O neobișnuită profesoară de germană

Am rareori ocazia să vorbesc limba germană de când nu mă mai duc la cursuri. Cu toate astea, datorită mesajelor pe care le scriu oamenilor când cumpăr lucruri de pe ebay sau emailurilor pentru găsirea unui loc la grădiniță pentru Ada, cumva germana mea se îmbunătățește. Mă surprinde absolut de fiecare dată când mă văd nevoită să conversez cu cineva și-mi ies propozițiile aproape bine. Și lumeă mă înțelege, iar eu mă scuz, râzând că nu vorbesc bine germana.

În fiecare zi când lucrez, în afară de luni, trebuie să iau un rucsac și o umbrelă de la muzeul în fața căreia e locul de întâlnire cu turiștii. Îi știu deja aproape pe toți angajații, dar în afară de saluturi nu prea vorbim. În afară de o tanti, care, deși pare cam dură, e foarte, foarte, foarte simpatică. De câteva zile, abia aștept s-o văd pentru că ne-am conversat deja de câteva ori și mi-a devenit dragă. M-a întrebat de unde sunt, i-am spus că din România și mi-a spus foarte corect: „Bine ați venit”. Apoi mi-a arătat un carnețel în care își notează diverse expresii într-o grămadă de limbi, pentru a putea întâmpina vizitatorii muzeului cum se cuvine. Carnețelul e foarte uzat, dar și foarte util. Mi-a arătat că i-a făcut și cuprins, iar limba română e la pagina 36. Și-a notat acolo expresii ca: „Bună ziua”, „Bine ați venit”, „O zi bună”, „La revedere” (scris destul de greșit), „Poftim” și mai câteva.

Ieri a vrut să mă învețe și ea pe mine ceva, dar a întrerupt-o un nene care avea nevoie de ea. Sigur mă învață data viitoare. Îmi place mult că e atât de dedicată meseriei ei și cu siguranță nu i-a spus nimeni s-o facă. Muzeul e norocos că o are acolo.

În altă ordine de idei, ieri chiar a fost o zi în care am vorbit tare mult în germană. Pe când așteptam oamenii să vină pentru tururi, trei baieți s-au apropiat de mine și m-au întrebat dacă vorbesc germană. Le-am zis că nu prea bine, dar cu toate astea ne-am întins la discutii cam 10 minute. Erau refugiați, doi din Afganistan și unul din Siria. Mi-au povestit că învață germana, că sunt acolo de un an sau doi, unii sunt cu tot cu familie, altul e singur. M-au întrebat cum mă cheamă, de unde sunt și unde stau :)) după care m-au întrebat dacă vreau să fac un selfie cu ei. Mi-au spus că profesorul lor le-a cerut-o. Probabil ca să vadă cum reacționează oamenii la întâlnirea cu ei. Am făcut. M-au sălutat și-au plecat.

Apoi, în timp ce-mi sclipeau ochii la niște reduceri într-un magazin, îmi sună telefonul. Mă ia cu transpirații când văd număr de Germania, necunoscut. Răspund, că nu-s genul care să ignor apelurile. Era un nene de la o grădiniță și voia să-mi spună că dacă mai vreau un loc, el îmi dă unul din august. Ezitam să mă bucur pentru că august e peste 7 luni și asta înseamnă multe zile de mers cu Ada la lucru, dar și multe zile în care ea lipsește din prezența copiilor. Și nici nu-mi aduceam aminte unde e gradiniță, că am extins căutările la cartiere mai îndepărtate. Am vorbit destul cu nenea ăla și la final mi-a spus că nu vorbesc chiar așa rău și că „Vedeți? Ne-am înțeles.” Din păcate, grădinița e la mama dracului, la o oră de mers către ea și la încă una de întors de-acolo. Asta ar însemna 4h pe drum pentru mine :( dar dacă nu găsesc ceva mai aproape… o accept și pe aia.

sursa > germana > Shutterstock