Am scris azi pe twitter si pana sa ajung sa scriu postul, m-am tot gandit la asta. Nu sunt facuta sa gatesc. Nu-mi place, n-am chef si consider ca gatitul imi rapeste din timpul meu liber. Cum nu sunt o fana a mancatului – functionez pe principiul „mananc ca sa nu mor”, chiar daca sunt o pofticioasa – nici prepararea mancarii nu mi se pare o activitate care sa ma incante. Ma irita, de-a dreptul, si pana sa mananc ce-am gatit, pana e gata, nu mai am nici un chef si imi trece toata foamea.

Nu sunt total antitalent in bucatarie, nu imi tai degetele, nu ma ard si din mainile mele nu ies dezastre (bine, nici mancaruri sa te lingi pe degete), am chiar cateva retete care imi ies destul de bine – si nu-s cartofii prajiti, ouale ochiuri sau omletele – dar stiu sigur ca gatitul nu e pentru mine. Pune-ma sa fac curatenie intr-un hotel, sa smotrui pana pic lata, da’ nu ma pune sa fac mancare. Asta era una dintre lipsurile mele care il suparau pe tatal meu.

Eu banuiesc ca lucrul asta s-a intamplat din cauza mamei mele, pentru ca ea, cand facea mancare, era mereu in bucatarie, vesnic pe langa oale si aveam impresia ca sa gatesti iti ia jumatate de zi, ceea ce evident nu e adevarat.
Daca vine vorba sa gatesc eu, mai bine ma gandesc la silueta. Cum finantele n-or sa-mi mai permita sa ma rasfat pe la restaurante sau fast-food-uri, cred ca tre’ sa ma impac cu ideea ca asta am de facut. Nu-mi convine, dar n-am altceva de facut.

PS. Acum fac primele mele ciuperci la cuptor… sa vedem ce-o sa iasa.

Au trecut deja cateva zile de cand tatal meu a murit si doar 3 de cand l-am inmormantat. Nici acum nu-mi vine sa cred, desi cateodata am impresia ca m-am resemnat, ca am acceptat si ca m-am impacat cu ideea. Ma amagesc singura pentru ca de fiecare data se gaseste ceva care sa ma faca sa plang la fel ca si in ziua in care s-a intamplat. In seara asta i-am sters contul de pe calculatorul meu si inca plang pentru ca nu m-am gandit ca de acum inainte n-o sa mai vobim de pe mess si nici n-o sa ma mai intrebe „cum fac asta?” sau „asta ce face?” Si imi placea asa de mult sa vorbesc cu el pe mess, nu s-a intamplat decat de cateva ori si avea asa un stil politicos… mi-a ramas doar arhiva pe care inca nu vreau sa o deschid.

Pentru ca deja am scris o multime de mailuri in care am povestit ce s-a intamplat si cum s-a intamplat, o sa repovestesc si pe blog pentru ca aici e locul in care imi descarc sufletul, in care scrisul ma elibereaza si in care o sa pot sa ma reintorc oricand sa imi aduc aminte (nu ca ar fi vreun pericol sa uit vreun amanunt). mai mult…

Mi-e greu, mi-e atat de greu si nu vad nici macar tastele de lacrimi, de durere si de sfasiere… Am stiut, tot timpul am stiut ca urmeaza sa scriu acest post si am sperat din tot sufletul ca acest moment sa fie cat mai departe. Si vreau sa-l scriu pentru ca scrisul ma ajuta sa ma descarc, sa scot din mine o durere surda care inca nici nu m-a lovit in plin…

Ieri, tatal meu m-a parasit si n-o sa-l mai vad niciodata. Niciodata. Niciodata e asa un timp lung… cum sa ma obisnuiesc? cum sa ma resemnez si cum sa ma impac cu ideea?  Cand o sa ma opresc din plans si cand o sa pot accepta ca n-o sa ma mai ia in brate, ca n-o sa ma mai mangaie pe cap si ca n-o sa mai tipe la mine? Cand?

Acum, in sfarsit, doarme linistit, nu se mai gandeste la nici o operatie, la nici o durere, la nimic… acum sta intre patru scanduri si asteapta sa fie dus in lumea aia plina de intuneric si de frig. Acolo unde ii era asa teama sa se duca…

Si vreau sa-l stiu cu mine, vreau sa il simt langa mine si vreau sa ma sfatuiasca de acolo de sus ce sa fac si cum sa invat sa traiesc de acum inainte fara omul care a fost farul meu timp de 26 de ani…

Tati… stiu ca ai stiut cat de mult te-am iubit si cat de mult o sa continui sa te iubesc… pentru ca chiar daca nu ti-am spus-o, ti-am dat sa o citesti… Ai grija de mine de-acolo de sus, unde te-ai dus…

Odihneste-te in pace si pana cand ne vom reintalni, ai grija de mine.

Am vrut să tac şi să nu mai spun nimic azi. Am vrut să păstrez un moment de reculegere mai lung pentru un om deosebit care acum nu mai e printre cei vii. Dar consider că, mai important decât acel moment de reculegere, pe care l-am ţinut stupefiată când am aflat, e mai important un mic omagiu, atât de mic în comparaţie cu ce a făcut el pentru noi.

Am avut onoarea să îl cunosc pe Mile la o întâlnire a bloggerilor, cand neştiind cine e, m-am dus “să mă bag şi eu în seamă” (cum fac de obicei). I-am întins mâna şi i-am spus: “Eu sunt Andreea. Tu eşti Mile. încântată.” (aflasem între timp cine e) Mi-a zâmbit sau a râs, nici eu nu mai ştiu, şi mi-a strâns mânuţa intr-a lui. Era mare mâna lui. Aşa de mare că a mea se pierdea nevăzută. şi mă bucur nespus că am avut măcar o dată în viaţă ocazia să îi strâng mâna acestui om deosebit. şi putea face atât de mult bine cu mâinile lui mari şi cu inima lui şi mai mare.

Datorită lui Mile, Daniel Raduţa a fost mai aproape de salvarea sa, datorită lui Mile am redescoperit bunătatea din sufletele noastre, datorită lui Mile ne-am simţit nişte oameni mai frumoşi şi mai buni. Eu îţi mulţumesc, Mile, pentru ce m-ai învăţat şi ştiu că de acolo de sus vei avea grijă şi de alţii.

Odîneşte-te în pace şi veghează asupra acestei “ţări cenuşii”, aşa cum o numeai tu.

La expoziţia trecută mi-aţi cerut în comentarii să fac una despre eşarfe. Dorinţa voastră este îndeplinită, aşa că aştept pozele cu eşafele voastre până duminică, 28 martie. Folositi adresa de la contact, si puteti trimite si poze cu fulare.

Într-o zi de demult, cam pe vremea liceului sau a primului an de facultate, când venisem acasă mai devreme pentru că mă simţeam rău, am prins pe Discovery o emisiune despre amante celebre. Am urmărit-o cu maxim interes şi mi-a părut rău de tot că se difuza doar la ore la care mie îmi era imposibil să o văd. Când Săptămâna Financiară a scos o carte cu numele Amante şi regine, aproape că nu mi-am mai încăput în piele de bucurie că serialul pierdut îl puteam urmări în cărţi. Singura diferenţă era că în emisiune nu era doar opoziţia amante vs. regine, ci şi amante de actori, sefi de stat, sportivi, etc. Voi aborda citirea acestei cărţi la fel ca şi pe cea a Umorului cu premeditare, în episoade. mai mult…

DISCLAIMER: e cu poze socante !

Să ne oripilăm puţin ca doar e sâmbătă şi de ce să fim veseli? Vă prezint mai jos nişte radiografii… cel puţin interesante, dar mai mult ca sigur şocante. Sursa mea de inspiraţie când n-am prea mult timp de aberat minuni de-ale mele, mă salvează de fiecare dată.

În prima imagine avem o radiografie a picioarelor unei chinezoaice. Dacă doriţi să aprofundaţi subiectul, am mai avut un post despre acest ritual străvechi, considerat o dovadă de frumuseţe. mai mult…

Am vrut să amân scrierea acestui post până după-amiază când ajung acasă, dar un comentariu de-al lui Horia la postul lui Raka, şi postul lui Raka în sine, m-au stârnit şi m-au ambiţionat sa o fac acuma. Totul a pornit de la postul Cristinei, care a fost privit din unghiul lui Raka, apoi al lui Todo şi acum al meu. Cam toţi susţin aceeaşi părere, însă eu, nu pentru că îmi place să fiu Gică Contra, da’ pur şi simplu nu pot să fiu de acord cu ce spun ei. mai mult…

Povesteam aseară pe twitter că aş fi vrut să îmi fotografiez toate hainele din dulap, da’ că m-am plictisit înainte de a începe. Mna, cum altfel, că doar îs balanţă, doar n-o să rămân la prima decizie pe care am luat-o. (Ce tâmpenie, să îi spună „decizie” când in secunda 2 te răzgândeşti. In fine… ) Mi-am pus chiar şi bateriile la încărcat, să pot să fac câteva poze. Mă gândeam chiar cum urmează să denumesc pozele, fie după culoarea hainelor, fie după ce sunt: pantalon, fusta, tricou, bluza, etc. Da’ acuma îmi dau seama că aş putea foarte bine să le pun în dosărele de-alea galbene şi alea să fie ca nişte sertare cu pantaloni, fuste, tricouri, bluze, etc. Da, aşa o să fac. Şi le denumesc după culori. Na, bine că am găsit soluţia cea mai avantajoasă.*
Dacă sunteţi curioşi de ce, pentru numele lui Dumnezeu, aş vrea să fac aşa ceva, adică să îmi pozez hainele, vă zic acuma: pentru că aşa o să ştiu mai bine şi mai repede ce am prin dulap. Să nu mă mai îmbrac o săptămână numai în blugi şi în cele cinci bluze pe care le extrag rapid de de etajera de sus, în adidaşi şi cu geaca sport. Că am la haine de care nici nu mai ştiu şi ies naibii din modă până îmi aduc eu aminte de ele.
Şi de-asta o să le fac poze. Şi dup-aia o să îmi pozez bijuteriile şi accesoriile. Ce mama naibii, doar îs femeie şi tre’ să mă port ca atare. Măcar din când în când. **

* nu mă băgaţi în seamă. Am gândit cu voce tare pe blog.
** îs curioasă cât o să mă ţină.

Ne plângem mereu că nu există informare despre anumite boli, vaccinuri sau consecinţe. Motivăm cu „N-am ştiut” când mergem la doctor şi primim un diagnostic care ne îngrozeşte, dar care, dacă eram puţin atente şi precaute, îl puteam foarte uşor evita. Mergem la doctor când suntem la limită, când mai un pic şi poate fi prea târziu. Uneori, pentru unii dintre noi chiar e prea târziu.

Însă există posibilitatea să previi anumite boli sau sa tratezi încă din fază incipientă. Cancerul de col uterin poate fi prevenit şi chiar tratat complet. Este unul dintre puţinele cancere care depistate la timp se poate trata fără consecinţe mari. Dar pentru asta trebuie să îl preveniţi. Cel mai simplu mod este printr-un test Papanicolau, care depistează orice problemă a colului uterin. Acest teste trebuie făcut cel puţin o dată pe an, nu doare absolut deloc şi nici nu costă mult. La fel, trebuie făcută şi o ecografie mamară şi o palpare a sânilor săptămânală pentru a găsi posibile umflături care pot duce la cancerul de sân.

Asociaţia Studenţilor de la Limbi Străine (ASLS) organizează în perioada 15-25 martie a patra ediţie a Campaniei pentru prevenire a cancerului de col uterin. Joi, 18 martie, de la ora 16, o să fie şi o conferinţa la Facultatea de Litere din Bucureşti, în amfiteatrul Maiorescu. Veţi găsi acolo info-desk-uri care vă vor răspunde la toate întrebările şi toţi participanţii la conferinţa de joi vor primi gratuit un test Papanicolau din partea Dr. Mihăilescu Ghe. Invitaţii speciali care vor vorbi despre cacerul de col uterin sunt Oana Cuzino şi Dr. Jumugă Cristian. Mai multe informatii aici.

Acest anunţ este pentru bucureşteni, în principal, dar postul în sine este un semnal de alarmă şi un îndemn de a vă testa periodic pentru toate cititoarele mele. Nu mai amânaţi şi nu mai staţi pe gânduri, e vorba de sănătatea voastră!