Barbații la veterinar

De când mi-a luat 200 de lei pentru a trata o otită, n-am mai prea dat cu câinii pe la veterinarul lor. I-am tot dus pe la alții mai de prin preajma casei ca să le facă o deparazitare-două. Însă câinii mei au o alergie de zile mari care îi ține tot într-un scărpinat și-un lins de câteva luni bune. De fapt, câinii mei se scarpină și se ling de când s-au născut cred. :( Dar acum e mai rau ca niciodata. La început mi-au spus că e din cauza mâncării. Să nu le mai dau mânacare de oameni. Bun, nu le-am mai dat. Mă duc aproape de faliment în fiecare lună pentru că le iau mâncare de la Royal Canin, hipoalergenică. Și asta mă costa 30 de lei kg, care nu mă ține nici o săptămână. Da, e scump să ai câini… Și totuși nu încetează cu scărpinatul. Ajung până la sânge atâta sunt de insistenți. E drept că au colectat și câțiva “chiriași” de pe afară de la pisici și de pe la sat. Însă ăsta nu cred că e un motiv să se scarpine până devin portocalii din albi.

Așa că i-am făcut pachet și m-am dus cu ei la veterinar. La ăla scump că știu că ăla îi și bun. Ricky e mai rău ca un copil mic. Atâta circ a putut face că toți ceilalți “pacienți” au amuțit și au fost atenți la manifestările lui de câine râzgâiat. Stăpânii din dotare… se hlizeau la el și îi vorbeau mâțâit, și mie îmi venea să dau cu el de pământ că nu stătea locului nici măcar 30 de secunde.

Buuun. Deși aveam programare am așteptat destul de mult. În tot acest timp am avut ocazia sa observ anumite chestii care m-au înduioșat. Cum ar fi: 3 „pacienți” câți erau acolo toți erau înșoțiți de bărbați. Unii dintre acești bărbați erau și ei însoțiți de soții sau de copii. Sau erau singuri. De exemplu, o pisică alb/negru operată nu știu pe unde, cu un con pe cap și cu fluturaș în labuță era alintată și dezmierdată de zor de un bărbat înalt la vreo 37-40 de ani care o mângâia și îi vorbea ca unui copil. Când a plecat am aflat că era motan și ca îl chema Alphonse. :)

Apoi, mai era o tanti care ținea în brațe o matahală de pisică păroasă, cuminte și cu o umflătură la gât. Din când în când mieuna de durere, dar în rest era cuminte. Fața de micul meu diavol tazmanian neastâmpărat. Și pisica asta era motan și îl chema Shadow. Pe bună dreptate, că era negru ca noaptea și pufos de parcă i se estompa conturul. Shadow era însoțit de tanti care îl ținea în brațe și de soțul dânsei care îl mângâia într-una ca să îi aline durerea.

Pe scaunele de lângă noi se instalaseră o altă doamnă cu o fetița negricioasă și frumoasă foc. În brațe țineau un pui de pekinez, tare drăgălaș și minuscul, care venise la vaccinat. Dolly, cum am aflat că o chema pe cățelușă, era însoțită și de capul familiei, tatăl fetiței.

Cât am stat eu acolo, în cabinet au mai intrat cel puțin 3 domni care veniseră ba pentru mâncare, ba pentru a-și programa animalul de companie la consult sau operație, ba pentru a-și ridica „odrasla” proaspăt operată.

M-au impresionat toți acești bărbați sufletiști și tare drag mi-a fost să-i văd afectuoși cu vreun îmblănit. Și mi-am adus aminte, că la noi în familie, tot un bărbat mergea cu câinii la veterinar: tatăl meu. Când Benny era pe masă am văzut pe monitorul doctorului numele lui  și mă gândeam că dacă ar mai fi trăit, ar fi fost un bărbat în plus în cabinet.

Acuma, imaginați-vă că până ați citit voi toată polologhia asta, Ricky s-a miorlăit într-una. :)) Și nici nu era suferind ca ceilalti. Am mers doar să vedem care-i treaba cu pielea portocalie și cu scărpinatul ăsta asiduu. Nici o injecție, nici un medicament, dar el a plâns în continuu.

Mi-a venit și mie să plâng când am plecat de-acolo ușurată de 220 de lei, dar cu medicamente miraculoase, cu șampon antialergic și cu fiole pentru deparazitare. Ok, ok si cu un kil de mâncare de Royal Canin… Mda, e scump să ai câini…