Toată ziua „Te iubesc”

Așa presimt că prin postul ăsta o să-mi pun în cap o grămadă de comentatori și hateri, încât aproape că nici nu-mi pasă și mă aștern pe scris. Pentru că-i un subiect sensibil și personal și fiecare își are propriul adevăr, iar acceptarea altor păreri sau practici e destul de anevoioasă. Eu mi-l expun aici doar pe al meu, nu vorbesc în numele nimănui, nu judec pe nimeni (cel puțin nu în scris), aș avea pretenția să n-o faceți nici voi. Însă aș vrea să vă citesc părerile, deci nu vă zgârciți cu comentariile.

Nu plănuisem să scriu despre „Te iubesc”, însă ieri, în urma unei discuții cu colegii, la masă, mă gândeam că-i un subiect destul de bun de dezbătut pe blog. Pot pune pariu că s-a mai vorbit, aș da și link dacă aș fi întâlnit discuția pe undeva, însă mie nu mi-a ieșit în cale. Da’ nici n-am pretenția că eu am găurit macaroana, deci dacă e o temă răsuflată, schimbați canalul.

Nu cred că există om pe lumea asta care să nu-și dorească să audă de la persoana iubită un „Te iubesc” sincer. Însă cred că există oameni care n-o spun mai deloc sau oameni cărora le e puțin cam greu s-o spună. Există oamenii aștia pentru că eu sunt unul dintre ei. N-ați zice, nu? La cât de deschisă sunt aici și la cât de multe chestii personale vă povestesc. Ei bine, nu sunt genul care face declarații de dragoste. Nu MAI sunt, că am fost. Nu știu unde s-a pierdut pe drum, dar nu mai practic exprimarea sentimentelor afective de câțiva ani buni. Pe vream când eram mai tânără, adică mai prin liceu așa, când îmi trăiam primii fiori ai iubirii, toată mă emoționam când îl auzeam pe iubitul meu de-atunci că-și declară sentimentele. Spuneam și eu cu lacrimi în ochi, cu buzele tremurânde cel mai sincer „Te iubesc” de care eram în stare. I-am spus o dată chiar și că-l voi iubi întotdeauna. :) Eh, întotdeauna a durat doar vreo 2 ani sau mai puțin, dar când ești tânăr ai toată întotdeauna la dispoziție și oricum n-ai noțiunea ei. Unde mai pui că ești și amețit de romanele de dragoste pe care le citești, de hormonii dezlănțuiți, nu mai stai să  calculezi cât durează înțodeauna. Cert e că am iubit. Mult. Cu lacrimi, cu dureri de stomac, cu fluturași, cu emoții, cu nopți nedormite, cu zile nemâncate, cu telefoane în miez de noapte, cu îtâlniri pe furiș, cu mângâieri fierbinți, cu săruturi sălbatice, cu minciuni, cu adevăruri crude, cu îmbrățisări pătimașe, dar mai ales cu cuvinte, cu declarații, cu „te iubesc”-uri. Am iubit atât cât poate o tânără iubi, uneori am avut impresia că și mai mult.

Pe 31 august se împlinesc 6 ani de când sunt cu Iubi, am mai spus asta deja. Sper să fie de 10 ori încă pe-atâția. Însă dacă lipsește ceva din relația noastră, acelea sunt declarațiile de dragoste. Verbale, cel puțin. Am folosit cuvântul „lipsește” doar pentru a descrie situația, pentru că „a lipsi” înseamnă, conform dexului, „a nu se mai găsi acolo unde, în mod normal, trebuia să se afle”, „a mai fi nevoie de ceva”, „a mai trebui ceva”, „a se dispensa de ceva”. Niciunul din aceste înțelesuri nu ni se aplică nouă. Nu înseamnă că dacă nu ne spunem toată ziua cât de mult ne iubim, chiar nu ne iubim. Nu înseamnă că dacă nu ne trimitem zilnic mesaje cu „Te iubesc” relația noastră e incompletă, îi lipsește ceva. Și nici nu înseamnă că ne e mai bine fără. Pur și simplu, ȘTIM că ne iubim unul pe altul, ȘTIM că am face orice unul pentru altul, ȘTIM că ne putem baza unul pe altul și ȘTIM că iubirea e acolo, în noi. Nu-i musai să ne-o spunem până nu mai are nici un farmec.


Sâmbătă am fost la sat cu o prietenă, iar Iubi în Ungaria, la un concurs de înot. Seara mi-a trimis un mesaj pe care l-am primit a doua zi. Îmi spunea ce medalii a câștigat, că totul e bine și, la sfârșit că mă iubește mult. Nu ne-am mai spus de mult timp cât ne iubim, nici eu lui, nici el mie. Dar surpriza declarației a fost extraordinară. Am condus 2 ore și ceva cu zâmbetul pe buze, cu o bucurie adolescentină și cu o dorință nestăvilită de a-l vedea și de a-l săruta. N-am nevoie să mi-o spună zilnic, pentru că zilnic o simt. Însă când vine pe neașteptate, rar, o dată pe an sau o dată la doi ani…  acel „Te iubesc” e mai valoros decât orice altă declarație cotidiană redundantă.

N-o să cred niciodată că dacă nu îți declari cât mai des sentimentele îl iubești mai puțin pe cel de lângă tine. Și îi compătimesc pe cei care cred asta…