Chiar dacă mi-e lene, nu vreau să-mi las blogul cu treburile neterminate şi nici un film să-mi încheie socotelile cu 2010-le. Mai sunt câteva ore şi am citit deja pe vreo 5 bloguri despre planurile pentru anul ce vine. Tre’ să o fac şi eu, nu de alta, dar Ana m-a întrebat pe twitter dacă vreau să fac o leapşă pe subiectul ăsta şi am zis da. Deci vedeţi, cu toată lenea, n-am cum să mă sustrag.

Aşadar, ce aşteptări am eu de la Tomata cu scufiţă în anul 2011.

simplu: să rămână cel puţin unde este acum. Dacă poate să urce, să urce, dar mai jos să nu. Atât.

În rest, trafic, unici, bannere, reclame, advertoriale, dacă e să vină, să vină, dacă nu, asta e. Nu e capăt de ţară, am blog ca să scriu din plăcere şi sper să-mi regăsesc această plăcere şi să scriu din suflet aşa cum o făceam acum doi ani.

Ok, hai mai una: n-o să mă dau peste cap să măresc numărul de fani ai paginii, n-o să fac tot ce-mi stă în putinţă să crească abonaţii la feed sau la mail, pur şi simplu, să vină aşa cum au venit până acuma: câte unul, câte doi, câte trei. Sunt multumită de ce am realizat până acum şi chiar dacă uneori mă pleoaşteam când vedeam că alte bloggeriţe sunt mai citite sau mai comentate ca mine, mi-a trecut. Pentru că nu-s competitivă şi nici ambiţii de Kitty Galore n-am.

Aşa că, dragi cititori ai tomatei, nu pot decât să vă mulţumesc că aţi fost alături de mine într-un an atât de greu, că m-aţi suportat cu tristeţile mele, cu depresiile şi gândurile negre. Pentru voi şi pentru mine, promit să fac din blogul ăsta un loc mai vesel, mai pozitiv şi mai primitor.

La mulţi ani, spor la scris şi la citit. Va tzuc!

N-am mai văzut demult un film despre dans, iar Mao’s Last Dancer promitea să-mi satisfacă apetitul şi plăcerea. Îmi plac filmele ce au ca subiect muzica şi dansul, mă fac să simt chestii care celelalte filme nu reuşesc să mă facă să le simt.

Ultimul dansator al lui Mao este povestea adevărată a balerinului Li Cunxin. Şi cu asta v-am spus cam tot: e vorba de istorie, de balet, de muzică clasică, de ceva de ce nu ne lovim chiar în fiecare zi. Dacă mai introduc în discuţie şi America, aproape că vă daţi seama despre ce e vorba în film. Da, Li Cunxin este un pui de ţăran chinez, care la 11 ani e ales să studieze baletul în Beijing. Pentru că nu prezintă pericolul de a trăda Partidul şi Republica Chineză este selecţionat de un director de balet american să studieze la şcoala de balet din Houston. Acolo o întâlneşte pe Liz, se îndrăgosteşte de ea şi de viaţa liberă din SUA şi nu mai vrea să plece. Cererea de extindere a vizei îi este respinsă şi după ce ambasada chineză îl ţine prizonier, iar el respinge ideea de a cere azil politic, se căsătoreşte cu Liz şi îşi câştigă dreptul legal de a trăi cu americanii. Dar preţul pe care trebuie să-l plătească e interzicerea de a se întoarce în China. mai mult…

M-am gândit mult la momentul scrierii acestui post şi nu mi-am prea dorit să-l scriu. Dar de-aia am blog, să ţin o evidenţă. Doar am făcut-o şi în 2007 şi în 2008 şi în 2009. Aşa că din acest motiv şi din acela că cineva mi-a dat o leapşă să vorbesc despre 5 momente importante ale lui 2010, m-am aşternut pe scris. Normal că n-o să mă rezum la 5, că nu pot şi nici n-o să scriu un post separat pentru a onora leapşa. Însă le voi boldui pe cele 5 “cele mai”, deşi îmi va fi destul de greu să aleg pentru că anul ăsta a fost extrem de intens şi de plin. Să purcedem: mai mult…

Când v-am vorbit despre Cozonacul de Acasă, m-am zgârcit intenţionat să vă povestesc despre ce-mi place mie cel mai mult la el. Adică despre ambalajul acela pe care poţi scrie câteva cuvinte. Mi se pare foarte mişto ideea de a -ţi putea trimite gândurile cuiva care nu este lângă tine, împreună cu un cozonac.

Nu mă număr printre cei care au vreo rudă sau vreun membru al familiei plecat prin tări străine, deci nu pot face nimănui un asemenea cadou. însă dacă aş fi eu cea plecată departe de casă, un cozonac cu mesajul celor dragi mi-ar ajunge direct la inimă.

Pentru a fi aproape de fraţii, mamele, taţii sau surorile care nu pot petrece Sărbătorile de iarnă în sânul familiei, Boromir a avut ingenioasa idee de a trimite spiritul Crăciului românesc în Spania, Italia, Franţa şi în oricare altă ţară unde sunt aceştia. Pentru că, ce bucurie poate fi mai mare decât un mesaj de la cei dragi si un gust familiar şi tradiţional?

Cred că m-aş simţi ca băiatul din reclamă, ba mai mult, mi-ar da şi lacrimile la primirea gândurilor alor mei…

Aşa că, dacă ai pe cineva lângă care nu poţi fi de Crăciun, trimite-i gândurile tale împreună cu un cozonac de acasă.

Când Ioana mi-a trimis un mail rugându-mă să scriu un guest-post despre Crăciun pe blogul ei, am vrut să refuz politicos pentru că eu nu aştept Sărbătorile astea, nu mi le doresc şi vreau să treacă cât mai repede. însă în ultimul rând al mailului ei, spunea: “mi-ar face o deosebită plăcere dacă ai împărtăşi cu mine şi cu ceilalţi care a fost Crăciunul special din viaţa ta.” Trecutul verbului “a fi” a fost cel care m-a convins. Pentru că am vrut să vă povestesc despre ultimele două Crăciunuri petrecute cu tatăl meu.

………..*

Iar anul ăsta n-o să mă mai roage să îi scriu mesaje pe telefon să le trimită prietenilor lui şi n-o să mai râdă cu poftă când alţii or să-i trimită sms-uri porcoase, pe care nu s-ar abţine să mi le arate şi mie. Anul ăsta voi cumpăra cu un cadou mai puţin, îmi voi cumpăra singură bradul şi nici un dar nu va mai fi la fel de special ca şi pijamaua mea cu floricele roz.
Iar în dimineaţa zilei de Crăciun, voi merge la cimitir pentru a aprinde o lumânare… cum să aştepţi sau să te bucuri de asemenea zile?

* inceputul il cititi la Ioana.

Se pare că discuţia despre bloggerii mari şi bloggerii mici, despre calitatea blogurilor mari şi despre neputinţa celor mici de a se face remarcaţi (poate unii dintre ei nici nu vor asta), nu o să se sfârşească niciodată. Pe mine mă cam lasă rece pentru că nu citesc un blog în funcţie de faima lui. Am încercat, nu mi-a plăcut, am închis şi n-am mai trecut pe-acolo. Aşa se face că, dintre toate numele mari care se tot perindă prin topuri, statistici şi alte chestii de măsurat influenţa, eu citesc maxim 30. Poate nici nu-s atâtea. însă, citesc foarte multe bloguri bune, scrise din suflet, cu umor, cu talent. Pentru că Raluxa a scris din nou un articol care m-a inspirat, vă recomand câteva bloguri de pe .blogspot pe care le citesc chiar dacă nu intru zilnic şi chiar dacă nu las nici un comentariu. mai mult…

Am inceput Pazea, se-ntoarce Mos Craciun, de Pascal Bruckner… deci n-am nici o recenzie inca. Dar duminica e zi de carti. Deci:

mai mult…

Nu stiu dacă aţi auzit deja de ea, dar eu am auzit abia aseară. Şi ideea mi se pare suuuuper. Să vă zic despre ce e vorba.

Cum toată lumea s-a mutat practic în online, mai precis pe Facebook, e foarte normal ca şi Crăciunul să se sărbătorească şi pe Facebook. ŞI pe, nu doar pe Facebook, să nu ne înţelegem greşit. Cum se poate asta? Uite cum: mai mult…

Recunosc, am vrut să pregătesc acest articol altfel. Am vrut, dintr-un exces de zel să mă apuc de copt. Să fac ce abia aştept să fac peste câteva zile, adică să exersez puţin gătitul înainte de Crăciun. Încă nu ştiţi ce simt eu vis-a-vis de Sărbătorile astea de iarnă, da’ mai răbdaţi un pic, o să vină peste câteva zile şi pe alt blog şi explicaţia asta.

Am vrut să coc un cozonac. Deşi v-am bombardat pe twitter şi facebook cu tot felul de statusuri că fac nu ştiu ce friptură, că am nu ştiu ce ciorbă pe foc său că sorb nu ştiu ce shake, mi-ar fi plăcut să mă dau mare că fac un cozonac. Da’ asta a fost una dintre săptămânile  nebune în care s-au adunat o grămadă de sarcini de rezolvat, aşa că, n-am mai apucat să vă ţin la curent cu trăznăile mele din bucătărie.
mai mult…

Nu cred că vreunul dintre noi a luat zicala “Ai carte, ai parte” de bună atunci când părinţii noştri  ne băteau la cap să învăţăm, să ne facem lecţiile, să ne ducem la şcoală, să învăţăm şi să luam note mari. Orice ne-ar fi spus, orice preziceri despre viitor ne-ar fi ilustrat prin propoziţii condiţionale, ne cam durea fix în cot. Aşa-i? Când n-ai chef să înveţi, n-ai şi pace bună.

Pe mine ai mei mă ameninţau că dacă nu învăţ, mă trimit cu oile pe deal. Că îl cunoşteam şi eu pe ciobanul din sat şi, cum mă uitam ca la spectacol la turma de oi care trecea pe dinaintea casei, numai bine mă cunoştea şi el. Şi nu rata nici o ocazie să mă cheme cu el, ba mai mult mă “ameninţa” că vorbeşte el cu maică-mea să nu mă mai duc la şcoală că şi-aşa nu-i bună de nimic.
mai mult…