Nu te duce, proasto!

Aşa-i că vi s-a întâmplat măcar o dată, să ţipaţi la televizor când o tipă, într-un thriller sau într-un horror, se duce să vadă ce e, când aude zgomote prin casă? Hai, recunoaşteţi, că la primele filme de gen toţi vorbeam cu televizorul şi le dădeam tututor sfaturi, cam cum fac bărbaţii când se uită la fotbal. ;))

Mă rog, recunoaşteţi sau nu, nu asta e ideea.  :P

Ce vreau să spun e că io o înţeleg pe proasta aia care o mierleşte din cauza curiozităţii pentru că şi io’s la fel ca ea. Mi s-a întâmplat de câteva ori, când ai mei erau plecaţi la sat şi eram singură prin pat, să aud zgomote şi sunete neidentificabile. Şi am înţepenit, literalmente, de frică. Nu mă puteam mişca şi îmi ţineam respiraţia pentru că beneficiez de o imaginaţie bogată şi bolnavă şi, în câteva secunde am trecut în revistă cel puţin cinci feluri în care aş fi putut să fiu omorâtă. Să nu mai zic că îmi făceam frică singură şi chiar dacă toate uşile erau ferecate, io tot aşteptam momentul în care se deschideau singure. Mă rog, să ne întoarcem la subiect, că tot divaghez. Deci, cum ziceam, eram împietrită de frică, da’ când sângele a început să circule, ghici ce? Pâş, pâş, m-am dus să văd ce e. Io, Pantera Roz, io, Jessica Fletcher, cu mâinile goale, neînarmată, am deschis uşa aia, care îmi închipuiam că se deschide cu de la sine putere, şi am pătruns în întuneric. Acuma, gândiţi-vă că mie mi-e o frică de întuneric de mă… şuşu pe mine, deci vă închipuiţi cât eram de înspăimântată. Da’ nu m-am lăsat, am aprins becurile prin toată casa şi mă rugam încet să nu dau peste cineva sau peste ceva la mine în apartament.

Cum totul era în capul meu, vedeţi bine că n-am dat peste nimeni.

Şi totuşi, ideea acestui post e că te duci să vezi ce e, chiar şi atunci când crăpi de frică. Io da, voi?