Dragul meu,

Nu-mi imaginez că între noi nu va exista comunicare, deci scrisoarea asta nu e pentru că nu am putea să ne înţelegem ca doi oameni normali. Dar şi tu şi eu avem personalităţi puternice şi uneori ne-am sări unul altuia la gât, cât de tare ne enervăm reciproc. Pentru că nu semeni cu taică-tu, calm, ci cu mă-ta, Gigi Duru. Aşa eram şi eu cu tăică-miu, Dumnezeu să-i odihnească sufletul, ne certam până el se îneca de nervi şi eu plecam la mine în cameră, înecată în lacrimi şi troznind uşa cât de tare puteam… Deci, vezi bine că ştiu cum e şi din papucii tai.

Ce voiam eu să îţi spun e că aşa cum eşti, eşti perfect. Desigur că n-o să îţi spun asta în faţă nici picurată cu ceară, că şi-aşa te joci cu inima mea cum îţi pică ţie bine şi de fiecare dată când mă opun cu vehemenţă, se desprinde ceva din mine şi fuge după tine să te ia în braţe şi să te pupe pe creştet. Da’ aşa-s părinţii şi aşa tre’ să procedăm. Ca să iei forma imaginaţiei mele : deştept, frumos şi cu capul pe umeri. mai mult…

Ah, din nou la desktopul meu… îmi aduc aminte de vremurile de la început, când seară de seară stăteam cu lampa aprinsă şi răspudeam comentariilor voastre, după care mă puneam şi scriam postul pentru a doua zi. Ce vremuri !… Mi-e dor de ele. Mi-e dor de blog aşa cum era şi mi-e dor de gândurile din care scoteam propoziţii pe care acum, când le recitesc, nu le recunosc. mai mult…

SUNT: (Doamne, chiar îmi e greu să mă definesc, să găsesc un cuvânt măcar care să mă descrie)… om. Da. Nu discriminez pe nimeni, e loc pentru toată lumea, mă ghidez după principiul “ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face.”

AŞ VREA: să pun piciorul pe toate continetele.

PĂSTREZ: în tocul ochelarilor – un mărţisor primit de la tati anul trecut, cutii cu amintiri de la băieţii care au trecut prin viaţa mea, două hainuţe de când eram bebe, bileţelele din liceu, scrisori, jurnale, caiete de amintiri. mai mult…

“Acum înţeleg de ce erai atât de irezistibil. Erai nefericit!” - Aldous Huxley

Citind aceste cuvinte în Geniul şi zeiţa mi-am dat seama că femeile, la fel ca şi bărbaţii, simt nevoia să joace rolul salvatorului. Nu că n-aş mai fi întâlnit senzaţia asta până acum, pur şi simplu n-am făcut niciodată legătura între dorinţa bărbaţilor de a proteja o femeie şi dorinţa noastră, a femeilor, de a-i salva de nefericire, de mizerie, de condiţia lor tristă.

Nu stau acuma să mă gândesc la toate momentele în care vreun el mi-a trezit instictul matern combinat cu sentimentul naiv de Wonder Woman, şi având impresia că eu sunt cea în mâinile căreia stă salvarea lui, mi s-au aprins călcâiele. Femeile găsesc în nefericirea bărbaţilor o sursă de putere, feelingul ăla că dacă ele îl vor scăpa de ceea ce-i omoară pe dinăuntru, ei le vor fi veşnic recunoscători şi chiar dacă se vor despărţi, vor rămâne în amintirea lor ca cele care au reuşit să-i întoarcă din depresie. Say it isn’t so. şi orice femeie adoră ideea de a fi unică prin ceva în viaţa unui bărbat. Să fie ea cea careia el îi datoreaza o schimbare, să se asigure că într-un fel sau altul, numele ei va răsuna mereu în amintirile lui. mai mult…

Autor: Aldous Huxley
Nationalitate: englez
Titlu original: The Genius and the Goddess
Anul aparitiei: 1955
Nr. de pagini: 203 (Polirom)
Premii: nu
Ecranizare: Das Genie und die Göttin (1959)
Nota mea: 3/5
Alte romane de acelasi autor: nu

Nu m-aş fi gândit că primul contact cu Aldous Huxley va fi altă carte decât Minunata lume nouă. Ei, dar Geniul şi zeiţa mi-a făcut cu ochiul după ce am întâlnit-o pe blogul Cristinei V şi când a apărut pe masă la schimb de cărţi, n-am mai stat să mă gândesc dacă o iau acasă sau nu. Şi, noroc cu primele zile libere din 2011, că altfel…

E ceva la cartea asta care nu-mi place. Ok, poate e nedrept să încep aşa, având în vedere că Geniul şi zeiţa chiar m-a ţinut cu ochii în ea.  Pentru un englez, cartea mi s-a părut mult prea hollywoodiană. Dar, din nou, e nedrept să spun şi asta, ţinând cont că a fost scrisă în 1955. Subiectul însă e atât de des întâlnit în filme, în seriale şi probabil şi în alte cărţi, încât nu mi s-a mai părut atât de originală. Desi, repet, la vremea ei o fi fost. mai mult…

Băăăi, muza mea a rămas în concediu. Ce mă fac? Ce mă fac? Nu că aş avea eu prea mult timp să petrec pe blogul meu sau pe al altora, da’ chiar îmi pare rău cand intru aici sau în mail şi nu văd nicăieri nici un comentariu. Daroricât mă gândesc, mintea mi-e goală. De-aia n-o să scriu un post despre cum nu-mi vin mie ideile, ci doar vă anunţ că sunt ok, am început lucrul şi mi-am reluat toate drumurile de rezolvat una şi alta. şi până nu-mi vine muza acasă, sunt şi eu puţin în vacanţă. Pa.

Na, asta n-am mai făcut până acuma, da’ ce, era timpul pierdut? Când n-ai idei, improvizezi. Am căutat pe google, “leapşa -tomatacuscufita.com” şi primul rezultat pe care l-am primit a fost acest link. Nu ştiu nimic despre autor, e prima oară când întru pe blogul lui, da’ întrebările astea mi-au făcut cu ochiul. Deci, să răspund. După care să răspundă*:

1. Când ai simţit că părinţii tăi au fost cu adevărat mândri de tine ?
Asta e una dintre cele mai grele întrebări, pentru că nu prea am simţit asta. Au fost mândri de mine, da’ nu mi-au spus-o mai deloc. Dimpotrivă, ăsta a fost lucrul care i-l reproşam cel mai des tatălui meu. După ce a murit, am aflat de la prietenii lui că eram cea mai albă cioară din câte există pe lumea asta. mai mult…

Autor: Denis Diderot
Nationalitate: francez
Titlu original: Jacques le Fataliste et son maitre
Anul aparitiei: 1796
Nr. de pagini: 245 (Univers)
Premii: nu
Ecranizare: Jacques le fataliste et son maitre (1984)
Nota mea: 4/5
Alte romane de acelasi autor: Nepotul lui Rameau

Ah, ce mod mai plăcut de a începe anul blogosferic, dacă nu cu o recenzie? Şi, mai mult, o recenzie la o carte bună? Numai ce-am închis Jacques fatalistul de Diderot şi încă am un zâmbet pe buze când mă gândesc la povestea stăpânului şi a slugii. Cam ca şi când ai fi văzut o comedie şi încerci să-ţi aduci aminte cele mai tari replici şi cele mai amuzante faze.

Diderot îşi construieşte personajele şi intriga printr-un stil care este foarte mult pe gustul meu. Dialogul continuu cu cititorul, pe care nu se sfieşte nici să-l ocărască, nici să-l tachineze cu tot felul de întrebări şi ipoteze care mai mult ca sigur că nu i-ar face plăcere (cititorului). Dar avertizându-l că ar putea să facă cu personajele şi cu povestea lui exact ce-i place, Diderot îşi asumă rolul de atotputernic şi omniscient, însă, în accelaşi timp, îşi lasă personajele de capul lor, scăpate parcă de sub control şi se arată neputincios chiar în mijlocul relatarii unor istorioare interesante. mai mult…