Mi-e dor de mâncare „ca la mama acasă”

În mod normal, asta e replica băieților. Nici o femeie din lume nu le va putea găti mâncare așa cum a făcut-o mama lor și cu siguranță au dreptate. Nu zic că nici o femeie nu se poate ridica la nivelul gastronomic al celei care le-a dat viață, însă gustul mâncării e unic.

Nu trebuie să fiu băiat să simt și eu asta. Spre deosebire de alte fiice, eu n-am fost fata mamii, n-am stat pe lângă ea în bucătărie să văd ce și cum face și nici ea nu m-a îndemnat. O ajutam la spălat vase, curățat legume, cumpărat chestii și cam atât. Nu mă punea să amestec, să feliez, să presar. Unele trucuri și rețete le-am prins din zbor, cum ar fi ingredientele pentru sarmale (care apropos, mi-au ieșit din prima) sau salata (de) boeuf, însă la alte feluri de mâncăruri am început să poftesc în zadar.

Duminică îmi era atât de poftă de ghiveci de roșii încât am trecut peste lene și m-am dus în piață să iau roșii de-alea mari de la țărani, ardei și ceapă. Mi-am zis că nu poate fi așa greu. Când deja a trecut o oră și jumătate și eu încă nu terminasem cu pregătitul ingredientelor, mi-am zis că sigur nu fac ceva bine. Și n-am făcut. În loc de ghiveci mi-a ieșit un fel de ciorbă acră. Am tăiat rosiile prea mărunt, ardeii prea lungi și am lăsat prea multă zeama de la roșii. Nu mi-a plăcut, dar după ce mai multe persoane mi-au spus să pun un pic de zahăr în el, mi-am zis că nu va fi ultima încercare de a face ghiveci.

A fost prima oară când mi-a părut rău că n-am stat mai mult prin bucătăarie, când i-aș fi cerut sfatul mamei mele, când mi-aș fi dorit să pot s-o sun și s-o întreb cum se face una, cum se face alta, să râdem împreună de eșecurile mele gastronomice sau, dimpotrivă, să mă laud cu realizările mele (că, de ce să țin numai pentru mine, am și de-alea). M-am gândit câte feluri de mâncare pe care le făcea mama mea ar putea fi de domeniul trecutului, mâncăruri care nici nu-mi plăceau, cum ar fi ardeii umpluți sau ciușpaisul de dovleac.  Aiușca (sosul de iaurt cu mărar și usturoi) nu mi-a ieșit niciodată. La supa de măcriș pot numai visa, la fel ca și la sărmăluțele în foi de viță. Nu zic că n-o să mai mănânc niciodată, că doar nu numai mama mea știa să le facă, însă gustul acela unic pe care îl avea mâncarea ei, nu știu unde îl voi găsi. Poate doar dacă voi învăța eu și voi încerca până îl nimeresc.

Că tot veni vorba de feluri de mâncare care-mi ies, de ce să nu le notez și-aici? Și-așa mi-am zis că ar trebui să-mi fac o listă cu ce știu să gătesc, că de multe ori mă împotmolesc la aceleași rețete. Am zis deja de sarmale, tot aici pot băga și varză a la Cluj, că-i tot același lucru,  musacaua asta îmi iese extraordinară, de fiecare dată, cartofii franțuzești sunt și ei buni de tot (iar de când am descoperit cât de ușor e să îi faci după ce fierbi la steamer cartofii tăiați rondele, sunt cea mai fericită), salata de boeuf, salata de vinete, mazăre cu morcovi, chec cu nucă și ciocolată, cuburi de cocos și supa de pui. :P Nu sunt nu știu ce rețete complicate, da’ altele nu prea am încercat. Pe lista eșecurilor pun ghiveciul de duminică, ciorbele a la grec (niciodată nu-mi iese partea aia cu smântână și cu ou de la sfârșit), grătarele – da, cât de complicat e să faci un grătar? Mie nu-mi ies :( și ar mai fi, dar nu-mi aduc acuma aminte. Ah, n-am făcut niciodată spanac și parcă îmi e și frică să încerc.

Așa cum am spus de nenumărate ori pe blog, nu sunt cea mai mare adeptă a bucătăriei. Nu mă dau în vânt după feluri de mâncare sofisticate. Nici să le mănânc, nici să le gătesc. Dar aș da orice să mai mănânc mâncare făcută de mama mea…