Aş vrea să spun că sunt copleşită, da’ încă n-ar fi adevărat, pentru că eu încă nu realizez ce s-a întâmplat aseară la Timişoara. Încă nu îmi dau seama cât bine s-a făcut, cât s-a amplificat speranţa lui Daniel Răduţă, câtă energie pozitivă s-a transmis şi cât de pline de fericire au fost sufletele aseară la Hotel Timişoara. Ba da, asta de la urmă pot să o conştientizez, că am simţit-o şi eu. Dragilor, licitaţia de aseară a fost a fost un vis devenit realitate. Un vis al lui Daniel şi un vis al nostru, al tuturor celor care încă mai cred (şi pe bună dreptate) că oamenii sunt totuşi buni. Aseară am demonstrat, nu numai noi, cei prezenţi acolo, ci toţi care am donat câte ceva pentru Daniel  că se poate, că e posibil dacă vrem şi dacă punem mâna să facem ceva. Aţi aflat probabil de pe twitter sau de pe bloguri că suma care s-a strâns a fost 8000 de euro şi asta doar de la vreo 100 şi un pic de oameni.

Au fost momente emoţionate, altele amuzante, dar absolut niciunul neplăcut. O seară perfectă în care am simţit de mai multe ori cum ni se zburleşte părul pe noi, o seară în care am simţit că avem puterea să îi redăm unui om viaţa. Dacă nu ştiţi cum e, încercaţi – s-ar putea să vă placă.

Momente emoţionate au fost când cei de la Phoenix şi-au făcut apariţia şi când au licitat pentru un vinil (primă ediţie) de-al lor, dar pe care i l-au lăsat lui Contra cu tot cu autograf. Nu mai ştiu exact cât s-a licitat, da’ a ajuns oricum la o sumă mare. Apoi, emoţionant a fost când Florin Chilian a licitat o brăţară de-a lui Milo pentru soţia lui Daniel. Sau când un simbol al Timişoarei, un tricou al echipei Poli, semnat de toţi, a ajuns din nou la o sumă impresionantă. (Iertare, da’ chiar nu ştiu sumele exacte şi n-aş vrea să vorbesc prostii).

Apoi ne-am amuzat când Morar negocia cu cei care licitau şi reuşea să scoată de la ei 100 de ron în plus, sau când încerca să îl convingă pe Florin Chilian să liciteze pentru ceva ce nu-l interesa – vezi tabloul cu Băsescu şi cu mămăliga. ) Am râs în hohote când Chilian ne-a pus să ne ridicăm în picioare pentru că urmează să cânte imnul naţional. Şi la insistenţele lui ne-am ridicat. El a cântat ceva cu „n-am chef sa mă duc la muncă”.
Au cântat The Sîrbs cam aşa (scuze pentru calitatea proasta a sunetului ). Deşi noi îi ştiam, tot am vibrat odată cu vocea lui Ovi.

A cântat şi fratele lu’ Corina, la fel de frumos şi suav.
Cristina şi Nebuloasa au plâns, zânelor nu le venea să creadă.
Adi Hădean a gătit atât de bine, şi chiar dacă eu n-am mâncat din coastele alea de porc (pentru că eram la pozat şi nu mi-am mai găsit farfuria când m-am întors da’ nu-i cu supărare, că s-a bucurat altcineva de mâncarea mea) am savurat aperitivul şi desertul.
Cu ocazia asta le-am cunoscut pe zâne (Diana, Oana, Mika, Ruxa, Anca, Innocente) pe Crivăţ,  Adi Hădean şi i-am revăzut pe Piticu, Denisa şi Sebi.

Dintre bloggerii timişoreni au fost Horia, Raul, Crina, Adi, Elena, Camytzi, Clawd, Anda, Dani, Cristi (mai mult fotograf decât blogger), Bloodie, Tudor, Ovi, Corina, Daciana, Milo, Daniel Sima, Ildi, Raka, şi sper că n-am uitat pe nimeni.

Înainte să trecem la poze, vreau să fac o plecăciune pentru zânele timişorene: zânul Mile Carpenişan, în primul rând că a avut minunata idee şi iniţiativă, zâna-soţie a lui Mile, căreia nu vreau să îi dau alt nume decât al ei şi pe care acuma nu mi-l aduc aminte , zână supremă, Nebu, pentru tot entuziasmul pe care l-a depus, pentru zilele întregi în care nu s-a odihnit, pentru toată inima ei mare pe care şi-a pus-o în acest eveniment, pentru zânul Raul, care de pe norişorul lui de fum al trabucului a adus acestui eveniment adaosuri şi idei nespus de valoroase şi nu în ultimul rând zânei Cristina, care cot la cot cu Nebuloasa, a muncit pentru acest eveniment cu acelaşi entuziasm, poate chiar cu mai mult, cu care lucrează pentru orice eveniment pe care îl organizează. Later edit: am uitat sa mentionez o zana, fara de care evenimentul n-ar fi iesit asa de bine: Amalia Matei.

Mă simt binecuvântată că îi cunosc pe aceşti oameni şi că am ocazia să învăţ atâtea de la ei. Felicitări, dragilor şi fie ca acesta să fie doar începutul.

Şi acum: POZE.

Later edit: dovada ca am fost si eu acolo )

Evident, ii multumesc lui Iubi ca a licitat pentru avatarul meu de pe twitter, si ca il va scoate din nou la licitatie pentru Daniel, pe site-ul zanelor.

Autor: Luigi Pirandello
Nationalitate: italian
Titlu original: Quaderni di Serafino Gubbio operatore
Anul aparitiei: 1916
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Am scos cartea dintre celelalte, fără să ştiu ceva despre ea, fără să mă simt cât de cât atrasă în vreun fel de ea. Singurul criteriu a fost numărul redus de pagini, deşi scrisul mic şi înghesuit m-a descurajat puţin. Şi am început să citesc: o frază, un paragraf, o pagină şi deja la capitolul al doilea eram deja prizoniera ei.

Caietele lui Serafino Gubbio, operator este o carte căreia i se face o mare nedreptate pentru că nu e promovată cum trebuie. Am răscolit internetul în toate limbile pe care le cunosc şi abia am reuşit să gasesc o pagină pe Wikipedia în italiană, limbă pe care care o cunosc în măsura în care au uitat-o italienii Read the rest of this entry &raquo

Via email, am aflat de Liu Bolin. Că ştiţi deja de el, că aţi primit deja mailul şi voi, că l-aţi descoperit pe undeva pe net sau că acuma îl vedeţi pentru prima oară, asta are mai puţină importanţă. Acest om are un talent de a se camufla şi de a dispărea în peisaj, la fel ca şi animalele de pe fundul mărilor care arată exact ca şi nisipul. Căutând pe internet, am aflat că Liu Bolin, „Omul invizibil” lucrează la o poză de-asta în jur de 10 ore. A ales să se confunde cu peisajul ca o formă de protest împotriva Guvernului, care i-a închis studioul in 2005 si i-a persecutat pe artişti. La noi, oamenii îşi dau foc în faţa primăriilor, ca formă de protest, în China îl transformă în artă.

Read the rest of this entry &raquo

Ăsta e un lucru care m-a impresionat şi am vrut să îl arăt tuturor. Am o zi cam de c*cat azi, ma doare capul si stomacul, inca n-am mancat si tre’ sa fac nişte rapoarte pe care nu le înţeleg.
Aceste îmbrăţişări însă mă îmbărbătează. Mulţumesc: The Fan, Sorin, calanian, PhoenixArmory, sadhappiness, bloo, Dalinda, Daniel, Ama, DeWeekend şi MadMe. Special thanks pentru Clawd, care m-a îmbrăţişat pe mess.

click pentru marire

update: un hug si de la Todo, TVdece, movieaddicted si de la Nebuloasa pe mess

Ultimul lucru la care v-aţi aştepta, probabil, de la mine e să vă spun că sunt ruşinoasă. N-aţi prea zice asta, având în vedere că am declarat odată oficial cum stă treaba cu timiditatea, da’ de data asta e vorba de altfel de timiditate. Şi anume aia din online, aia de care sufăr când vine vorba să comentez pe undeva, să mă bag în seama pe bloguri pe unde, deşi intru destul de des, nu comentez. Pe unele am intrat, am comentat, n-am fost băgată în seamă, mi-am băgat coada între picioare şi am plecat. În anumite locuri nu m-am mai întors pentru că nu m-am simţit bine primită. Si pentru mine contează mult dacă un blogger se arată prietenos faţă de mine sau nu. Eu încerc să o fac cu toţi şi când primesc acelaşi răspuns, mă umplu de fericire. Da’ nu s-a întâmplat aşa mereu, aşa că, mi-am văzut de treaba mea şi n-am mai deranjat pe nimeni. Şi din cauza asta, de multe ori nu zic nimic, pierzând poate ocazii valoroase de a lega prietenii virtuale cu mulţi dintre voi.

Pentru că stau şi aştept să pice pară mălăiaţă în gură la Nătăfleaţă şi să mă bage lumea în seama pe mine. Nu interpretaţi greşit, nu am figuri de vedetă şi nu aştept să se plece lumea în faţa mea, da’ mie mi-e ruşine să zic ceva peste tot pe unde trec. Să vă zic de ce. La începuturile mele de bloggeriţă, când nu ştiam cu ce se mănâncă treaba asta, m-am pus sa comentez pe bloguri, fără să ştiu care-i cel mai tare, care-i cel mai cunoscut sau ceva de genul ăsta. Şi la un moment dat, sărind din blogroll în blogroll, se pare că mă învârteam în aceleaşi cercuri şi într-o zi cineva mi-a spus, drept răspuns la un comentariu de-al meu : „Văd că ai ajuns şi aici, da’ înainte să comentezi ar fi trebuit să citeşti regulile”. Oi fi io mai sensibiloasă, da’ chestia asta chiar mi-a tras o palmă peste bot. Şi de atunci… intru cu grijă şi sunt atentă când şi ce comentez, să nu mai am parte de acelaşi tratament. Şi am mai primit de câteva ori semnale cum ca nu se doreşte un contact cu mine, aşa că n-am mai insistat.

Aşa că, să ştiţi, citesc multe bloguri da’ nu am curaj să comentez mereu. La fel cum i-am spus Maddamei când am îndrăznit prima oară să îi las o părere. Abia m-am urnit să îi zic două vorbe Malditei, cu Copila blondă a fost tot o încercare mai grea, Cireaşa, Makavelis şi VisUrat fiind alţii care m-au timorat. Şi când colo, am dat peste nişte oameni prietenoşi, exact aşa cum îmi plac mie, care pot vorbi frumos şi care ştiu să te primească pe blogul lor aşa cum meriţi.
Aşa că, dacă şi eu am cititori care îmi seamănă, chiar nu fiţi ca mine. Îndrăzniţi!

Îmi respect cu sfinţenie hotărârile pe care le-am luat pentru anul 2010 şi m-aş putea apuca de tăiat deja de pe listă, da’ cum anul nu-i nici măcar pe sfert trecut, ar fi aiurea să o fac.
Mă uit la filme, că doar aşa mi-am propus. Deci am văzut până acum: Read the rest of this entry &raquo

După ce am cumpărat a 3-a sau a 4-a antologie de la Cotidianul, m-am gândit că probabil n-o să le citesc eu prea curând, că nu-mi place să citesc doar fragmente din romane şi nici cu povestirile nu pot să zic că mă înţeleg prea bine. Ei, timpul a venit să contrazic acest gând pentru că m-am apucat de Umor cu premeditare din dorinţa de a mă înveseli şi din convingerea că nu voi găsi în cartea asta nimic care să mă întristeze. N-am citit-o dintr-o dată pe toată din două motive: 1. pentru că n-aş fi reţinut toate povestirile, dacă n-aş fi făcut pauză între ele. 2. pentru că această fragmentare îmi permite să citesc o altă carte înainte de a trece la altă povestire.

Primele trei pe care le-am citit au fost:
1. Aventurile bravului soldat Sveijk – Jaroslav Hasek
Fie că am pornit lectura puţin sceptică în ceea ce priveşte această antologie, fie pentru că am avut reţineri în ceea ce-l priveşte pe autor şi pe personajul său, această primă povestire nici nu m-a prea amuzat, nici nu mi-a prea plăcut. E vorba despre un fost soldat, care e mai imbecil de felul lui şi care se ocupă cu vanzarea câinior. La un moment dat, o femeie îl anunţă că arhiducele Ferdinand a fost omorât. Sveijk îşi dă cu părerea despre această ştire, atât în faţa femeii, cât şi în faţa unor oameni la barul pe care îl frecventa. Unul dintre ei e poliţist şi îl arestează pentru înaltă trădare. Când ajunge la puşcarie, încă 6 oameni sunt arestaţi din acelaşi motiv. Imbecil cum e, Sveijk răspunde la întrebări şi fără să îşi dea seama, crede că tocmai a recunoscut că el a fost cel care l-a omorât pe arhiduce. Un pic plictisitor şi deloc amuzant pentru mine.

2. Milionarul model – Oscar Wilde
Wilde e la fel de savuros în povestiri, asa cum a fost şi în Portretul lui Dorian Gray, asta fiind singura carte pe care am citit-o de el. şi personajul său, Hughie Erskine nu e dotat cu prea multă inteligenţă, însă e chipeş şi îndrăgostit de minunata Laura. Fiind un pierde-vară, tatăl ei nu i-o dă de soţie pentru că nu are o avere de 10 mii de lire. în timpul unei vizite pe care i-o face prietenului său pictor, Hughie întâlneşte un cerşetor care îi poza acestuia pentru un tablou. Fiind mişcat de privirea tristă a cerşetorului, tânărul se lipseşte de o bancnotă de 20 de şilingi, şi prin urmare de două săptămâni de plimbat cu trăsura, şi i-o dă bătrânului. La o altă întâlnire cu pictorul află că cerşetorul este de fapt unul dintre cei mai bogaţi oameni şi că fusese un moft de-al lui să fie pictat în ipostază de cerşetor. Vă daţi lesne seama cum s-a schimbat viitorul lui Hughie.

3. Tevie Laptarul - Şalom Alehem
Sub forma unei scrisori pe care Tevie i-o trimite scriitorului, aflăm tot despre o faptă bună care l-a scăpat de săracie pe cinstitul lăptar. într-o seara, întrorcându-se acasă din satul vecin, Tevie întâlneşte pe drum două doamne rătăcite. Cu spaima în suflet şi cu mintea plină de poveşti de groază, Tevie le întreabă ce-i cu ele şi cum de sunt singure pe acolo. Acestea, rătăcite, vor să ajungă acasă şi îl roagă să le ducă. Pentru fiecare dintre ei, comportamentul celuilalt e destul de ciudat, si Tevie se tot aşteaptă să se întâmple ceva necurat pentru că citise el despre tot felul de întâmplari stranii. Ajungând acasă la cele două femei, este primit cu mare bucurie, ospătat şi plătit. Pentru că a făcut un lucru bun, viaţa i se schimbă.

-VA URMA-

Drăgălaşa asta neagră e o pisică cum eu n-am mai văzut. Se joacă cu toţi câinii de mărimea ei, stă la scărpinat, vine imediat când o chemi, se gudură, toarce, şi când oboseşte, se tolăneşte pe un covoraş şi doarme fără să deranjeze pe nimeni.
Doarme în scara vecină şi de fiecare dată când două prietene de-ale mele ies cu câinii lor la plimbare, iese şi pisica. ) Azi am invitat-o la mine şi i-am făcut câteva poze. Încă e aici, dar în curând o să iasă la plimbare cu Benny şi Ricky şi o să-şi vadă de treabă. Păcat că eu nu pot să o ţin în casă.

Read the rest of this entry &raquo

Vă spuneam pe la începutul anului că am început o carte de self-help. Mă rog, nu ştiu dacă se încadrează tocmai în această categorie, da’ nu ştiu unde altundeva să o plasez. în fine. Cartea despre care vă vorbeam atunci, da’ n-am precizat cum se numeşte, e Legea Atracţiei. Voiam să aştept să o termin, să pun eventual în practică una alta despre care am citit acolo şi abia după să vin cu exemple că funcţionează sau nu. Mna, cartea n-am terminat-o că nu m-a prea atras – ce ironic ). Aseară însă m-am uitat la filmul cu acelaşi subiect. Mă rog, film e tot o denumire ca si “self help” că e de fapt un fel de documentar… Doamne, am o obsesie cu denumirile în postul ăsta. ) Filmul m-a convins parcă mai mult decât cartea, deşi nici pe ăla nu l-am văzut până la capăt.

N-o să vă povestesc acuma ce se întâmplă, ce tre’ să faceţi ca să atrageţi binele în viaţa voastră, că atâta lucru şiţi şi voi: să gândiţi pozitiv. D’oooh, de parcă ar fi aşa greu.

Şi uitându-mă eu cu Iubi la film, din timp în timp apăsam cu piciorul tasta space, că parcă îmi suna ceva cunoscut. Am stat un pic şi m-am gândit la lucrurile pe care mi le-am dorit în viaţă şi care, spre surprinderea mea, mi s-au întâmplat, chiar dacă deja mă resemnasem cu ideea că “asta e!”. Vă zic şi vouă câteva dintre ele, da’ mai mult de dragu’ de a mi le aminti eu şi de a le avea notate undeva, drept dovezi pentru când mintea o să-mi fie din nou întunecată de pesimism (which is so unlike me).

- mi-am dorit mult un căţel pe care să îl manevrez cu vreau eu, fără să mârâie sau să se opună, ba chiar să-i placă. N-a fost primul căţel pe care l-am avut, ci al doilea. Adică dragul de Benny, care m-a lăsat să fac cu el ce vreau, să îl întorc pe toate părţile, să îl mototolesc cum îmi pica mie bine, fără să se răzvrătească deloc, ba chiar dadea semne că îi place.

- apoi mi-am dorit un job de birou, într-o companie mare – l-am obţinut fără nici un efort.

- legat de jobul actual aş avea mult mai multe de adăugat: am vrut să scriu. Mereu am vrut să scriu. încă de când vărul meu mi-a spus prin clasa a VII-a sau a VIII-a că vrea să facă un ziar al şcolii şi daca pot să îl ajut. Evident că toată treaba aia a picat şi n-a mai existat nici un ziar. Dorinţa a rămas, dar nu făceam nimic în privinţa asta. Până când, actualul şef a descoperit că mă descurc la articole. Acum fac ceea ce-mi place şi mă bucur enorm. Legat de şef… când m-am angajat, am avut o şefă, ea fiind prima din viaţa mea. Nu mi-a displăcut total, dar nu ştiu de ce, mi-a plăcut mai mult să am ca şef un bărbat. Ce să vezi? Peste nici câteva luni, aveam şi şeful bărbat.

- apoi mi-am dorit mult de tot un iubit cu care să merg să cumpăr prăjituri. ) Da, sună amuzant, dar jur că mi-am dorit aşa ceva. Să vină la mine într-o duminică dupa-amiaza, să luam masa cu ai mei şi la urmă să mergem împreună să cumpărăm prajituri. şi de fiecare dată când se îtâmplă lucrul ăsta, mă gândesc la dorinţa asta a mea.

- când am fost în Croaţia la Trogir, o excursie la Dubrovnik era prea scumpă, prea lungă şi prea obositoare ca să o fac. Aşa că mi-am spus că o să ajung eu odată şi-odată şi la Dubrovnik, fără să fac din asta o prioritate. în 2008 când am fost la Muntenegru, fiind mult mai aproape de Dubrovnik decât Trogirul, evident că m-am dus. Asta a fost o oportunitate care a apărut când am hotărât să mergem la Muntenegru.

Ah, ca mi-am adus aminte. Cea mai usor de dovedit intamplare a fost dorinta mea de a scrie pentru o revista sau pentru un ziar, dorinta exprimata si pe blog. N-a durat mult si a aparut colaborarea cu 24fun.

Lista ar putea continua dacă aş sta să mă gândesc bine. Acuma însă n-o să vă plictisesc şi oricum cred că aţi prins ideea.
Tot ce am de făcut timp de două săptămâni e să vizualizez Veneţia.

Acea leapşă despre ciudăţeniile personale a ajuns şi la mine. Mai demult, evident, da’ cine s-o grăbit să mărturisească lucruri incriminatorii? Io nu.
Afreuda e cea care ma descoase, iar Barbie, Maddame, Dan Necşa, Oana şi FLN vor fi cei pe care îi descos eu.
10 ciudăţenii de-alea mele deci:

1. nu-mi place să stau într-o cameră cu uşa deschisă, iar de dormit cu ea aşa nici nu se pune problema
2. dacă sunt singură acasă şi se aude ceva prin alte camere, deşi sunt împietrită de frică, mă duc totuşi să văd care-i treaba
3. de când era să rămân fără caîni, ies cu ei la plimbare doar cu foarfeca în buzunar
4. una dintre superstiţiile cele mai mari e următoarea: „dacă pui un obiect vestimentar negru pe pat, o să moară cineva apropiat” – e testat de 2 ori: prima oară n-a murit, dar era cât pe ce, iar a doua oara mi-a murit căţelul
5. vorbesc singură, cu maşina mea, cu mine în oglindă, sau port dialoguri cu diverse persoane imaginare cărora ar trebui să le zic vreo două
6. nu pot dormi fără perinuţă şi nici dacă pantalonii de pijama nu-mi sunt băgaţi în şosete (vara nu se pune)
7. sunt obsedată de curăţenie, dar nu când e maica-mea în preajmă
8. când mă cert cu cineva sau când sunt iritată la culme am un debit verbal şi un vocabular mult mai bogat ca în restul timpului
9. nu îmi place să dorm în braţele cuiva
10. nu pot spune „Te iubesc” decât foarte rar, iar părinţilor mei aproape deloc