Prima dragoste a lui Orhan Pamuk

… mi-a adus aminte de a doua mea dragoste. Nu pentru că poveștile ar fi asemănătoare sau pentru că scriitorul mi-ar fi adus cumva aminte de el, ci datorită unui simplu gest. Mai exact al unei plimbări pe care Pamuk a făcut-o cu prima fată pe care a iubit-o.

Fiind la sat, locul din care am plecat în seara când s-a înfiripat a doua mea relație, mi-am adus aminte cum a început.

Băiatul: unul dintre dintre cei mai doriți din școala generală, dorit chiar și de prietena mea cea mai bună de pe-atunci, un tip care nu m-aș fi gândit niciodată că m-ar putea plăcea pe mine (având în vedere că prietena mea arăta muuult mai bine decât insipida de mine). Ne cunoșteam îl știam de pe vremea când eu eram în clasa a VI-a și el a VII-a, însă, cum ziceam, el n-avea ochi pentru mine. Au trecut anii, până când eu am ajuns într-a zecea. Un prieten comun mi-a spus că băiatul m-a văzut într-o seară și că ar vrea să mă cunoască. „Ce prostie! Doar am fost în aceeași tabără, chiar că treceam neobservată.” Totuși nu-mi mai încăpeam în piele de fericire.

Până la urmă, nu mai știu cum s-a întâmplat că am ajuns la o primă întâlnire cu el… Și cu încă un prieten de-al lui. :)) Io când am văzut una ca asta, mi-am luat gândul că s-ar putea înfiripa ceva între noi și m-am resemnat rapid până am mâncat prăjitura și mi-am băut sucul. „Sigur m-o băgat ăla pe gât, m-o fi văzut disperată că n-am prieten și ce s-o gândit, să ne cupleze.” Cu toate astea întâlnirea n-a fost un dezastru, măcar ne-am împrietenit. Cică urma să mă sune.

Trece o săptămână, eu plec la sat cu ai mei. Acolo povestesc cu o prietenă despre frumosul cu care m-am întalnit și care sper să mă sune. Mă rog, mă dădeam mare și îi ziceam că suntem ca și împreună. :)) Bullshit, io visam cu ochii deschiși  și le mai ziceam și altora ce visez. Când am ajuns acasă, pe 6 februarie 2000, ai mei m-au trimis să le cumpăr semințe. După care urma să ies pe-afară să mă întâlnesc cu prietenele mele și să mai pierd vremea până să intru în casă. Însă când trec strada, ghici cine pedala de zor? EL. „Heeei, ceau, ce mai faci?” Ăsta fusese el. Entuziasmul era reciproc așa că l-am pus rapid la curent cu ce fac și mai sporovăim un pic prostii despre școală. Discuția nu părea că se voia terminată, așa că l-am întrebat dacă se grăbește, că mi-ar mai plăcea să povestim. Am dus semințele în casă și ne-am plimbat. El pe lângă bicicletă, pe care a avut grijă să nu o țină între noi. Din vorbă în vorbă (doar eram deja amici), îl întreb de ce nu m-a sunat, dacă tot mi-a luat nr. de tel (nu aveam celulare pe atunci). Mi-a spus că i-a fost rușine. Că se gândea că mi-a făcut o impresie proastă că a venit cu prietenul lui și că sigur nu mai avea nici o șansă. Io cam așa: o_O. „Deci mai e o șansă”. Chinuindu-mă să nu par prea bucuroasă de răspuns, I kept it cool și i-am zis că prietenul lui a fost ok, altfel sigur nu mai avea nici o șansă. :)

Și ne-am plimbat până când s-a făcut ora de intrat în casă. Între timp stabiliserăm că suntem mai mult decât amici și a urmat sărutul de noapte bună. După, eram cea mai fericită fată din lume. N-am dormit toată noaptea și nici a doua zi, când ne-am întâlnit din nou, nu-mi venea să cred că e prietenul meu…

Am povestit asta pentru că în momentul în care am ajuns la pasajul ăla din carte, băiatul ăsta a fost primul care mi-a venit în minte. M-am oprit din citit și zâmbind mi-am adus aminte toate detaliile astea. Era perioada în care fluturii din stomac erau procuparea primordială în viața mea și îmi e atât de dor de naivitatea aia…

Relația s-a terminat din cauza mea, dupa cateva luni. Am călcat strâmb și el a aflat. L-am pierdut, suferind mai mult decât a suferit el probabil. După alte câteva luni de agonie, s-a întors și am mai fi putut fi împreună, însă n-am fost de acord cu condiția lui. Acum suntem amici, însă nu vorbim prea des. El va rămâne mereu băiatul care m-a dezvățat de înșelat. Și tot el e singurul cu care n-am dansat niciodată. Evident, asta n-are nici o legătură cu prima dragoste a lui Orhan Pamuk, însă ador momentele în care o carte îmi răscolește amintiri pe care le-am crezut îngropate demult.