Țin neapărat să vă mulțumesc pentru încurajări și pentru încrederea și forța pe care mi-ați dat-o prin comentarii și mailuri. Mama mea este în siguranță, azi se întoarce acasă și după circul pe care l-am făcut ieri la spital, din oră în oră intrau asistenta sau infirmiera să verifice dacă e în patul ei. Ah, și nu le-am dat nici măcar un leu șpagă pentru a se ocupa de maica-mea cum trebuie, că nu meritau. Și mai mult de-atât, asistenta de miercuri m-a și auzit când vorbeam pe coridor cu Cezar și îi spuneam că nu vede de la mine nimic. Ieri n-am mai văzut-o la față.

Referitor la luarea de atitudine, m-am hotărât să nu fac și eu ca alții care au trecut prin ce am trecut eu zilele astea, să nu-mi bag capul în nisip ca struțul și să mă resemnez că las’ că trece de la sine. Așa că: mai mult…

Acum că am deschis cutia Pandorei și v-am povestit de mama mea și Alzheimerul ei, deși nu-mi place să vorbesc despre asta pe blog, mă văd nevoită să scriu undeva despre toate neplăcerile și nervii pe care mi-i provoacă statul și sistemul român când vine vorba de ajutor și servicii. Ideea e că oricum vorbesc și scriu degeaba că prin scrisul pe blog nu rezolv nimic. Însă, la momentul ăsta sunt MULT prea obosită și nervoasă pentru a face plângere pe undeva, dacă aș ști unde.

Să vă povestesc. mai mult…

Primul post de pe acest blog scris în colaborare cu Iubi. Așa că enjoy it while it lasts, că n-o să se mai întâmple prea curând. Pornind de la un post al Cameliei, care mi-a plăcut tare mult, am zis că v-ați putea distra puțin pe seama noastră și a diferențelor dintre noi. O să vedeți că suntem exemplul perfect pentru zicala „extremele se atrag”. mai mult…

Idee agățată dintr-un promo de la West City Radio (post de radio local, (re)descoperit săptămâna trecută – îmi aduce aminte de defunctul Info Pro, postul meu preferat). Promo-ul de care vă zic [lăsând la o parte că cel care vorbea, o făcea în engleză și nu într-una foarte bună – sfat: (dacă cineva de la WCR citește rândurile astea) chiar ar suna mai bine în română, plus că nu toți ascultătorii știu engleză] înșira în câteva secunde hituri cunoscute din fiecare an începând cu 1980 până în 1989. Mi-a plăcut să-mi aduc aminte de unele dintre cele mai frumoase melodii și chiar nu știam în ce an apăruseră unele. Așa că mi-a venit ideea să mă documentez, mai mult, să extind documentarea și în ceea ce privește filmul și literatura. Însă m-am rezumat la anul nașterii mele. Așa arată 1983 în muzică, film și literatură. mai mult…

Autor: Sylvia Plath
Nationalitate: americanca
Titlu original: The Bell Jar
Anul aparitiei: 1963
Nr. de pagini: 288 (Polirom)
Premii: nu
Ecranizare: The Bell Jar (1979), The Bell Jar (2012)
Nota mea: 2/5
Alte romane de acelasi autor: nu

Clopotul de sticlă are o reputație foarte bună, așa că, de curiozitate și din dorința de a nu mai rata o carte bună din cauza prejudecăților mele, am pus-o cât mai sus pe lista de lecturi. Mai mult, am luat-o cu mine pe tren spre concertul Bon Jovi, pentru a nu mă deranja nimeni și nimic și pentru a o putea citi cap coadă într-un timp scurt. mai mult…

În semn de apreciere, sper să-mi fac un obicei din a le mulțumi celor care mi-au trimis traffic pe blog, întorcându-le favoarea. Așadar cele 10 bloguri care mi-au adus cei mai mulți vizitatori în luna august sunt:

1.    Blogul Bogdanei
2.    Blogul Marei
3.    Blogul Mirunei
4.    Blogul Denisei
5.    Blogul Sanei
6.    Blogul Tiței
7.    Blogul Biancăi
8.    Blogul Doinei
9.    Blogul Ramonei
10.  Blogul Cameliei

Fetelor, vă mulțumesc și sper că și blogul meu v-a fost de folos în această privință.

Există blogger în România care n-a scris sau care n-a avut de-a face cu „minunatele” servicii ale Fan Courierului? Nu demult scria Oana despre pățania cu ei, nu de mult.

Deși m-am abținut de câteva ori, acum a venit momentul să fac și eu circ pe blog. Că la telefon am făcut-o deja. mai mult…

Dacă n-aș fi primit un mail, probabil nu mi-aș fi adus aminte… deh, probleme personale. Însa mă bucur că am primit acel mail, în care cineva îmi sugera să scriu despre un eveniment trist care s-a întâmplat cu fix 4 ani în urmă. Îmi scria: „Cred că ar fi cazul ca cineva dintre cunoscuții sau prietenii lui Raoul, Mirela, Cristi și Eliza, la patru ani de la tragicul accident, să aduca aminte de povestea lor. O poveste tristă , dar care pentru tineri ar fi de mare folos.”

Despre accidentul în care au pierit Raoul, Mirela, Cristi și Eliza am scris chiar pe 7 septembrie 2007, care era, dacă nu mă înșel, a doua zi după. Am mai scris și într-o leapșă despre cât de cool ești dacă ești mort. Azi, reiau ideea, pentru că niciodată nu e suficient să le atragi atenția tinerilor că nu e bine să meargă cu viteză. Si eu mai uit din când în când de sfatul ăsta, noroc însă că mașina mea nu e prea rapidă. De acum 4 ani s-au mai întâmplat sute de accidente în care au murit tineri, din vina lor, din cauză că au uitat să ridice piciorul de pe accelerație.

Raoul, Mirela, Cristi și Eliza au murit toți pe loc. Din cauza vitezei. Am spus în leapșa mai sus pomenită, o chestie pe care o repet: locul în care trebuie să ajungeţi e mereu acolo, viaţa voastră poate să nu mai fie. Poate dacă ar mai fi trăit și azi, Raoul și Mirela ar fi fost căsătoriți și fericiți. Acum se țin de mână acolo unde sunt împreună pe veci. În pământ.

sursa foto

Pentru că trec printr-o fază când scot pe gură numai venin – plus că psihologul m-a sfatuit sa scap de toată furia acumulată – profit de moment și înșir chestiile care mă enervează pe Facebook. (Apropos, vor mai urma și alte articole în care probabil îmi voi pune multă lume-n cap, da’ momentan nu-mi pasă, voi vedea dup-aia dacă a fost bine sau a fost rău).

Deci:
mai mult…

Am tot vrut să scriu despre subiectul ăsta încă de când m-am lovit prima oară de această reacție. Am amânat, am uitat, dar mi-am adus aminte.

Nu înțeleg reacția oamenilor de a se rușina de faptul că n-au bani. De ce ți-ar fi rușine să spui: „nu pot ieși în oraș că n-am bani”, „nu vin la film că n-am bani”,  „nu vin cu mașina la lucru că n-am bani”? De ce e asta o rușine? Și cu atât mai mult în fața unor oameni care nu sunt cu mult mai bogați ca tine și care și ei o duc destul de greu. Că doar trăim în România și știm cum stau treburile. Ok, ai rate la casă, la mașină, la laptop, la aparatul foto, ai intrat puțin în datorii și te chinui să le plătești. Însă refuzi invitațiile în oraș sau la diverse evenimente care se plătesc băgând un motiv stupid, care mai mult te face de rușine decât faptul că n-ai bani. Nu de alta, dar poți jigni o persoană dacă pretextezi ceva la nimereală, numai pentru a ascunde adevăratul motiv: acela că n-ai bani.
mai mult…