În ultimul timp mă inspir de pe alte bloguri şi simt nevoia să îmi exprim părerea cu privire la anumite subiecte. Aş fi lăsat un comentariu, dar mă intindeam prea mult, aşa că las răspunsul meu aici.

Monica face un fel de profil al bărbatului pe care NU vrea să îl aibă şi enumeră toate defectele care l-ar descalifica pe individ. Cum ar fi: să nu fie prea fiţos, prea aranjat, prea “bărbat” cu bere, râgâieli şi pete pe haine, să nu aibă prea multe numere de telefon de ale piţipoacelor, să nu fie prea siropos, să nu se dea mare cu abilităţile lui kamasutriene, şi multe altele pe care majoritatea dintre noi le respingem de asemenea. mai mult…

Hai că de data asta m-am mişcat mai repede şi am văzut 13 filme într-o perioadă mai scurtă de timp.

Data trecută am uitat să vă spun că m-am uitat într-un final şi la New Moon. Dacă la Twilight, Edward mi se părea un bunoc şi m-a cam răvăşit, la New Moon mi-a trecut de tot. N-o să bravez şi puţin îmi pasă de comentariile răutăcioase referitoare la saga Twilight. Mă amuz şi mi se par comice toate miştourile făcute pe seama actorilor şi a acţiunii, dar asta n-o să mă îmipiedice nici să mă uit la următoarele filme, nici să citesc cărţile. 3/5

mai mult…

Ştiţi ce-a păţit Pluto(n)? Pe 24 august 2006 a fost deplanetizata. Adica i s-a luat titlul de planeta şi i-au zis simplu “corp ceresc”. Am suferit alături de ea când am văzut pe Discovery că a fost exclusă din rândul celor 9 coloşi care îi făceau curte Soarelui. Până acum câteva zile, încă îi plângeam de milă. Ghinionul ei a fost că mi-am cumpărat o cărticică despre horoscopul lunii octombrie (lucru pe care nu l-am mai făcut de ani mulţi şi buni) şi ghici ce?? Nenorocita asta mică în complicitate cu grăsana de Saturn mi-au dat toate meciurile peste cap. Cică-s în cuadratură şi de-asta îmi ies mie toate pe dos, de-asta mă împedic zilnic de psihicul meu, care e atât de jos că-l calc în picioare, de-asta mă îmbolnăvesc, de-asta mi-am pierdut seninătatea şi optimismul, de-asta nu mă mai suportă nimeni şi de-asta mi-e scârbă de viaţă. mai mult…

Printre multe neplăceri întâmplate în weekendul ăsta, am avut şi o întâlnire care m-a binedispus şi care mi-a dovedit încă o dată că blogul ăsta merită să renască şi să fie întreţinut cum scrie la carte. Îi tot promit asta de ceva vreme, da’ bietul de el, tot pe ultimul loc ajunge să fie.

Cum ziceam, în weekendul ăsta, mai exact duminică dimineaţa, am cunoscut-o în sfârşit pe Bianca. Dintre toate persoanele pe care le-am cunoscut virtual, de Bianca mă leagă cele mai multe coincidenţe, de la pasiuni comune (literatura, călătoriile şi filmele) până la cele mai triste evenimente (amândouă ne-am pierdut taţii prea devreme, ea mult mai devreme decât mine). Să nu mai zic că ne leagă şi aceeaşi zodie, ceea ce, din start înseamnă că nu prea erau şanse să nu ne placem din prima. Chiar si geografia ne apropie, deşi ea e la Cluj şi eu la Timişoara. Doar că, băştinaşă e din Ineu, iar casa străbunicii mele e chiar peste deal de Moneasa, la Minişu de Sus. mai mult…

Intrebarea din titlu e cat se poate de pe bune. In post nu va dau sfaturi si nu elaborez teorii.*

Nu mai ştiu, da’ pare-mi-se că n-am prea scris mare lucru despre pagina de Facebook a blogului sau fanpage cum i se mai spune. Am citit la Raluxa un articol interesant (unul din multele interesante) şi m-a pus pe ganduri.

Raluxa spune ca “făcându-ţi pagină de Facebook, te aşezi la aceeaşi masă la care brandurile mari încearcă să-şi exploreze şi să-şi apropie audienţa”. Nu m-am gândit la asta când am hotărât să o fac, motivul care m-a impins fiind obsesia mea  pentru comunicare şi dorinţa de a primi mesaje pe şi mai multe căi decât pe cele deja încercate (twitter, mail, YM, blog). Nici o clipă nu m-am gândit că aş fi nu ştiu ce mare brand şi lumea trebuie să beneficieze de informaţii despre mine sau blog şi pe Facebook. mai mult…

Daaa, visul ăla despre care vă vorbeam ieri, acela în care stau de vorbă cu tatăl meu şi în care mă linişteşte şi îmi spune că îi e bine acolo şi că e mândru de mine. Da, l-am avut azi noapte şi nu-mi vine să cred. Chiar în noaptea zilei în care s-au împlinit 6 luni, am stat la o masă cu tati şi am vorbit. Nu-mi aduc aminte prea multe, dar nu mi se şterge din minte liniştea din vocea lui, calmul şi relaxarea cu care vorbea. şi eu plâgeam în hohote, îmi şiroiau lacrimile şi mă înecam în sughiţuri. Nici nu puteam să îl întreb nimic. îmi mai aduc aminte că îi spuneam că mama mea vrea să-l dea pe Ricky (caţelul meu mai tânăr), dar nu mai ştiu din ce motiv. Eram supărată şi din cauza asta şi voiam neapărat ca el să vorbească cu ea. Nu mi-a spus că e mândru de mine, cel puţin nu îmi aduc aminte asta. însă ştiu că l-am întrebat cum a fost după ce-a murit şi cum îi e acolo. Nu mi-a spus decât că a simţit că îi e somn şi cineva a avut imediat grijă de el. L-am întrebat cine şi mi-a arătat un medalion, destul de ciudat (erau siluetele unui bărbat şi a unei femei, care stăteau faţă în faţă şi ţinandu-se de mâini se lăsau pe spate). Din imaginea asta, eu am înţeles, nu ştiu cum, că era vorba de Fecioara Maria. L-am mângâiat pe fată (hohotind de plâns) şi i-am spus că atunci când l-am văzut pe jos, în faţa garajului, i-am văzut şnurul negru de la gât şi le-am cerut celor de la pompele funebre, după ce-l pregătesc, să îmi aducă medalionul sau orice ar fi fost ataşat de şnur. Era o cruciuliţă de lemn. M-am mirat, pentru că nu era genul care să-şi cumpere asemenea lucruri.
Restul visului mi s-a şters din memorie când m-am trezit, dar starea de bine şi răscolirea pe care mi-a provocat-o discuţia asta şi atitudinea lui…şi mai ales faptul că e bine şi că cineva mereu are grijă de el, asta mă face şi acum să plâng.

Am început să scriu postul ăsta încă dinainte de data de 23, dar timpul ăsta, care nu mai are deloc răbdare cu mine, m-a împiedicat să-l duc până la capăt. Pe 23 septembrie se împlinesc 6 luni de când tatal meu a trecut în lumea celor drepţi. 6 luni!!! Nu-mi vine să cred că de atâta vreme n-am mai vorbit cu el, de atâta timp nu l-am mai văzut şi nu ne-am mai certat. A dispărut pur şi simplu de pe faţa pământului. Ştiu că este un truism, dar când eşti pus în faţa lui, nu-ţi vine să înţelegi cât de adevărat poate fi.

Şi eu încă îl mai aştept să vină acasă, să-i aud vocea prin spatele blocului şi câteodată mă uit la bărbaţi în speranţa că o să-l regăsesc pe el. Aproape toţi îmi pare că-i seamană. mai mult…

N-am mai citit de 3 săptămâni şi nu prea îmi convine. Nu din lipsa de chef, ci din lipsă de timp. Raport către El Greco aşteaptă pe noptieră exact la capitolul despre Alexis Zorba şi în fiecare seară, când cat lată de obosită mă gândesc că tare mi-ar plăcea să citesc, dar nu mai am putere nici sa ţin cartea în mâini.

Din cauza dorului de cărţi vă povestesc azi despre primele mele lecturi. mai mult…

Aveam de aşteptat în jur de o oră şi jumătate după nişte rezultate şi n-avea rost să plec că n-aveam unde. Între timp, o doamnă în vârstă mai aşteaptă şi ea rezultatele surorii ei. Întrăm în vorbă despre subiectul pentru care ne aflam acolo şi dintr-una în alta, discuţia trece de la un subiect la altul. De la literatură la meserii, de la întrebări la răspunsuri, de la Rusia în care m-aş duce eu să vizitez Ermitajul la Belgia în care sta unul din fiii ei, de la tristeţea ei că n-are nici un nepot şi nici nu va avea probabil pentru că niciunul din fiii ei nu vrea copii, la dorinţa mea irezistibilă de a fi mamă cât mai curând, de la moartea tatălui meu la moartea soţului ei, de la boala surorii ei la boala mamei mele. Timp de o oră şi jumătate am vorbit cu o femeie pe care am admirat-o de când a deschis gura şi pâna când m-a salutat la plecare. Nu ştiu cum o cheamă, nu ştiu câti ani are, nu o să mai ştiu niciodată (din nou cuvântul ăsta nesuferit) nimic despre ea. Însă acel timp în care am admirat o bătrânică, mă face să îmi doresc să fiu o bătrânică la fel ca ea. Daca n-am avut în viaţă un om pe care să-l admir atâta şi pe care să mi-l iau de mentor… măcar să devin eu unul. M-a impresionat mult această doamnă şi tare mult mi-ar plăcea să o reîntâlnesc. Dar care sunt şansele?

Al doilea episod din povestea asta.

_________________________________

* daca mai ajung sa imbatranesc.

Nu prea-mi stă în fire să mă imaginez preşedinte, regină sau şef de trib, da’ dacă-i musai să fac un exerciţiu de imaginaţie, atunci… cu plăcere.

Deci, dacă aş fi regină o singură zi:

- aş avea o cameră la fel sau şi mai faină ca cea a Reginei Maria de la Castelul Peleş, deşi parcă nu mi-aş petrece singura zi regală în camera mea.

- aş avea curtea plină de câini de toate felurile, de la cei mai mici la cei mai mari, de la rasele cele mai scumpe la maidanezii cei mai pricăjiţi. mai mult…