Hibiscus purpuriu

Autor: Chimamanda Ngozi Adichie
Titlu original: Purple Hibiscus
Traducere: – Melania-Maria Goja (Editura Rao) – citită în original
Naționalitate: nigeriană
Gen: ficțiune
Anul apariției: 2003
Nr. pagini: 307
Ecranizare: –
Alte cărți de același autor: –
Nota mea: 5/5

 
Numele Chimamandei Ngozi Adichie nu mi-a fost cunoscut până la sfârșitul anului trecut. Nu știu cum de mi-a scăpat pentru ca e „cineva” în literatura contemporană. Aparent nu citesc destulă, poate de-aia. Da’ bine că ochii mi-au fost deschiși pentru că intenționez să citesc tot ce-a scris și tot ce va mai scrie.

Despre carte, înainte să dau spoilere, las aici ce-am scris pe scurt pe Goodreads:

Nu știam nimic despre Nigeria și mă bucur că Chimamanda Ngozi Adichie a fost cea care mi-a introdus-o. Pentru mine, Hibiscus purpuriu a fost un exemplu de un bad parenting atât de monstruos încât aproape că am uitat că e despre mai mult decât atât. Dar comportamentul unui tată spălat pe creier din punct de vedere religios a pus tot restul într-o umbră cam deasă. Totuși, e nedrept să menționez numai asta. Am aflat despre cât de mari erau discrepanțele între clase sociale, chiar și atunci când oamenii la fel de educați aparțineau aceleiași familii. Câtă frică și dragoste le poate inspira același om copiilor lui. Cum funcționa religia și cât de mari erau discrepanțele și între preoți. O poveste despre contraste, scrisă într-un stil atât de simplu și totuși atât de puternic.

Plus un trailer de carte (?)

Mai pe larg, Hibiscus purpuriu este povestea lui Kambili, o adolescentă de 15 ani, care nu numai că nu știe cum să fie și nu este lăsată să fie adolescentă, ci care trece prin niște experiențe traumatizante pe care, ca orice victimă, le ține secrete sub amenințarea altora mai atroce.

Kambili nu știe cum sună râsul ei, prin urmare, când se întâmplă prima oară să râdă, o ia prin surprindere. Kambili nu a purtat niciodată pantaloni, scurți sau lungi, pentru că religia nu îi dă voie. Kambili are televizor, televiziune prin satelit și casetofon stereo în casă, dar niciodată ele nu sunt pornite. Kambili nu are prietene pentru că nu are voie să petreacă timpul cu ele. Kambili e bătută pentru că a ieșit a doua din clasă în primul trimestru. Kambili nu are voie să petreacă timp cu bunicul ei, nu are voie să mănânce și să bea nimic când merge în vizita lunară și stă 15 minute cu el. Kambili își trăiește viața după un orar strict, atârnat pe perete în camera ei. În timpul ei liber are voie să se roage sau să își facă lecțiile. Kambili acționează mereu gândindu-se cât de mândru sau mâhnit va fi tatăl ei. Nu are voie să vorbească neîntrebată, iar dacă o face, trebuie să fie mereu o laudă la adresa Domnului. Toate astea i se aplică și fratelui ei mai mare, iar unele și mamei.

Eugene Achike e unul dintre cei mai respectați oameni din comunitate, cel mai iubit, cel mai generos, cel mai milostiv, cel mai religios, cel mai nenorocit ticălos din câți pot exista. Asta de la urmă e de la mine (și, probabil, de la toți care citesc cartea). Văzut de cei din afara casei lui, e trimisul lui Dumnezeu în Nigeria. Văzut din perspectiva familiei lui, care, de fapt nu-l vede așa, e un tată obsedat de biserică și cuvântul lui Dumnezeu aplicat habotnicește, un tată care-și bate copiii până le sucește degetele și le opărește picioarele, un soț care-și stâlcește nevasta în bătaie, dar toate astea sunt niște accidente când membrii familiei ajung la spital. Nimeni nu-și închipuie că el ar fi în stare de așa ceva. Plus că, are el impresia, că dacă plânge în timp ce-i bate și le spune că Dumnezeu acționează prin mâinile lui, îi e permis să corecteze „micile deviații de comportament”. Singura care îndrăznește să-i spună ceva, în cel mai diplomatic mod cu putință, este sora lui, Ifeoma, profesoară la Universitatea din Nsukka, femeie educată, văduvă și mamă a trei copii.

Totuși, Kambili și Jaja au ocazia să cunoască viața normală, așa cum ar trebui ea trăită de un adolescent normal. Cu muzică, cu flori, cu gătit, cu cântat în timpul rugăciunilor, cu râs, cu lipsa apei calde, cu meciuri de fotbal, cu alergat, cu primii fiori ai dragostei. În casa mătușii Ifeoma au  chiar și prilejul de a petrece timp cu bunicul lor și de a-i asculta poveștile. În casa mătușii Ifeoma se petrec o grămadă de premiere, ceea ce-i miră pe verii lor care habar n-au la ce viață monahală îi supune tatăl lor. Aici descoperă cât de diferită e viața față de ce cunosc ei, cât de greu o duc, cât de puțin au de mâncare, cât de greu le e să procure alimente, benzină sau altele, cât de diferită e situația în Nsukka, față de Enugu, acolo unde ei trăiesc în bogăție și lux. Fabricile tatălui lor și ziarul le pun pe masă zeci de feluri de mâncare, le decorează casa cu cele mai scumpe materiale, le angajează bucătărese și servitoare și șoferi, le cumpără haine de calitate, le aurește colivia în care sunt închiși.

Sunt multe, multe de spus despre toate personajele, despre tot ce se întâmplă, dar n-aș mai termina și oricâte detalii îmi place să dau, chiar nu vreau să povestesc cartea în întregime. Mai spun doar că stilul s-a potrivit foarte bine poveștii. E scrisă la persoana I, prin vocea lui Kambili, prin ochii ei inocenți, neexperimentați, naivi, sfioși, amenințați. Un stil simplu, fără metafore inutile, fără filosofii, artificii sau exagerări. Personajele sunt foarte complexe, de la naiva Kambili, la habotnicul de taică-său, toți sunt bine conturați, chiar dacă trec doar temporar prin fața ochilor noștri. Despre Eugene Achike, Chimamanda a spus că n-a vrut să construiască un monstru, a vrut să-l prezinte cu bune și cu rele, să-l înzestreze cu calități și defecte care ar putea să-l justifice. După mine nimic nu justifică felul în care și-a tratat familia. E un monstru, indiferent de actele caritabile pe care le face. Am învățat o grămadă de lucruri despre Nigeria, habar n-aveam că a fost creștinizată, că oamenii sunt catolici și că preoții nigerieni, după ce misionarii și-au terminat treaba, au plecat și ei prin lume să răspândească cuvântul Domnului.

Mi-a plăcut că autoarea n-a lăsat lucrurile să fie doar albe sau negre, la fel cum nu l-a făcut pe Eugene doar bun sau doar rău. A înfățișat religia din două perspective, la fel și credința în Dumnezeu sau în zei, natură, sentimente, a vorbit despre sărăcie și bogăție, despre femeile independente și despre cele ținute acasă, sub papucul bărbatului. Că veni vorba de asta, se ridică întrebarea „De ce mama copiilor n-a făcut nimic când tatăl îi bătea sau o bătea pe ea?” Cumva, eu nu m-am gândit la asta foarte mult, deși bineînțeles că blamez o mamă care permite așa ceva, însă la o personalitate atât de puterincă și violentă ca a soțului ei, era nevoie ca ea să fi fost de două ori mai puternică și nu era.

Nu mai am alte argumente ca să vă îndemn s-o citiți, dar cred că am expus destule. Dacă ați citit-o sau dacă o veți… aștept cu drag și interes părerile voastre.

sursa foto