De când a murit tatăl meu anumite gânduri nu-mi dau pace. Cum e acolo unde s-a dus? Oare s-o fi întâlnit cu cei pe care i-a pierdut în timpul vieţii? Oare stă la poveşti cu străbunica mea? Si-o fi revăzut părinţii? Oare joacă table cu taţii altor prieteni de-ai mei care s-au dus înaintea lui? Oare îi e bine?

Şi caut dovezi, semne, indicii, aştept vise în care să-mi vorbească, să-mi spună că pentru el e mai bine acolo, că în lumea cealaltă s-a terminat cu pesimismul, că nu-l mai doare nimic şi ca nimeni nu-l mai enervează. Că râde cu poftă aşa cum râdea când ne povestea ceva sau când îi povesteau lui alţii.

Astăzi, în timp ce mergeam la magazin, cu capul plecat şi cu sufletul plin de tristeţe am găsit pe jos ce vedeţi în poză. Nu ştiu ce e, de unde provine, pe ce a fost lipit. Puteam să calc pe el, să trec mai departe şi să nu ştiu niciodată. Dar nu. L-am văzut, aşa mic cum e. Acesta e semnul pe care mi l-a trimis tati de-acolo de sus, aceasta e dovada pe care am aşteptat-o să ştiu că e bine.

Numiţi-mă nebună, compătimiţi-mă că mă agăţ de orice lucru, dar cuvântul „fericit!” (putea fi orice cuvant, orice eticheta) aruncat pe jos în calea mea, pentru mine e cuvântul lui. E starea lui de acolo de sus. Acum ştiu şi sunt şi eu fericită.

In căutările mele,  aproape zilnice, de articole pentru site-ul la care lucrez am dat peste un link şi m-am gândit că mai bine i-ar sta la mine pe blog, decât pe alt site, că e oarecum mai în temă cu ce vorbesc eu aici zilnic. Ei prezintă 101 mici plăceri de care ne putem bucura in fiecare zi. Hm… unele sunt aşa, puţin aberante, însă altele merită toată atenţia. Eu le-am ales pe următoarele de care m-aş bucura (unele sunt modificate, iar ordinea e intamplatoare):

1. reţete vechi de familie
2. primele narcise de primăvară
3. o ceaşcă de cafea perfectă, servită într-o companie aleasă (aş adăuga eu)
4. o scrisoare scrisă de mână
5. trezirea într-o dispoziţie bună fără nici un motiv
6. un gest frumos pentru un vecin sau un prieten
7. să râd din toată inima (doar că acum încă sunt destul de tristă)
8. o baie cu spumă
9. ascultarea unor cântece preferate şi abandonul în voia muzicii şi a versurilor
10. un pahar de vin
11. o conversaţie amuzantă cu nişte copii care spun lucruri amuzante
12. un roman în care să mă regăsesc
13. a bear hug – asta sună aşa de bine în engleză, că nici n-o traduc
14. o zi întreagă în pijama – ador zilele alea
15. razele soarelui dimineaţa
16. culoarea verde la semafor pe tot drumul de întoarcere acasă
17. o zi în care părul să-mi stea bine fără nici un efort
18. licurici
19. căldura aşternuturilor şi plăcerea de a lâncezi între ele într-o sâmbătă dimineaţă
20. o scrisoare de dragoste
21. un loc liber în parcare – nu în spatele blocului, că acolo îl am tot timpul
22. un câine prietenos – altul în afară de ai mei
23. ciocolata – oricând, oriunde
24. fotografii vechi – deşi nu m-aş hazarda încă înspre trecut, pentru că nu sunt pregătită să îl văd pe tati zâmbind
25. o revista bună – n-am mai citit demult una
26. o zi fără nici o veste proastă – asta e bonus de la mine

N-am stat să mă gândesc eu la altele, că mi-a fost lene şi somn aseară când am pregătit postul, da’ tare mi-ar plăcea să primesc idei noi de la voi, să-mi spuneţi o mică bucurie gratuită de-a voastră.

Recomand şi melodia asta împreună cu postul.

Anuntasem expozitia de esarfe cu o zi inainte de moartea tatalui meu, am primit chiar si vreo doua mailuri cu poze, dar n-am mai zis nimic de ea. Zic acum. Astept pozele cu esarfele/fularele voastre pana duminica, pe 18, pe adresa de la contact. Luni, pe 19 o sa fie online.

Autor: Christopher Moore
Nationalitate: american
Titlu original: A dirty job
Anul aparitiei: 2006
Nr.pagini: 399
Premii: Quill Award (2006)
Ecranizare: nu
Nota mea: 8/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Când am căutat pe net “funny books” şi cand am ales O treabă murdară să mă înveselească, nu mă gândeam că o să aibă legătură cu lucrurile ce aveau să mi se întâmple.

Adevărul e că la moartea tatălui meu, nu m-am putut abţine să nu mă gândesc cum ar fi să existe un “Death Merchant” care să vină să ia din casă un obiect în care s-a aciuit sufletul lui. Ca să mă simt mai bine, pentru câteva clipe, m-am lăsat în voia imaginaţiei şi sufletul lui s-a transferat în diverse obiecte din casă. mai mult…

Am gasit poza cu povestea asta inainte sa imi pierd tatal… si m-a impresionat la fel de mult ca si acum dupa pierderea lui.

Ma tot straduiesc sa gasesc subiecte care sa nu aiba legatura cu tristetea mea, sa scriu posturi despre altceva, dar fac cum fac si tot la asta ma intorc. Mi-am promis ca in fiecare post pe care il voi scrie de acum doua saptamani inainte sa il pomenesc pe tati. E felul meu de a-i pastra amintirea vie, chiar cu riscul de a va plictisi pe voi.

Acum insa, vreau sa va vorbesc de o durere mai mare decat a mea, aceea de a-ti pierde copilul. Mie, asta mi se pare cea mai mare tragedie: sa iti moara copilul. Mama lui Lucian Reja nu are pace de doi ani de zile, de cand fiul ei a murit pe nedrept, omorat de Cocoana, pe trotuar. De doi ani de zile femeia e tarata prin tribunal, si nici macar nu e asta de aici, ci cel de la Craiova. Luni insa va avea loc singura infatisare de la Timisoara si mama lui Lucian m-a rugat sa anunt asta pe blog, in cazul in care va dori cineva sa ia parte la nedreptatea care se face… Eu n-am sa pot merge pentru ca luni o sa fiu in alta parte, depunand dosare si rezolvand treburi de om mare. Dar cei care cunoasteti dramatica poveste, poate veti dori sa luati parte la proces.

Ma doare sufletul pentru nedreptatile care se intampla in tara asta din punct de vedere medical si judiciar… ne ducem de tot de rapa…

- Despre Paste, pe scurt, a fost asa cum ma asteptam – trist si prea lung, bine ca a trecut. Mi-a fost tare dor de tati, dar vorbind cu prietenul lui cel mai bun despre el, m-am mai linistit putin. -

Intr-un elan de gospodina, m-am apucat eu joia trecuta sa spal hainele de iarna pe care nu le mai port pana vine din nou gerul. Evident, geaca mea cu pene de nu stiu ce pasare, a fost inghesuita in masina cu alte haine negre. Cand am scos-o, sa ma apuce plansul nu alta. Arata de parca era o pasare jumulita. De obicei, imi pare rau dupa haine doar putin… cateva minute, si spun „asta e”, pentru ca nu cheltuiesc milioane* pe garderoba mea, astfel incat sa imi smulg parul din cap daca distrug sau rup ceva.

Dar, de data asta n-a fost asa usor sa trec peste eveniment, ca totusi am dat cam vreo 2,5 milioane de lei vechi pe ea, si, in plus, era geaca perfecta. Ma apara de frig, de vant, de ploaie… si n-as fi vrut sa ma despart de ea asa curand.
Fiind plecata, ma tot gandeam la ea cum sta acolo atarnata de umeras si speram sa o gasesc infoiata la loc cand ma intorc. Da’ de unde…

Asa ca, intr-una din nopti mi-a venit idea sa o usuc cu uscatorul de par, adica sa pun uscatorul pe ea, astfel incat penele alea facute cocolos sa se desprinda una de alta si geaca mea sa redevina pufoasa si infoiata. Si a functionat.  M-am bucurat sa o pun in dulap curata si infoiata.
Ceea ce va sfatuiesc sa faceti si voi, daca sunteti la fel de „gospodini” ca si mine.
______________________________________________
* decat cu foarte mici exceptii – geaca era una dintre ele.

Se pare ca acum, de fiecare data cand scriu, o fac pentru a vorbi despre ce nu-mi place sau ce ma enerveaza. Sper totusi sa-mi revin si sa nu devin o revoltata impotriva a tot si a toate.

Nu v-am spus niciodata, poate pentru ca nu aveam motiv, poate pentru ca nu m-am gandit prea mult la asta, dar mie nu-mi plac Pastele. Niciodata nu mi-au placut, poate doar cand eram mica si abia asteptam sa vina Iepurasul… Pastele e o sarbatoare trista, inainte de toate. Reprezinta moartea, tradarea, brutalitatea oamenilor si tot ce e mai rau in ei. Chiar daca Invierea e triumful binelui asupra raului, chiar daca lumina invinge intunericul, pentru a ne bucura de ea, cineva a trebuit sa moara. Si din pacate, printre noi, oamenii nu invie… Craciunul imi place mai mult, atunci chiar exista un motiv de bucurie si totul e mai vesel… Desi stiu ca nici Craciunul care o sa vina n-o sa fie mai vesel decat Pastele asta…

In ultimii 3 ani am facut sarbatorile la Baia Mare, si anul asta ar fi trebuit sa mergem la sat la mine, daca lucrurile n-ar fi luat intorsatura trista pe care au luat-o. Asa ca anul asta merg totusi la sat, dar la altul, nu acolo unde ar fi trebuit sa fiu cu toata familia mea.
Abia astept sa vina ziua de marti sa ma intorc la lucru, sa treaca momentele in care toata lumea zambeste si pare ca e buna, cu sufletul curat si cu inima impacata. Abia astept sa ma cufund in munca, pentru ca doar atunci nu ma mai gandesc decat la ce am de facut…

Si ma asteapta 3 zile de ganduri, de vorbit despre ce s-a intamplat, 3 zile de tristete…
Dar voua va doresc sa va bucurati de Paste asa cum trebuie. Sa mancati bine, sa stati cu familiile voastre, sa va bucurati de ei si sa luati lumina.
Mie, nu-mi urati Paste fericit, pentru ca n-o sa fie nici macar placut.

Desi in sufletul meu nu mai prea e nimic in afara de tristete si dor si nepasare… totusi ma trezesc razand, zambind si plangand mai putin. Desi nu ma preocupa decat viitorul ce va sa vie si ma simt coplesita de necunoscut, am timp sa ma si enervez. Ma enerveaza o anumita persoana. Zilnic… si nu pot face nimic, dar sunt obedienta si fac tot ce vrea. Ce rost are sa ma enervez, cand oricum nu pot schimba nimic si nici n-am energia necesara ca sa ma cert?…

Desi nu mai am timp sa ma uit la seriale – nu ca as avea rabdare sau ca m-as putea concentra, desi nu mai am timp sa citesc – si in fiecare zi la lucru ma gandesc ca asa m-as duce intr-un parc sa imi termin cartea aia care ia moartea in deradere – seara, inainte sa ma culc, ma uit la TV. Numai prostii, dar oricum nu le bag in seama. Aseara am dat peste serialul The Mentalist, despre care nu mai stiu cine mi-a povestit si la vremea aia eram interesata. Dupa ce am vazut vreo 5-10 minute din el… am programat televizorul si m-am intors pe partea cealalata. Serialele, de cand cu House, par sa se invarta in jurul aceluiasi soi de personaj: atoatestiutor, perspicace, inteligent, din cale-afara de pe faza si atoateobservator. Nu zic ca nu-mi place, dar imi ajung House, Lie to me si In treatment… Antieroii sunt simpatici, pana cand devin omniprezenti. Dar mi-e dor si de House si de Cal Lightman.

Reincepusem sa ma uit la Nip/Tuck, dupa ce-l lasasem la sezonul 5 si am redescoperit de ce mi-a placut asa de mult la inceput. Abia asteptam sa vad si sezoanele care mi-au ramas… acum insa nu mai simt nevoia sa stiu ce se intampla.
Acum as vrea sa ma uit la filme cu personaje si situatii in care sa ma regasesc, cu care sa ma identific… nu va sfiiti sa-mi faceti recomandari, daca va vine ceva in minte. Nu vreau comedii… vreau filme triste, drame, dureri…

Iar celor doua persoane care sunt mereu cu mine, as vrea sa le multumesc din tot sufletul si sa le spun ca le iubesc mult si ca sprijinul lor conteaza enorm pentru mine.