La dentist, cu oglinda-n mână

Nu știu cât de des sau rar e normal să mergi la dentist, dar eu până nu mă doare nu mă prea duc. De fapt nu-i chiar așa pentru că în ultimii ani nu m-am dus tocmai pentru carii, ci pentru a-mi scoate un ciot de măsea și acum pentru a-mi înlocui o lucrare din 2001. Că vine nunta și tre’ să am un zâmbet de revistă. Noroc cu evenimente de-astea că mă urnesc și eu. Nu știu ce s-a întâmplat cu motto-ul de anul trecut, da’ cumva iar m-am lăsat pe tânjala și amân lucruri importante. Cum ar fi achiziționarea unei blestemate de saltele… dar să nu divaghez că asta, în limbajul de specialitate se numește ADHD și eu sufăr de el cu vârf și îndesat.

Revenind la dentist și la oglindă.

Merg la același dentist cam de vreo 3 ani cred. Nu ne-am văzut foarte des, după cum spuneam, da’ îmi place de el că lucrează ușor, bine, e de vârsta mea, glumim, îmi explică chestii șiiiii, cel mai tare, mă lasă să văd ce-mi face. Adică îmi dă o oglinjoară și pot vedea tot ce scobește, curăță sau frezează. Când m-a întrebat prima oară dacă vreau să văd, mi s-au umezit ochii de bucurie pentru că întotdeauna mi-am dorit să văd cum arată dinții mei pe toată durata procesului. Și nu numai dinții, dacă aș putea vedea oricând ce mi se face la doctor aș fi super fericită. Când m-au operat de apendicită eră cât pe ce să vizionez toată operația, da’ din păcate, becul ăla din sala de operație nu era poziționat strategic să pot urmări în metalul de pe marginea lui. Și cum nu mă puteam mișca și da după el, a trebuit să-mi închipui ce mi se întâmplă. Vai, dar ce mi-ar mai fi plăcut să mă văd despicată și cu apendicele smuls, că de simțit asta simțeam, că-mi rupe ceva din mine. Nu mă durea, pur și simplu simțeam că trage de ceva care nu se desprinde. Ciudățică senzație. Cred că dacă n-aș fi fost așa miloasă și dacă nu m-ar fi distrus psihic toate dramele dintr-un spital, aș fi fost un doctor bun. Că nu mi-e scârbă, nu mi-e greață și corpul uman mă fascinează. Asta zic fără să fi trebuit vreodată să văd chestii macabre. Poate dacă aș fi văzut, m-aș fi lecuit. Da’ dacă văd ce mi se face mie, sunt cumva mai liniștită. Încă de mică, de când îmi luau sânge din deget, mă uitam fix acolo, deși doctorul insista să întorc capul. Nu plângeam, nu urlam, nu-mi era frică, tot ce ceream era să mă lase să mă uit. Si plecam de-acolo învăluită în laude, că ce copil cuminte eram. Mă rog, eu eram doar curioasă și fascinată în același timp, uitam să mai plâng de frică.

Știu că sunt o grămadă de speriați de ace sau de sânge. Iubi e unul dintre ei și știu cum se manifestă panica la vederea unui ac. Nici nu se pune problema să se uite la el când îi intra în venă. Mie mi se pare ușor distractiv, deși știu că n-ar trebui, așa că vă rog, iertați-mi momentul de sinceritate, știu că nu vă e confortabil, dar nu pot să nu mă gândesc că e DOAR un ac.

Întorcându-ne din această lunga digresiune, voi ați primit oglindă să vedeți ce vi se face? Miruna, mai ai pacienți de-aștia ca mine?