2015 – începutul unei călătorii fără sfârșit

Chiar dacă 2015 a fost lipsit total de călătorii, de vacanțe și de city-break-uri, călătoria în care am pornit anul ăsta e cea mai importantă și, sperăm noi, cea mai frumoasă din viața noastră. Călătoria se numește Ada, iar noi nu suntem călătorii, ci călăuzele.

Din această introducere sentimentală, poate deduce oricine că highlight-ul lui 2015 a fost nașterea Adei, foarte aproape de jumătatea lui, mai exact în cea de-a 210-a zi. În rest, lucruri foarte memorabile nu s-au prea întâmplat, cu excepția despărtirii de Hapciu. 2015 e anul în care n-am mai pierdut pe nimeni (for a change), în schimb am câștigat pe cineva. De la începutul anului mă tot pregătesc să mă despart de Ricky, dar bietul de el a mai rezistat unor reprize urâte de crize epileptice și ne-a mai bucurat cu energia lui între ele. Tind să cred că în 2016, săracul de el se va prăpădi, că e deja foarte slăbit și bătrân. Dar sunt pregătită și împăcată cu asta.

Dacă ar fi să aleg un șir de substantive care să descrie acest an, păi ele ar fi: sarcină, Ada, fuste, fericire. Au lipsit călătoriile, cum am spus, au fost și prea puține cărți bune, dar cui îi mai pasă când pentru mine, pentru noi, ăsta a fost un an bun. Unul foarte ușor de ținut minte.

Dar destul cu introducerea, că mai e mult de povestit.

Ianuarie

– ca în orice ianuarie, am făcut o grămadă de topuri pentru anul ce se încheiase: al cărților, al referrals-ilor, al filmelor. Urmează să le fac și în 2016, pe cele ale lui 2015.
– pentru că blogul nu-i numai loc de notat evenimente personale importante, ci și loc de dat cu parul, am avut câteva chestii de comentat despre doctorii care urlă la pacienți, despre negrii care n-au fost nominalizați la Oscar și despre expresii folosite prostește.
– a fost și luna în care am văzut primele mișcari ale Adei în burta mea, mai exact mișcarea mânuțelor ei, care pe vremea aia erau niște muguri și făcea ca Groot.
– unul dintre articolele nostalgice a fost despre prostiile pe care le mâncam în copilărie, iar filosofia lunii era binele din rău.

Februarie

– prin a două lună a anului, încă mai speram să am un Tudor în burtă, dar scriam despre cum pe cea mai dragă dintre păpușile mele o chema Ada și cum, fără sa-mi aduc aminte detaliul ăsta, tot Ada era și numele ales pentru o potențială fetiță (hahahaha).
– câteva zile mai târziu am aflat că Tudor mai are de așteptat și că în locul lui vine Ada. Acum, după 5 luni petrecute cu ea… n-aș schimba-o nici pe un miliard de Tudori. Mai mult de atât, aproape că îmi mai doresc încă o fetiță.
– Ricky a trecut printr-o serie de crize, ceea ce iar m-a făcut să scriu despre iubirea pură pe care doar pentru el am simțit-o până atunci. Acum știu cum e să simți alt fel de iubire pură, pentru copilul tău.


– se scurgea un an de la moartea mamei mele, dar eu simțeam că au trecut 5.
– pentru că mă pregăteam să devin mamă, m-am apucat să notez niște idei și principii după care aș vrea să-mi educ copilul. Să vedem și dacă m-oi ține de ele.

Martie

– înainte de orice, martie e luna în care tatăl meu mai moare o dată, pe 23.
– am văzut-o pe Ada cu picioarele peste cap, că fața nu era chip să și-o arate.
– propuneam să oferim educatorilor, învățătorilor și profesorilor cărți în loc de flori.
– vă îmbiam cu cea mai bună merdenea din Timișoara
– eram de acord cu Angelina Jolie și cu extirparea organelor pentru o viață mai lungă
– nunta noastră, mai exact articolele scrise de mine pe blog, a apărut în Beau Monde Mirese


– povesteam despre împărțirea sarcinilor în familia noastră
– îmi dădeam ochii peste cap la folosirea diminutivelor și al pluralului de către proaspetele mămici. Nu, nici acum, după ce „am văzut eu cum este” nu le folosesc. Îmi mai scapă un „hai să mâncăm” sau „hai să facem baie” când doar Ada e cea care mănâncă sau face baie, dar imediat mă corectez.

Aprilie

mă supăram pe elefant.ro că nu oferă spre vânzare ebook-uri în format .mobi, dar dup-aia am aflat de ce
– Paștele la Baia Mare a însemnat dusul burții la munte. Și iar sentimentul ăla că aparțin cumva acolo. Sentiment pe care nu mă crede nimeni că-l am pentru că nu mai merg la munte aproape deloc. Îmi tot spun că voi remedia asta și cumva n-o fac niciodată.


– la 22 de săptămâni totul era OK cu Ada, deși tot nu-și arăta fața
– aprilie a însemnat îndeplinirea unei dorințe atât de vechi că nici nu știam că o mai am. Deși s-a îndeplinit cu destul de multă întârziere, chiar și gravidă, m-am suit în tren și m-am dus la București să-l văd pe Garou în concert.


– am scris despre una dintre temerile mele recurente: cât timp mai am?
– și despre cărțile pe care le-am uitat. S-au dovedit a fi cam multe…

Mai

– blogul a împlinit 8 ani și, normal, l-am sărbătorit
– ne-am apucat de zugrăvit și de camera Adei


– am fost la PR Beta și-am câștigat o văcuță pentru că am pus întrebări


– am participat la Cupa Familiei, cu Ada în burtă, dar n-am mai scris despre asta pe blog. Dar am dovada:


mă „supăram” pe Ada că tot nu voia să se arate la față, dar totul era OK în rest
– alte articole serioase: cât costă sănătatea? Discursul urii violează libertatea de exprimare, De unde fuga de dat nume? și despre celulele STEM.
– mă apucase lenea de lectură.

Iunie

– pe 1 aș fi sărbătorit ziua mamei mele fără ea
am văzut-o, într-un final, pe misterioasa din burtă. A binevoit să-și întoarcă mutrița, chiar și parțial.
10 sfaturi de SEO, suficiente pentru bloguri
– seria nervilor calmați pe blog a continuat cu un articol despre oamenii care caută doar câini de rasă și despre cei care îi abandonează când aceștia se îmbolnăvesc; și cu un altul despre inculții care, cred eu, nu mai pot fi culturalizați
– o declarație de dragoste pentru Sotz, de ziua lui și o altă aniversare in absentia
– vă povesteam despre cursurile pentru gravide din Timișoara

Iulie

– fără să fim pregătiți, luna asta, mai precis penultima ei zi, avea să fie cea mai importantă din an, iar eu îmi făceam planuri de vacanță
– nu, munca de acasă nu e pentru mine. Cel puțin nu cea de birou.
– nu mai suportam canicula, așa că m-am plâns și pe blog de asta
– am ratat concertul lui Robbie din București, dar l-am văzut pe net. La fel am ratat și OneRepublic și UNTOLD Festival, dar după nicicare n-am suferit atât pentru că pe primii doi i-am văzut în 2014, iar „de” UNTOLD am născut-o pe Ada.


– eram antrenată pentru nopțile ce urmau
am devenit mamă de fetiță și acum simt că am fost una dintotdeauna, doar că n-am știut.
– tot iulie a fost ziua în care m-am despărțit de Hapciu, prima mea mașină, dar, cel mai important, cadoul meu de la tati. Am cumpărat-o pe Jozephine, pentru care și acum, după 6 luni, încă n-am sentimente profunde.


– mă alăturam altor bloggerițe în lupta împotriva violatorilor din Vaslui

August

– Ada era deja cu noi și-am povestit despre cum a venit pe lume cu 2 săptămâni mai repede, despre odiseea alăptării și despre mini-depresia de după.
– am povestit despre experiența mea cu spitalul Premiere
– ca în fiecare an, mai ales dupa 3 valuri infernale de caniculă, îmi era dor de toamnă
– am scris plângând despre cum Ricky a picat pe locul 2
– după ce ne-am mai obișnuit, după ce-am încetat să-i mai ascultăm pe toți, după ce-am scăpat de toate vinile, am povestit cum facem noi lucrurile și cum procedăm cu Ada.
– mi-am făcut topul celor mai sexy personaje masculine din cărți. Îl cunoscusem pe Howard Roark și era cazul.

Septembrie

– mamă cu „experiență”, scriam despre plimbările noastre pe… șosele și despre o durere nou dobândită.
– despre timpul liber și seriale, dar și despre ce s-a ales de planurile făcute în iulie
– despre botezul Adei alături de 25 de oameni apropiați


– am fost la PLAI X, cu tot cu Ada, și-a fost tare frumos.


– septembrie a fost luna începutului de foostitze.

Octombrie

– în seria articolelor „tomata-mamă”, povesteam despre cum o car pe Ada după mine peste tot și despre cum am rămas prima dată singure în weekend
– îmi sărbătoream prima aniversare, adică cea de-a 32-a, cu fiica mea
– mă autoironizam pe blog că nu citesc niciodată manualul
– scriamd despre elevii de clasa a V-a care fumează sub geamul meu și despre o „doamnă” care și-a luat-o în freză de la un vânzător.

Noiembrie

– de când mă apucasem de fuste, iar nu mai aveam timp de altele
– un articol de pe un site mi-a amintit despre copilaria părinților mei
– n-am scris despre #Colectiv din motive pe care le-am explicat pe ici pe colo prin comentarii, dar asta nu înseamnă că n-am suferit alături de toți cei care au pierdut pe cineva. Sunt unele lucruri despre care nu vreau să scriu doar pentru a scrie. Nici despre violatorii din Vaslui n-aș fi scris dacă nu s-ar fi început o campanie și n-aș fi fost rugată să scriu.
– am scris, în schimb, despre solidaritatea cu Parisul, despre cum au fost luminate clădirile-simbol din alte orașe și despre închiderea Disneyland-ului. Evident că am fost greșit înțeleasă și crititcată.
– vorbeam despre ațipirea wanderlust-ului și despre nepăsarea că e așa.
– Ada e veselia întruchipată și n-aveam de gând să țin asta pentru mine.


– mi se îndeplinea cea mai arzătoare dorință și eu nu eram complet fericită.

Decembrie

urările mele pentru România sunt cam aceleași de câțiva ani, dar acum le-am și notat. Deși o părăsesc, sper ca la anul, de ziua ei, să o felicit, nu să îi doresc chestii
– articol supărat foc: „Despre rușinea de a te întoarce”.
îl trimiteam pe Moșul la alții, că mie deja îmi adusese tot ce voiam. Și a și plusat pe 27, când mi-a adus-o și pe sora mea în vizită. Săru’ mâna, Moșule!


cu ajutorul Adei, încrederea în umanitate, s-a restabilit puțin.
– din nou despre Ricky, cu ocazia unor noi crize
m-am filmat făcând niște eclere, și, credeți-mă, a fost un eveniment. Nu că am făcut eclere, ci că m-am filmat.
– am scris despre consumul de alcool în rândul adolescenților și despre o educație a părinților.
– să „ne” râdem cu Tomata: cum am cumpărat cadou pentru colega soțului și despre ce a validat căsătoria noastră cu adevărat.
– într-o epocă în care Moș Crăciun poate dispărea la fel cum a apărut, mai ales din imaginația copiilor, eu am scris cum voi proceda cu Ada când va veni vremea.

Urmează lista cu planurile pe 2016, că s-au strâns câteva :P

Dragi cititori fideli sau ne- ai Tomatei, vă mulțumesc că ați fost alături de mine în 2015, că mi-ați citit aventurile, trăirile, nervii, speranțele, bucuriile, emoțiile, că mi le-ați împărtășit pe ale voastre, că v-ați bucurat împreună cu mine, ați suferit împreună cu mine și mi-ați transmis o grămadă de gânduri bune pe blog, pe mail, pe mesaje – să știți că au ajuns unde trebuie: în sufletul meu. Vă mulțumesc, vorbesc serios :)

Și m-aș bucura să vă am alături și în 2016, un an cu ÎNCĂ un început – deja doi ani consecutivi de începuturi – un an în care sper să umplu blogul ăsta cu momente fericite și inspirație pentru voi (cărți, călătorii, experiențe), un an mai frumos ca 2015, mai bun, mai colorat, mai plin de râsete, de natură, de joacă de copii.

Să aveți o petrecere frumoasă de Revelion, iar în 2016 să vă îmbogățiți sufletește de o mie de ori mai mult ca în 2015.

La mulți ani!