Pe măsură ce trec lunile, mă conving că ideea acestui tip de articol a fost una foarte bună. Pe lângă faptul că a fost preluată și pe alte bloguri, a dat naștere și unui pariu, care n-a fost decât spre beneficiul meu. mai mult…

Nu mi-am dat seama care e până n-am scanat niște poze. Puteam să-mi dau seama de asta mult mai demult, că doar pozele le am de când ni s-au făcut, însă mi-a picat mai greu fisa.

Pe cea mai veche prietena a mea o cheama Ana-Maria și e vecina mea de la etajul 4. Mă rog, nu mai e vecina mea că s-a mutat la București, unde e avocat, și din cauza asta ne vedem foarte rar și ținem legătura cam întrerupt. Dar mi-e tare dragă și mă bucur să o revăd de fiecare dată. mai mult…

Fără intenția de a scormoni după idei pe la începuturile blogului, azi reiau oarecum o idee despre care am mai vorbit. Însă pe atunci, tot în 2007, vorbeam despre exprimarea sentimentelor în altă limbă. Zilele trecute, după un „God Damnit”* scăpat printre dinți, mă întrebam filosofic dacă o înjurătură rostită în engleză contează la fel de mult ca și una articulată în limba maternă. mai mult…

De când am blogul, cred că am avut cel puțin 3 tentative de a scrie postul ăsta. Nu mai știu de ce n-am făcut-o, dar acum m-a stârnit o poză de pe supermami.

Știu că șansele de a supăra pe cineva cu articolul ăsta sunt foarte mari, dar, la fel ca și în alte cazuri, îmi asum parerile (și dac-o fi să mă razgândesc, o să am grijă să rectific într-un post viitor). mai mult…

Zilele astea inspirația mea aleargă liberă pe coclauri, așa cum mi se întâmplă la intervale neregulate de timp. Și când se întâmplă asta, îmi iau blogul la răsfoit pentru a mă inspira. Oh, și în unele cazuri mă amuz bine când citesc ce-am scris acum 4-5 ani.

Așa s-a întâmplat și cu articolul ăsta. Da, da, știu că e legat tot de casă și de același subiect cu care vă tot plictisesc de ceva vreme, da’ dacă numai asta se întâmplă în viața mea acuma, îndurați-vă de mine. Și, în plus, articolul cu pricina e dovada perfectă (alta, că v-am mai dat două exemple: despre plante și despre visele mele) că din 2007 și până acuma, văd altfel lucrurile pe care atunci le susțineam sus și tare. mai mult…

Totul e altfel… nimic nu mai e cum a fost și nici măcar nu mai stau să mă gândesc cum era… Viața mea e alta, atât de diferită. Pe 23 martie 2010 m-am născut din nou. Tatăl meu m-a născut prin moartea lui… Mi-a dat o viață pe care n-am cerut-o, n-am dorit-o, dar pe care încă învăț să o accept și să o înfrumusețez cum pot.
mai mult…

Pentru că încă nu mi-a trecut febra Pinterest-ului, o să vă împărtășesc două idei mișto de tot pe care le-am găsit pe-acolo. Nu le-am încercat încă pe niciuna, dar plănuiesc. Până atunci, poate le puneți voi în aplicare și-mi spuneți ce-a ieșit. mai mult…

Chiar dacă există destule voci care se ridică împotriva diverselor campanii pe bloguri sau împotriva bloggerilor care câștigă bani din asta, n-am stat niciodată să plec urechea la ele sau să le bag în seamă, mai mult pentru că niciuna nu se lega de mine. Însă ieri, pe twitter, într-un schimb de replici cu Bogdan, mi-am dat seama că trebuie să fac anumite precizări cu privire la advertorialele pe care le scriu. mai mult…

O lecție destul de valoroasă, sper doar să am înțelepciunea să o aplic de cât mai multe ori.

În weekendul ăsta, Clubul de înot Masters, din care face parte Iubi, (și eu, numai că eu doar în acte, la bazin încă n-am ajuns), a organizat un concurs de tip maraton. Adică se înota timp de 24 de ore. De sâmbătă de pe la ora 13 până duminică dimineață tot pe la ora aia. 3 echipe a câte 10 concurenți (doi erau rezerve) s-au întrecut pentru a cumula cât mai mulți kilometri și pentru a câștiga o diplomă. Nu un premiu, doar o diplomă. Înainte de a râde, trebuie să știți despre oamenii ăștia, cei din Clubul Masters, e că tot ce fac, fac din pasiune, pentru ei, nu pentru medalii, premii sau recunoaștere (inter)națională. Pentru sănătatea lor, pentru plăcerea lor. În acest club internațional sunt înscriși ca membri activi înotători cu vârste cuprinse între 25 și 90 de ani. V-am mai arătat poze, deci nu insist. mai mult…

Autor: Madame de Lafayette
Nationalitate: franceza
Titlu original: La Princesse de Cleves
Gen: roman de moravuri, roman de dragoste
Anul aparitiei: 1678
Nr. pagini: 374 (Livre de Poche)
Premii: nu
Ecranizare: Princess of Cleves (1961)
Nota mea: 4/5
Am mai citit si: -

Povestea principesei de Cleves nu mai este una actuală pentru fetele secolului XXI. Totuși vă recomand cartea pentru parfumul secolului al XVI-lea, atât de vechi și atât de nostalgic. De fiecare dată când citim un roman din vremuri de prea mult timp apuse, rămânem cu îtrebări din categoria „ce-ar fi fost dacă trăiam atunci?” Principesa de Cleves n-are nimic din femeia Tabu, iar femeia modernă din ziua de azi nu și-ar putea închipui că ar putea trăi după dictarea altora. Fie ei familie, prieteni sau societate.

Si totuși, domnișoara de Chartre, are calitati care în ziua de azi sunt foarte puțin folosite și probabil chiar contestate: virtutea și obediența. Dar să vă povestesc puțin despre ce e vorba, ca mai apoi să trageți singure concluziile și poate să vă trezesc curiozitatea de a citi acest micuț roman atât de diferit de cotidianul nostru.

Domnișoara de Chartres, în vârstă de 15 ani, crescută de mama ei după cele mai stricte reguli ale moralității, este adusă la curtea regelui pentru a fi măritată. Îi este aranjat un mariaj cu Principele de Cleves, și la puțin timp îl cunoaște pe dl. de Nemours, un prea cunoscut Don Juan.

La fel ca altele, și principesa îi cade în mreje și se îndrăgostește de el. Sentimentul îi este împărtășit, doar că relația lor nu se consumă pentru că fetei îi pasă exagerat de mult de învățămintele și de părerea mamei ei, care pe patul de moare o pune să jure că îi va rezista acestui bărbat și nu își va trăda soțul. La un moment dat, principele își dă seama că principesa e îndrăgostită de alt bărbat și aproape o obligă să îi marturisească numele celuilalt.

Deși nu-și poate stăpâni sentimentele, cel puțin își poate stăpâni reacțiile. Nu îi dezvăluie numele, dar îi cere să o trimită la țară pentru a-i putea rămâne fidelă. Chiar și când soțul îi moare, principesa refuză dragostea celui pe care îl iubește enorm.

Vedeți? Așa-i că așa ceva, femeia modernă n-ar face prea ușor? De multe ori spunem: ah, what the hell, o viață avem, ce rost are să nu profităm de fiecare ocazie? Bine că putem.

Aceasta recenzie a aparut si pe tabu.ro