De ceva vreme incoace, plouă cu premii peste mine. Nu le-am ignorat, nu am uitat de ele, da’ cred ca pentru unele am uitat sa mulţumesc. Dacă-i aşa, să ma trageţi de urechi, că n-a fost frumos din partea mea. Pentru că sunt vreo 4 premii, de fapt 2, dar unul primit de la mai multă lume, o să le amintesc în ordinea în care au venit. Read the rest of this entry &raquo

Unii dintre voi sunteţi şefi, mai mulţi poate vă doriţi să ajungeţi şefi, dar aproape toţi aveţi unul, mai bun sau mai rău, după posibilităţi.

Având destule joburi până acuma, am avut tot atâţia şefi, uneori chiar mai mulţi. ) N-o să fac o analiză a modului de lucru al fiecărei naţii cu care am lucrat, ca n-are rost, aproape toţi îs la fel.

O să vorbesc în schimb despre atitudinea lor faţă de angajaţi şi despre cuvântul magic „apreciere”…
Nu despre aprecierea de la sfârşit de an când bossul ăl mare, sau secundul lui, murmură abia inteligibil binecunoscutul discurs de mulţumire menit să ne flateze şi să ne convingă că datorită nouă firma a prosperat /a crescut/ s-a dezvoltat. Cred că mai toţi aţi auzit măcar o dată un discurs de-asta şi mai toţi aţi ridicat sprânceana cu amărăciune fără să credeţi o iotă din ce zic ei şi cu atât mai puţin să vă simţiţi importanţi.

Aprecierea de care vorbesc e cea din timpul anului, acele cuvinte spuse în momente cheie, cuvinte care motivează, care dau un impuls să faci mai mult, să fii lăudat mai mult. Nu ştiu câţi şefi fac asta, dar toţi ar trebui să înveţe.
E ca la şcoală, când iei cea mai mare notă din clasă şi mergi ca un cocoş printre colegi şi îndrăgostindu-te de sentiment, vrei mai o dată şi încă o dată şi înc-o dată.

Mie îmi place să fiu apreciată şi lăudată atunci când fac ceva bine. Mă motivează, mă flatează şi ma ambiţionează. Şi am realizat asta abia la actualul job, unde şeful meu nu se zgârceşte la cuvinte când vine vorba să formuleze o apreciere. Am primit laude şi la celelalte joburi, într-adevăr, mai rare, dar nu le-am băgat în seamă pentru că sunau prea spart, prea fals şi nu păreau spuse pe bune. Deşi aici nu mă aşteptam să dau pe cineva pe spate, aveam impresia că fac umbră degeaba în biroul ăla cu prea mulţi oameni, că nimeni nu mă observă şi că nimeni nu mă băga în seamă, pentru că nimeni nu-mi spunea nici „dă-te mai încolo” (doar „muta-te la alt birou” ), ei bine, aici s-a întâmplat minunea de a primi un mail, trimis întregii echipe, în care mi se mulţumea pentru munca depusă şi mi se transmiteau felicitările de rigoare. chiar daca era un mail şi n-a venit prin viu grai, God, it felt so good!

Am ajuns acasă, răspândind numai pene în jurul meu, abia aşteptând să le spun părinţilor şi după ce le-am spus, reacţia tatălui meu: „Da’ bani mai mulţi îţi dau?!”

Am un salariu decent cu care mă descurc bine pentru că locuiesc cu ai mei. Dacă aş locui singură, cu Iubi, în chirie sau mai ştiu eu cum, nu ştiu dacă m-aş descurca şi atunci poate laudele astea nu m-ar impresiona.
N-am scris postul ăsta ca să mă laud că am fost lăudată ci pentru a vă întreba daca pentru voi contează, daca aprecierea aia are vreun efect asupra voastră, dacă vă faceţi munca încercând să vă autodepăşiţi şi mai ales dacă merită?

Caţel simpatic în vârstă de 6 ani, sprinten şi vesel mereu, fără mofturi la mâncare, dar cu maniere deosebite (ştiu să mânânc cu furculiţa – dacă îmi dă altcineva, evident), caut căţeluşă de talia mea, care, la cât de disperat sunt, nu contează cum arată, ideea e să nu fie mai înaltă decât mine.

Vă rog, dacă aveţi sau ştiţi pe cineva care are o pudeliţă în calduri, să-mi trimită un mail urgent, că altfel o să mă scoale ăsta în fiecare noapte şi o să mă plimbe pe străzi looking for some action.

Dificilă muncă mi-a dat Luci… Atât de dificilă încât o sa fiu laconică şi  o să-l dezamăgesc pentru că, probabil, se aştepta la mai multă vorbărie din partea mea.

El mă întreabă : „Ce e mai frumos decât un zâmbet de copil?”

Aţi avut vreodată starea în care o mie de gânduri pedalează prin mintea voastră şi nici unul nu e atât de aproape sau de coerent pentru a-l opri în loc? Ei bine, aşa mi s-a întâmplat mie când am citit întrebarea. M-am gândit la lucrurile care mă înduioşează, care mă fac să mi se topească inima de drag, care mă dezarmează instant şi care îmi dau certitudinea că în momentul ăla sunt un om fie mai bun, fie insuficient de bun. M-am gândit la ochii umezi ai unui căţel, la torsul recunoscător al unei pisici, mi-am adus aminte cât de mult iubesc animalele şi cum aş face orice pentru ele… Însă nici o altă imagine nu poate concura cu un zâmbet de copil.

Am fost tentată să spun că zâmbetul viitorului meu copil e mai presus de zâmbetul unui copil oarecare. Dar apoi m-am gândit la toţi copiii bolnavi care nu se pot bucura de copilărie aşa cum o fac cei sănătoşi, care zâmbesc sincer din toată inimioara lor, care se bucură cu toată fiinţa de o jucărie sau de o ciocolată. Si pot spune că NIMIC nu e mai frumos şi mai înduioşător decât un copil care zâmbeşte cu tot chipul.

Dacă vreţi să aşterneţi un zâmbet sincer pe feţele copiilor bolnavi de leucemie, haideţi vineri, la ora 16, la Palatul Baroc, la vernisajul expoziţiei cu vânzare în scop caritabil: O fotografie. Un scop. Un zâmbet. Şi vărul meu expune acolo.

N-am mai făcut demult o expoziţie, şi parcă îmi era dor. Fără prea multă vorbărie, o anunţ pe următoarea: expoziţie de brichete. Nu e numai pentru fumători, că ştiu că şi nefumătorii au câte una pierdută prin buzunare sau prin poşetă.

Aştept pozele voastre până pe 7 februarie pe adresa de mail de la contact, iar pe 8 le veţi vedea online.

Dupa multe luni de chinuri, dupa prea multe ore in care isi astepta sfarsitul, bunicul meu a murit. Aseara. A trait o viata lunga fiind si bun si rau, a fost lucid pana in ultima clipa si abia dupa ce si-a vazut cei trei copii, a putut sa inchida ochii pentru totdeauna. M-am bucurat ca a scapat de atata durere fizica si sufleteasca. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace si sa-i ierte pacatele.

Eu? Eu am un sentiment ciudat… o teama impletita cu resemnarea si o presimtire ca e abia inceputul. Nu m-am intalnit cu moartea decat de doua ori in viata – prima oara cand a murit strabunica mea si apoi cand mi-a murit primul catel. Acestea au fost mortile care au sapat adanc de tot in sufletul meu… Cea a bunicului meu, vine mai mult ca o alinare, pentru ca la 94 de ani, ai trait deja suficient si cand ultimele luni iti sunt pline de durere, numai sa traiesti nu mai vrei.

Doamne, doar daca ar trai parintii mei cand eu voi avea 65 de ani…

Aceasta explicatie se datoreaza unui twitt, care, fie nu l-am exprimat eu cum trebuie, fie au inteles altii ce au vrut din el. El suna asa: “tocmai am realizat ca sunt mult mai timida si pudica decat lasa blogul si twitterul sa se vada. ”. Apoi s-au ridicat voci care au spus ori: “cainele care latra nu musca”, ori “arati lumii ceea ce nu esti”. Nimic mai fals de atat, asa ca iata ce am de declarat in ceea ce priveste sexualitatea pe care o afisez si afirmatia de pe twitter.

Nu e un secret pentru nimeni ca am scris posturi cu tenta erotica (vezi asta, asta si asta), nu e secret nici ca am ca avatar cand comentez la bloguri un fund incitant, si cu atat mai putin e un secret, pentru cei care ma cunosc si in afara blogului ca, cuvinte precum porno, sex, erotic, etc nu sunt niste tabuuri pentru mine. Poate n-ati uitat nici fundurile pe care le afisam in coltul din dreapta sus sau posturile despre site-ul erotic la care am lucrat sau cu atat mai putin cuvantul sex din pagina mea de about.

Deci, background care sa sustina ca n-am o problema cu ceea ce tine de sex exista si demonstreaza ca nu sunt tocmai timida sau pudica din moment ce vorbesc lejer despre asta. Partea care n-a reiesit din twittul meu e ca o fac cel mai bine in scris sau fata in fata, nu atunci cand ar trebui sa le vorbesc oamenilor din spatele unui ecran. Twitul a pornit in urma unei discutii despre care nu pot spune prea multe acuma, dar implica discutii mai dezinvolte in fata camerei de filmat. Asta nu, nu cred ca pot sa fac.

Asadar, pentru cei care au impresia ca toate manifestarile sexuale pe care le afisez sunt doar de ochii lumii, ii invit sa se gandeasca mai bine si, eventual, sa ma provoace la o discutie.

Paranoică cum mă ştiţi, am multe gânduri prăpăstioase care uneori nu mă lasă să dorm noaptea sau să duc o existenţă normală şi sănătoasă, cel puţin din punct de vedere mintal. Am încetat să mă mai întreb de unde îmi vin sau cum le născocesc pentru că imaginaţia mea bogată uneori nu cunoaşte margini şi cu atât mai puţin se astâmpără când e ajutată de atâtea ipoteze posibile.

Unul dintre gândurile care se tot învârt prin creierul meu, nu-şi găseşte liniştea până nu îl pun în scris, că scrisul mă ajută să înţeleg mai multe lucruri. Deci gândul: cum ar fi dacă mi-ar lipsi unul dintre cele 5 simţuri sau dacă aş avea vreo dizabilitate? Care ar fi mai uşor de suportat? Cum aş face faţă, cum m-aş adapta, cum aş supravieţui ? Asta având în vedere că sunt, de când m-am născut un om întreg.

Dacă aş fi oarbă
… ar fi cel mai trist lucru care mi s-ar putea întâmpla şi cea mai mare lipsă pe care nu cred că aş putea-o suporta. Nu-mi pot imagina o lume fără lumină. Mi-e frică de întuneric şi o noapte continuă m-ar arunca într-o depresie urâtă de tot.

Dacă aş fi surdă
… şi asta ar fi trist, dar nu la fel de trist ca şi orbirea. Adică m-aş împăca greu cu ideea că nu i-aş mai auzi pe cei dragi vorbindu-mi, că n-aş mai simţi emoţia din glasul cuiva, m-ar sfâşia să nu mai pot asculta muzică, să nu mai tremur pe acordurile preferate… DAR, partea luminoasă e că m-aş putea uita la filme de groază fără să mă sperii prea tare, n-aş mai auzi zgomotele vecinilor, urletele sau vorbele urâte, tonurile care rănesc sau vocile iritante.

Dacă mi-aş pierde simţul tactil şi al durerii (am văzut io într-un episod din House că se poate)
… aş fi tentată să zic ca ar fi ideal, la câte dureri am eu. Însă nu cred că ar fi şi sănătos. Hmm… nu, rămân totuşi la ideea că ar fi cool să nu simt nici o durere orice mi s-ar întâmpla… nu fug de nimic mai mult decât de durere. Oh, wait, am uitat o parte foooarte importantă a simţului tactil…mnu, n-ar fi ideal să nu mai simt nimic. Cum ar rămâne cu sexul ?

Dacă n-aş putea să merg
… pentru asta aş face toate eforturile din lume să mă fac bine. S-au văzut cazuri în care, prin perseverenţă, oamenii s-au ridicat din scaune cu rotile şi încet încet au început să meargă din nou. Chiar şi când doctorii le-au spus că nu mai au nici o şansă. Aş încerca la nesfârşit să mai pot merge din nou. Daca nu, cel mai rău mi-ar părea că nu aş mai putea dansa…

Voi ce aţi face dacă vi s-ar întâmpla aşa ceva ?

Clawd a pornit o leapşă, Ovi a preluat-o, Adi mi-a pasat-o, eu am înţeles-o greşit cică, aşa că ce-o să iasă aici… Dumnezeu cu mila. )

Am înţeles io că ar trebui să ne manifestăm opiniile faţă de sex-simbolurile momentului. Adică alea care sunt considerate sex-simboluri da’ în ochii personali, nu-s nici pe departe aşa ceva. No, staţi aşa, că încep cu femeile că pe alea am o pată mai mare. Read the rest of this entry &raquo

Datorită jobului pe care îl am şi lucrurilor pe care le-am învăţat în ultimii 3 ani despre Internet, site-uri, funcţionalităţi, optimizare, samd, am dezvoltat o pasiune pentru analizarea unui site, criticarea lui si mai ales pentru îmbunătăţirile pe care i le-aş aduce eu dacă m-ar întreba cineva. N-am pretenţia că sunt expertă, n-am nici măcar impresia că ideile mele sunt întotdeauna pertinente, însă încerc să nu pierd din vedere că una dintre cele mai importante condiţii de care trebuie să ţină cont un site e navigarea uşoară şi rapidă prin paginile lui. Apoi se adaugă aspectul, conţinutul şi eventuale chestii mişto care să te ţină cât mai mult pe site şi multe alte chestii da’ nu facem aici teoria chibritului.

Uite că cineva s-a gândit să mă întrebe pe mine ce cred eu despre Read the rest of this entry &raquo