Sâmbătă seara am văzut pe un Discovery, sau poate pe National Geographic, un documentar despre Vlad Ţepeş, Dracula, castelul Bran şi ce se ştie în lume despre aceste simboluri ale României. Deşi nu-s iubitoare de istorie, şi pot să zic că aproape toată istoria pe care o ştiu am învăţat-o din romanele pe care le-am citit, totuşi m-am gândit să fac un top al domnitorilor, că unii dintre ei mi-au fost tare dragi când i-am învăţat la şcoală.

5. Iancu de Hunedoara

mai mult…

Autor: Giacomo Casanova
Nationalitate: italian
Titlu original: Histoire de ma vie
Anul aparitiei: 1822 – 1828 (prima traducere) 1826 – 1838 (editia Laforgue)
Premii: nu
Ecranizare: Casanova (2005), Il Casanova de Federico Fellini (1976)
Nota mea: 8/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Uf, au trecut mai bine de două luni de când n-am mai terminat o carte. Am început vreo 2 între timp dar le-am lăsat baltă pentru că nu erau nici prea captivante şi nici nu aveam starea necesară pentru a mă delecta cu lectura. Da’ într-o zi m-am îmbiat singura şi am scos din biblioteca Povestea vieţii lui Casanova. Mă gândeam că nu poate fi ceva solicitant, ceva care să mă consume sufleteşte mai mult decât mă consumă deja viaţa mea. mai mult…

De vreo cateva săptămâni încoace, tot ce-mi doresc e ceea ce-mi doream şi în timpul şcolii când veneam de la ore: să nu fac nimic după-masă. Să nu am teme, să nu am de învăţat, să mă pot plictisi în voie. Dar ce prostii vorbesc, că eu nu mă mai plictisesc de ceva ani buni. Acum nu mai am lecţii, am proiecte, colaborări, deadline-uri şi muuuult, muuuuult de scris. Şi ca o balanţă veritabilă ce sunt, nici asta nu mă mai mulţumeşte, deşi cea mai aprigă dorinţă a mea era să îmi câştig pâinea din scris, din tastat, din idei, din propoziţii.

Deci, zilnic vin acasă, după 8 ore de tradus, reformulat, parafrazat, scris şi concentrat la diverse chestii pe care nu le cunosc, dar cărora trebuie să le dau o formă coerentă şi un înţeles logic, şi după ce mănânc două felii de pâine prăjită cu cremă de brânză şi cu salam, mă pun din nou la calculator să dau formă şi sens altor texte şi altor idei. (ioi, ce propoziţie lungă)

Şi tot stând eu şi dorindu-mi mai mult timp liber, mi-am reconfirmat un lucru pe care îl ştiam deja despre mine. Nu voi putea niciodată trăi pentru munca mea, ca să câştig bani sau ca să trag satisfacţii din ea. Pentru că munca şi rezultatele ei nu-mi vor oferi niciodată satisfacţia supremă. Evident, mă bucur când îmi iese ceva bine, când învăţ o chestie nouă, când pot să ajut pe cineva cu cunoştinţele mele, dar atât. Să lucrez mai mult de 10 ore pe zi, la lucru, acasa, în weekend sau noaptea nu e pentru mine. Pur şi simplu ţin prea mult la libertatea mea, la posibilitatea de a-mi gestiona timpul liber cum vreau eu, pentru a fi o workoholica. Oricât mi-ar plăcea ceea ce fac, şi îmi place chiar dacă mă plâng, consider că e suficient dacă prestez 8h pe zi, 5 zile pe săptămână. Ce depăşeste aceşti termeni îmi creează disconfort. Atât de mult, încât mă simt rău fizic. Mă doare stomacul, ameţesc, sunt irascibilă, n-am răbdare, etc. Deci şi pentru sănătatea mea e mai bine să lucrez atât cât pot. Cât despre bani… ah, ei niciodată n-au fost un motiv pentru mine. Mie nu-mi plac banii, dar din păcate, îmi condiţionează viaţa. Fir-ar.

Îi admir pe cei pe care munca îi entuziasmează zilnic, pe cei care se duc dimineaţa la lucru cu o tonă de idei în creieri şi cu nerăbdarea de a începe un proiect nou, însă n-aş putea fi niciodată unul dintre ei. De-asta am un job simplu, care nu ma solicită 24h/24, un job de care nu depinde nimic, un job de 8h cu weekendurile şi sărbătorile libere. Şi chiar dacă ştiu că pot mai mult, gândul că la ora 17:30 ziua de lucru chiar s-a încheiat, mă linişteşte nespus. Iar despre oamenii ca Ryan Bingham… n-am o părere prea bună.

Io aş încerca să scriu despre ce urmează să se întâmple în  Timişoara, da’ sunt atât de emoţionată, de entuziasmată şi de bucuroasă să iau parte la ceva de genul, încât nu-mi găsesc cuvintele să vă spun aşa frumos cum a făcut-o Nebuloasa.

De fiecare dată când văd la televizor concerte caritabile, de genul celui pentru Haiti sau cel pentru încălzirea globală, mi se face inima cât un purice şi mă podidesc lacrimile. Pentru că solidaritatea e cel mai uman sentiment, e definiţia supremă a omului, e bunătatea şi mila şi altruismul la un loc, e ceea ce ne salvează, ceea ce ne umple sufletele de bucurie şi ceea ce ne face să ne simţim un pic mai buni. Şi solidaritatea va fi personajul principal pe 27 februarie, când ne vom strânge la Hotel Timişoara pentru a aduna bani pentru Daniel Răduţă.

Cine nu ştie încă povestea lui, aflaţi că Daniel a fost diagnosticat cu leucemie, şi pentru operaţia care îl poate salva, are nevoie de o sumă mare de bani. S-au strâns deja foarte mulţi, dar şi mai mulţi au rămas să se strângă.

Pentru asta, noi, bloggerii timişoreni, ne alăturăm iniţiativei lui Mile Cărpenişan şi vom participa la o licitaţie. Invitatul de onoare, Adi Hădean, ne va găti, The Sîrbs ne vor încânta, şi toată lumea e invitată să liciteze pentru această cauză nobilă.

Abia aştept întâlnirea asta pentru că gândul că ea contribuie la speranţa de viaţă a lui Daniel, mă umple de bucurie şi credeţi-mă că ştiu cum e să ai o speranţă cât de mică, ştiu cum e să răsufli uşurat după multe răspunsuri negative, ştiu cum e să plângi de fericire când lumea îţi întoarce şi obrazul lui bun, nu doar spatele.

La licitaţie s-au înscris deja câteva obiecte, printre care şi al meu. N-o să vă spun despre ce e vorba pentru că e o surpriză la care trebuie să muncesc un picuţ, dar nu prea mult.

În altă ordine de idei, dar păstrând aceeaşi temă, ieri a luat naştere un alt proiect deosebit de frumos, la fel, dătător de speranţă, de bucurie, de o şansă la viaţă, un proiect căruia îi doresc să aibă succes şi rezultate.

Nu cred că există senzaţie mai frumoasă şi mai pură decât aceea de a face un bine unui om care fără ajutorul tău s-ar putea risipi…

Din moment ce tm-99-blog e tot picat şi nu ştiu când s-o rezolva cu el, anunţ ediţia a IV-a a clubului de joc aicişea.
Deci, dragilor, nu mai tre’ sa votaţi, să vă gândiţi unde, când şi cum pentru că am toate răspunsurile. Dând o raită prin complex sâmbătă seara, mi-am dat seama că am ignorat locul ăla complet. Şi unde, dacă nu în complex se găsesc baruri cu multe mese şi cu multe locuri?
Aşa că, din prima am primit un răspuns satisfăcător, daaaar am zis să nu mă opresc acolo, ci să văd cum se prezintă şi alte cârciumi.
Şi am ajuns în minunatul Colisee (sper că aşa se scrie), unde am vorbit cu o don’şoară care ne punea 30 de locuri la dispoziţie în sala mare din spate, la vreo 4 mese, cu lumină din belşug şşşiiii, mai presus de toate, consumaţia minimă tre’ să fie de 300 de lei, adică 10 lei de căciulă. N-am zis nimic, doar că venim. Colisee îndeplineşte toate condiţiile pe care le-am cerut până acum de la un bar pentru jocuri. Şi dacă totul decurge bine, ne-am găsit o locaţie potrivită pentru jocuri. Aşa că, vineri, la ora 20, sper să ne vedem acolo, că tare am chef de un UNO.

Prea multa vorbarie strica, asa ca va las sa le admirati. Prima e a mea, apoi, in ordinea in care le-am primit:

mai mult…

V-aţi gândit vreodată la diferenţa dintre linişte şi tăcere? Din punct de vedere gramatical, sunt sinonime, şi totuşi, semantica imperfectă e aşa de uşor de simţit, odată ce stai să te gândeşti.

Când spunem că avem nevoie de linişte, oare avem într-adevăr nevoie de ea sau de tăcere? Oare nu vrem să spunem, de fapt, că avem nevoie ca cineva să tacă, să nu-l mai auzim, să nu-l mai vedem, să nu-l mai simţim în preajma noastră?

Nu prea pot să îmi amintesc de momentele în care aveam nevoie de linişte, pentru că acum am nevoie de tăcere. Prin urmare nu pot să fac o diferenţă, să-mi dau seama dacă teoria mea e plauzibilă sau nu. Acum nu am nevoie de linişte, vreau zgomot, vreau muzică, vreau râsete, vreau să aud bancuri, glume, ritm, voci una peste alta, clinchet de sticle, claxoane de maşini, forfot, murmur, şoapte…

Dar nu mai vreau să aud unele glasuri. Vreau tăcere pentru că sunt impotentă, pentru că n-am puterea de a schimba lucrurile, pentru că dacă aşa e, aşa e. Resemnează-te, acceptă, obisnuieşte-te şi renunţă la încăpăţânare.

Dacă mă întrebaţi pe mine, super. Postul ăsta e pentru bărbaţi, că fetele ştiu despre ce vorbesc, ele pot să confirme.

Lăsăm la o parte eterna discuţie despre cât sunt femeile de proaste la volan şi cât de neştiutoare şi încurcă-lume sunt ele, că aici nu-i loc de dat cu parul…

- ai o pană? E suficient să ieşi din maşină şi să te învârţi pe lângă ea pentru ca în minutul al doilea cel puţin o maşină o să se oprească lânga tine să vadă ce ai. Cred. Mie când mi se întâmplă fac aşa: mă dau jos, mă duc să văd care-i problema şi imediat mă retrag în maşină pentru a-l suna pe taică-miu: “Tati, am făcut o boacănă, hai să mă ajuţi, că-s în tocuri şi n-am schimbat o roată în viaţa mea!” Dacă n-aveţi tată la dispoziţie, v-am spus, ieşiţi din maşină, se rezolvă imediat. Dar lasă ca vine vara şi fac eu un training în schimbat de roţi că na… e musai.

- se aprind becuri pe bord, piuie ceva, iese fum, boncăne pe undeva? Fata mea… trage pe dreapta şi pune-te pe telefoane. Nu tre’ sa faci nimic, se va rezolva de la sine.

- n-ai prioritate? Cine-a zis? Abordează o moacă de căţel abandonat şi n-ai cum să nu ieşi de pe străduţa aia. Evident asta n-o să meargă cu o nesimţită din specia ta, pentru că ele-s mai cu moţ şi orgoliul le împiedică să cedeze în faţa ta. Women! Dacă faţa de căţel nu merge, ai oricând alte variante la dispoziţie: tipa prietenoasă cu un zâmbet până la urechi şi mult dat din mâini, saaaau, seducătoarea. Hai că ştim că toate putem. Chiar şi eu, dacă mă chinui mult.

- riscul de a se da vreunul jos la tine să-ţi spargă faţa e mult redus, pentru că, ştiţi voi… femeile sunt protejate de lege, şi de aia juridică şi de aia nescrisă, morală.

Nu ne condamnaţi că nu ştim lucrurile astea, pentru noi o maşină trebuie să fie frumoasă, să ne placă culoarea şi… cam atât. Nu ştim mare lucru despre căluţii de sub capotă, despre mecanică, despre alte piuliţe şi rulmenţi. Să nu mai zic de bujii sau telescoape. Pentru asta vă avem pe voi, dacă tot vă place să faceţi pe protectorii. şi ştim că vă place de noi când vă aşteptăm neajutorate să ne salvaţi. Nu-i aşa că suntem dulci?

Nu m-am întrebat niciodată care a fost primul film de lung metraj, care a fost primul film de animaţie sau care a fost primul cu cele mai multe încasări la box-office. Însă există site-uri şi resurse care îţi pot răspunde la orice întrebări, chiar şi la cele pe care nu ţi le pui. Astfel, am dat eu de linkul ăsta şi am primit lămuriri în ceea ce priveşte unele premiere cinematografice. Nu-s zgârcită, ştiţi bine, aşa că le împart cu voi şi să-mi ziceţi voi dacă ştiaţi deja de ele.

Primul film de lung metraj – The story of the Kelly Gang – 1906
Surprinzător (pentru mine, cel puţin), nu este un film american, ci australian. A fost filmat în întregime în Melbourne şi a costat 2.250 $.

Primul film color – The World, the Flesh and the Devil – 1914
Film englezesc, care a costat 10.000 de lire si ca tehnologie s-a folosit Kinemacolor, despre care tre’ să citiţi în altă parte, că nu vreau să vă plictisesc cu detalii de-astea.

Prima continuare a unul film – The Fall of Nation – 1916
Acesta este continuarea cutremurătorului The Birth of a Nation (1915) şi a fost regizat de Thomas Dixon Jr, un membru al Ku Klux Klanului, care a scris şi romanul după care s-a făcut primul film. La acea vreme, această continuare a deţinut recordul de cel mai scump film, costând 10 milioane de dolari.

Prima animaţie de lung metraj – El Apostol – 1917
O animaţie argentiniană, scrisă şi regizată de Quirino Cristiani. Compus din 58 000 de cadre, filmul are 70 de minute şi este o satiră la adresa preşedintelui Hipolito Yrigoyen. Deşi animaţia a fost bine primită, niciuna dintre copiile sale n-a rezistat până în zilele noastre.

Primul remake – Marked Men – 1919
Un western care repovesteşte întâmplările din Three Wise Men of Orient. Acelaşi regizor l-a refăcut sub numele de 3 Godfathers cu John Wayne şi Harry Carey (care a jucat şi în precedentul film).

Primul câştigător al Oscarului la categoria „cel mai bun film” – Wings – 1927
Prima ceremonie a decernării premiilor Oscar din 1929 a avut o alternativă pentru „Cel mai bun film”, şi anume „Premiul pentru cea mai bună producţie”, aşa că, dacă vreţi puteţi să va îndoiţi că All the King’s Men a fost primul câştigător la categoria „Cel mai bun film”.

Primul film cu sonor – The Jazz Singer – 1927
Procedeul prin care i s-a adăugat filmului sonorul a fost unul deosebit de complex, deoarece asta s-a întâmplat după terminarea montajului.

Primul film cu cele mai mari încasări – Gone with the Wind – 1937
A fost răsplătit cu 10 premii Oscar şi a deţinut titlul de cel mai premiat film până în 1959, când Ben-Hur a obţinut 11 statuete. Este una dintre capodoperele cinematografiei universale şi la vremea lui a avut cele mai mari încasări.

Primul film în 3D – Bwana Devil – 1952
Interesant este că acest film a fost realizat de o casă de producţii aproape necunoscută, după ce a fost refuzat de 20th Century Fox, Paramount, Columbia si MGM. Primul film în 3D, distribuit de una dintre marile companii (Columbia), a fost The Man in the Dark în 1953.

Primul film creat pe calculator – Toy Story – 1995
Cele 114 420 de cadre au fost desenate de 27 de desenatori, si fiecare cadru a avut nevoie de două până la zece zile pentru a fi realizat.

Mă tot căzneam de dimineaţă să găsesc un subiect despre care să scriu în doi timpi şi trei mişcări, ceva lejer ca să nu-mi storc creierii prea mult şi când colo, iată şi ideea. Mă rog, ideea era de mai mult în capul meu, dar am tot uitat de ea.

Lady Gaga e o nebună, nu? Aşa zice toată lumea. Judecând după clipurile ei trăznite, după îmbrăcamintea pe care o afişează, după acţiunile la care se dedă.
Mulţi o judecă, mulţi o apreciază. Eu fac parte din cei care o apreciază. Din mai multe motive:
- o dată pentru că are curajul să facă tot ce face, să se îmbrace cum nici cu gândul nu gândeşti
- a doua oară pentru imaginaţia asta care nu cunoaşte limite, parcă e un Tim Burton muzical – mă întreb dacă o să-l contacteze pe Johnny Depp pentru un clip de-al ei
- a treia oară pentru că îşi scrie singură muzica, şi fie că place, fie că nu, cele 2 premii Grammy pe care le are nu-s tocmai o bagatelă
- a patra oară pentru că ştie să cânte la pian
- a cincea oară pentru că e mereu nouă şi mereu şochează surprinde

Apoi, ar mai fi şi nebuna de Pink, care nu-i tocmai departe de Lady Gaga. şi totuşi ceva le diferenţiază, chiar dacă la capitolul îmbrăcăminte, nici cu Pink nu mi-e ruşine, la muzică, aş spune că-mi place mai mult Pink, şi la înfăţişare clar asta-i mai frumoasă decât Lady Gaga. Dar să nu fim superficiali, că nu asta contează. Mi-ar plăcea să văd un duet.