundat animalul. Până la urmă am reușit să ademenesc una la mine și să o țin suficient până înainta Ada în slow-motion către ea. Că i-am spus că o sperie și nu stă dacă ea fuge spre pisică.

S-a încheiat și a doua zi, eu încă nefiind impresionată de ceva. Poate doar de soldații cu arme de prin jurul aeroportului și autogării și de numărul fetelor-soldați.

Pentru a treia zi am ales să mergem la Observator, adică un acvariu și parc tematic cu pești și rechini. Deși am văzut o grămadă de-astea, eram entuziasmată mai mult pentru Ada, căreia îi plac peștii. Am văzut cum se hrăneau anumite specii:

Am admirat peștii din Finding Nemo în acvariile de afară:

Ne-am făcut poze cu panourile desenate:

Am văzut broaște (sau oac, pe limba Adei) țestoase gigantice:

Și-apoi ne-am îndreptat către observator, unde aveam să mă minunez și să fiu și eu impresionată de ceva: de reciful de corali și de pești în habitatul lor natural:

Nu, nu sunt acvarii, e o construcție de unde se pot observa peștii acolo unde trăiesc ei în mod obișnuit. M-a fascinat pentru că nu-i mai văzusem în libertate și nici nu credeam că pot, dacă nu mă duc până cine știe unde și dacă nu am costum de scafandru. După cum se vede în poză, reciful e foarte aproape de malul apei și nu e nevoie neaparăt de costum sau talente de scafandru ca să îi poți oberva „la ei acasă”. Mi-a plăcut asta tare mult.

Fiind parc pentru copii, evident că am dat și de un loc de joacă, unde puteam face niște poze tare trăznite, dacă Adei nu-i era frică să se bage în ouale broaștei țestoase.

Când s-a săturat să călărească toboganul și căluții de mare, am intrat în lumea rechinilor. Am ajuns fix când un scafandru curăța geamul despărțitor. Ada s-a postat în fața lui și el, obișnuit cu copiii și turiștii, a început să-i facă cu mâna, să-i trimită bezele, să o bage în seamă. Iar când au venit și alții, a început distracția, tipul punându-le coarne sau gesticulând în spatele lor când stăteau la poză.

Ne-am întors în stațiune cu Ada dormind pe autobuz pe drum înapoi. Am mai dat o tură pe la plajă, ne-am jucat cu nisip și când a început să se însereze și să se facă răcoare, am luat-o către hotel.

Pentru a patra zi am plănuit o vizită la Dolphin Reef, o altă rezervație care m-a impresionat.

Plus că am făcut baie în Marea Roșie în februarie și asta a fost pentru mine highlight-ul vacanței. 21 de grade în apă pentru mine e OK, a fost și pentru Ada, pentru Sotz nu prea. M-am bucurat ca un copil de baia aia și aș mai fi stat dacă Ada nu începea să strige după mine de pe mal. N-am poze doveditoare, că n-am avut timp de ele. Va trebui să mă credeți pe cuvânt.

Am văzut și delfinii, le-am făcut zeci de poze și speram să și pun mâna pe unul dintre ei, însă cred că am brațele prea scurte că nu am ajuns să-l mângâi, deși era destul de aproape. Mi-a părut un pic rău.

De la o fată care i-a hrănit am aflat că delfinii nu sunt captivi, ei vin și pleacă de acolo după pofta inimii. Acolo s-au născut și de asta se întorc mereu. Relația dintre îngrijitori și ei nu se bazează pe mâncare, deci nu se întorc pentru că sunt hrăniți. Nu le dau de mâncare să se sature, le dau doar cât să guste.

Sunt liberi să înoate în toată marea, să vâneze, să urmărească bărci și vapoare, să se împerecheze și vin când au chef. Au stat destul de mult prin preajmă cât am fost noi acolo, n-au făcut spectacol, deși au stat la poze. Câteodată vin toți cei cinci de-ai casei, altă dată mai vin cu prieteni, alte ori vin mai puțini. Mi se pare incredibilă relația pe care o au cu locul și cu oamenii și sunt fericită că am fost martoră la așa ceva.

La plecare am văzut și vreo 7 păuni, locuitori ai parcului:

În ultima zi ne-am cam plictisit, pentru că nu prea mai aveam chestii de făcut. Am petrecut o grămadă de timp cu peștii-statui, ne-am făcut poze în toate pozițiile,

după care am fost iar la mare, pentru o ultimă bălăceală. În Eilat, am citit că sunt 360 de zile cu soare, noi am prins-o pe una din cele 5 în care a plouat. Mă rog, a plouat noaptea și ziua era mai răcoare, dar nu destul cât să ne împiedica să ne băgăm picioarele în apă.

Cam asta a fost, însă putea să fie mai mult. Ca de exemplu, priviți harta de mai jos și amplasarea Eilatului.

E la mai puțin de o oră de Iordania, unde e, ați ghicit, Petra. Dacă eram doar noi noi, excursia asta ar fi arătat altfel, însă o vizită la Petra, cu Ada, era exclusă: două ore cu busul și vreo 2km de mers prin deșert. Nu ne riscam să plătim vizele și să nu savurăm pe îndelete frumusețea de templu.

Apoi, tot la distanță de o oră două e și Egiptul, unde ne-am fi dus fără rezerve dacă am fi putut. Să nu mai zic de Canionul Roșu, pe care chiar îmi pare rău că nu l-am văzut, să nu mai zic de safari pe camile sau vizita parcului Timna.

Dacă mergeți cumva la Eilat, mergeți și mai departe că sigur merită. Noi mai așteptăm câțiva ani până are copilul vârsta necesară unei excursii de genul ăsta.