Scriam eu mai demult si niste posturi amuzante. Ma rog, nu le scriam eu, ci le copiam de pe undeva si mentionam sursa. Sau le primeam pe mail. Cum sunt posturi vechi, ma gandeam sa vi le readuc in atentie si sa mai radem un pic, ca prea multi purtam frunti incretite.

Perversitatea emoticoanelor

Replici pentru colegii enervanti sau nesuferiti

Intrebari tampite si sfaturi si mai tampite.

Acest post s-a născut tot din nişte notiţe luate de multă vreme şi fără să fiu urâcioasă sau să vizez pe cineva, iată câteva chestii care nu-mi plac la unele bloguri. Sunteţi liberi să completaţi lista în comentarii:

* snapshoturile care apar cand pui mouse-ul pe un link – pe lângă că se incarcă greu ca naiba, mai şi acoperă textul. Oricum nu mă interesează un live preview într-o ferestruică mică, deci nici pomeneală să mă convingă un snapshot să accesez linkul

* feedurile parţiale – de când m-am reîmprietenit cu Google Reader, cam pe-acolo îmi fac veacul, că blogroll-ul e numai de decor. Şi când dau de un feed de-ăsta parţial, aşa trec de postul ăla de vâjâie readerul. Ştiu că s-au emis tot felul de teorii cum că un feed parţial te ajută la trafic, că aduce mai mulţi vizitatori, et caetera… mi se rupe. Trei rânduri nu mă satisfac şi nici nu mă conving să intru pe blog. Dacă mai ai şi poze pe care nu le văd în reader, la revedere… am câteva bloguri care au feed parţial şi nu le citesc aproape niciodată. Sunt acolo doar ca să îmi amitesc că exista. S-ar putea să le scot…

* scrisul prea mic, prea mare sau alb pe fond negru, roşu pe albastru şi alte chestii de-astea care îmi ucid ochişorii

* un text lung si compact fără spaţiere. Mulţi bloggeri scriu mult (asta nu-i ceva rău), dar e obositor să citeşti un text fără spaţii între paragrafe. Mie mi-a atras atenţia un cititor şi tare îi mulţumesc pentru observaţie.

* textele nealiniate justified. Acestei steluţe îi puteţi spune foarte bine şi pitic. Pentru că este un pitic de-al meu: nu suport textele care la capăt de rând sunt neregulate. Mor când văd că site-uri de reviste sau site-uri oficiale nu folosesc justify. Urât.

Râmâne deschisă.

De cam multişor am lăsat leapşa asta să strângă praful pe ea. Era rătăcită prin mailuri şi abia zilele astea când am făcut curăţenie am găsit-o. E cam ciudăţică ea aşa, dar…

1. Daca ai putea sa intri si sa traiesti intr-o carte care ar fi aceasta ? Motiveaza alegerea facuta! (dar intr-un film?dar intr-un cantec?)
Carte: Memoriile unei gheise – mi s-a parut una dintre cele mai fascinante lumi. Si Japonia e o destinaţie la care visez de multa vreme şi o să mai visez încă şi mai multă vreme.
Film: Public Enemies – in locul lui Marion Cotillard.
Melodie: Oh, da!! sunt prea multe, dar de data asta aleg Reviens. E lesne de înţeles, nu?

2. Daca ai putea sa ti alegi prenumele care ar fi acesta? Dar in cazul in care ai fi de gen opus?
Hm… mi-ar placea Eva. Dar oricum aşa o să îmi botez fiica.
Daca aş fi fost băiat, cred că mi s-ar fi potrivit Alex.

3. In ce alta tara ai vrea sa traiesti pt 1 an si de ce?
Oh, pentru un an, aş trăi aproape în orice ţară. Dar daca ar fi să aleg ar fi Franţa. şi dacă nu s-ar putea, în Spania.

4. Care e visul cel mai neobisnuit ce l-ai avut si ti-l amintesti?
Pf, asta cu visele… să zicem ăsta.

5. Povesteste o zi din viata ta imaginandu-ti ca esti un animal.
Hm… să zicem că sunt o ursoaică cu nişte pui… m-aş plimba cu puii mei, aş pescui şi m-aş luptă cu toate fiarele care s-ar lua de ei. Stiţi că puterea unei ursoaice se poate tripla daca un urs de doua ori cât ea îi atacă puii?

6. Daca ai putea trai in pielea altcuiva pt o perioada limitata de timp, cine ar fi aceasta persoana si de ce ai ales-o?
Oh… nu cred că mi-ar plăcea să trăiesc viaţa altcuiva. Întoarcerea ar fi prea marcantă.

7. Daca te-ai trezi singur pe lume, care crezi ca ti-ar fi primele ganduri si ce ai face prima data?
„Unde-i toată lumea?”.  Aş vedea eu mai încolo ce aş face.

Trimit leapşa la: Evergreen, Jane, Ninu, Boghi şi Alle.

Iniţial am vrut să botez postul ăsta “Naţionalism de Timişoara” da’ m-a scos Dexul din încurcătură lămurindu-mă că “regionalism” e mai potrivit.
De la bun început să stiţi că nu sunt adepta zicalei “Banatu-i fruncea” şi din cauză că nu-mi place cum sună şi din cauză că miroase a laudă de sine. De fapt e laudă de sine pe faţă.

Dar asta n-o să mă împiedice niciodată să vorbesc despre Timişoara la superlativ. Îi ştiu toate lipsurile, toate degradările din ultimul timp, toate incoerenţele cu care ne întâmpină când are chef. Şi totuşi, ca ea nu-i niciuna. Saltă inima în mine de bucurie când citesc impresiile unor oameni care nu sunt născuţi şi crescuţi aici şi dacă mă prind şi într-o pasă mai emoţională, dau şi-un pic de apă la şoareci.

Mulţi s-au întrebat de ce bloggerii timişoreni au ţinut morţiş să îşi facă propriul lor blog, să se delimiteze de restul ţării? Până nu mi-a spus cineva ca pare un gest puţin înfumurat şi separatist, nu m-am gândit nici o clipă la asta. Bloggerii timişoreni s-au strâns laolaltă pentru că voiau să se cunoască şi să nu se certe cum se întâplă prin alte coluţuri ale ţării.

În altă ordine de idei, m-am mobilizat să scriu postul datorită articolului lui Robert Şerban din 24 fun şi al postului Mariei despre Plai. Voi cum v-aţi simţi dacă cineva ar vorbi aşa despre oraşul vostru?

Bine ca am blog şi pot urla nestingherită. Pregătesc postul ăsta de ceva vreme şi am tot notat chestiile care mă enervează la Google Chrome. Dar acum îs aşa supărată pe el că nu mai stau să caut pe unde naiba le-am scris. Singurul merit pe care i-l recunosc şi singurul motiv pentru care îl folosesc e că se mişcă mai repede decât Firefox. Evident că nu am renunţat la Firefox, că din punctul meu de vedere it’s the best we can get.

Deci ce mă enervează pe mine la Google Chrome:

• Page Rank bar - cum naiba să îţi faci browser şi să nu integrezi în el fix aplicaţia care îi face pe interauţi să îsi downloadeze Google Toolbar?
• Stop button - adica X-ul ala rosu care opreşte o căutare când te răzgândeşti şi vrei să rămâi pe pagina pe care eşti. LE – l-am descoperit la capatul address bar-ului.
• Ctrl+f - funcţionează ca naiba, că nu ramâne acolo pe pagină, tre’ să dai încă o data ctrl+f ca să îţi apară termenul căutat – aici totuşi are un plus, că îţi arată şi numărul apariţiilor în pagină

Mai erau, dar acum nu-mi vin în minte. Completaţi voi dacă mai ştiţi. Tre’ să găsesc unde mi-am notat nervii.

Autor: Evgheni Ivanovici Zamiatin
Nationalitate: rus
Titlu original: Мы
Anul aparitiei: 1921
Premii: Prometheus Award
Ecranizare: Wir (1981)
Nota mea: 9/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Noi si 1984 au fost propunerile câştigătoare pentru cercul de lectură. Din păcate ideea a fost îngropată înainte de a se naşte pentru că discuţiile despre carte au durat foarte puţin, cam atâta cât ne ia de obicei să prezentam subiectul unui roman. Oricum, chiar şi fără această dezbatere, Noi n-a fost o pierdere de timp, ci am savurat-o din plin şi m-am convins să nu renunţ la ruşi.

A patra distopie pe care o citesc mă convinge că sunt un fan al genului. Lumile inexistente, oribile, în care n-aş putea trăi, îmi creează o stare de linişte când închid cartea şi realizez că ceea ce am citit nu e aievea, că fără libertatea pe care o am, aş prefera să mor. Noi este puţin mai diferită dacă o compar cu celelalte distopii pe care le-am citit – perspectiva pe care ne-o oferă D-503, personajul principal, este una de acceptare, de îmbrăţişare a regulilor şi de supunere unui control atotputernic, aproape un fanatic ce respectă legile cu sfinţenie. Până apare dracu’ şi îşi baga codiţa. Şi cum altfel ar putea să apară, daca nu în corpul unei femei? Apropos, mă cam oboseşte clişeul ăsta. O femeie, I-330, care îl ispiteşte cu vicii din Lumea antică, si care treptat treptat îl îmbolnăveşte de o boală numită „suflet”. mai mult…

Zilele astea am timp să cuget la cărţi şi să scriu despre ele mai mult decât am făcut-o până acuma, spre disperarea unora care intră aici şi încă speră să găsească expoziţii de sâni sau funduri (apropos, pentru asta veniţi mai la toamnă).

Unul dintre lucrurile pe care evident că am uitat să le zic cu ocazia asta, mi-a oferit subiectul acestui post. Era printr-o leapşă întrebarea “în câte limbi aţi citit literatură?” Pai eu am citit în franceză şi în engleză, în afară de română bineînteles. dar în engleză n-am citit romane întregi, doar mici paragrafe şi fragmente pe care ni le aduceau la şcoală să facem studiu pe ele. Deci nu cred că se pune.

N-am probleme cu franceza sau cu engleza, că doar le-am studiat 4 ani zi de zi, plus anii de generală şi liceul. Adevărata problemă în a citi în altă limbă decât cea maternă rezidă în faptul că nu simt cartea aşa cum o simt când o citesc pe limba mea. O înţeleg dar rămâne la un stadiu mult prea cerebral pentru a lăsa emoţiile să îmi invadeze simţurile. O percep la nivel de limbă, fără să îi gust mesajele. Un citat dintr-o carte în română are mult mai multe şanse să fie extras de-acolo decât dintr-o carte în limba în care afost scrisă.

Îmi veţi spune că prin traducere se pierd multe întelesuri pentru ca traduttore traditore, nu? Aşa-i, nu contest. Multe cărţi bune au de suferit pentru că traducerea e infectă. Mie de exemplu nu mi-a plăcut Amsterdam din cauza traducerii. Lumea Sofiei conţine câteva expresii traduse mot-a-mot din engleză fără a fi adaptate la expresiile româneşti. Urâtă treabă şi e cu atât mai urât cu cât cititorul percepe asemenea greşeli.

Apoi, să ne gândim câţi dintre noi folosesc expresii în română şi vorbesc romgleza pentru că unele chestii sunt mult mai savuroase exrprimate în limba lor de baştină. De ce atunci nu pot citi un roman în engleză? Curios.

O altă explicaţie ar mai fi şi incapacitatea de a reţine întâmplările pe care le citesc. Din romanul Monsieur şi din piesa lui Anouilh, Antigone, nu mai reţin nimic. În timp ce dialogurile din Ciocarlia sau din piesele lui Sartre îmi gâdilă amintirile şi acum.

În bibliotecă am o singură carte în engleză pe care o voi citi pentru că am primit-o cadou şi pentru că sunt curioasă cum e totuşi să citeşti o carte întreagă în engleză. Poate îmi place şi poate mi-e mai la îndemână ca în franceză. Dacă îmi place continui, dacă nu, o să îmi confirm teoria.

Joia o să se transforme în zi de anunţuri. Cel puţin o dată la două săptămani.
Aştept de vinerea trecută să vă dau linkul unui articol despre Benny şi Ricky, tare mândră de ei sunt pe această cale.
Apoi, azi când am deschis mailul, mare mi-a fost bucuria să găsesc în pingbackuri linkurile unui post in care sunt blogul zilei.
Şi mai încolo, după ce repar tâmpeniile pe care le-am făcut cu parolele şi userul de pe 24funblog, o să vă invit să citiţi ce s-ar întâmpla dacă ar crăpa netul.

De multă multă vreme am vrut să vă povestesc de el, dar tot timpul am găsit altceva. Urât din partea mea pentru că nu mulţi se pot mândri cu aşa un bunic cum este al meu. Adică cu un bunic de 94 de ani. Ieri a fost ziua lui şi m-am bucurat să fiu alături de el la vârsta asta.

Bunicul meu s-a născut în 1915 şi a trecut prin al doilea război mondial luptând pe front. A fost împuşcat şi totuşi n-a părăsit ţara la nevoie. A avut tot felul de boli şi operaţii pe care le-a depăşit şi acum sunt doar o amintire vagă a unei vieţi lungi de aproape un secol.

Bunicul meu e atât de lucid şi atât de prezent printre noi încât oricând îl întreb despre viaţa lui cea lungă işi aminteşte cu lux de amănunte şi ne povesteşte cu lacrimi în ochii peripeţile prin care a trecut. E sănătos şi se ţine încă foarte bine. Atâta doar că are probleme cu echilibrul, cu vederea şi cu auzul. Ca orice bătrânel.

Îmi pare rau că n-am petrecut mai mult timp cu el, dar el trăind în Moldova şi eu aici, întâlnirile noastre au fost sporadice şi de fiecare dată când venea tataie la Timişoara îmi aducea ceva. Acum, mutat aproape de Timişoara, pot să-l văd când vreau eu. M-a impresionat peste măsură când l-a vizitat pe tatăl meu la spital şi dacă nu eram doborâtă de oboseală mi-ar fi plăcut să fiu acolo să îi văd.

Bunicul meu are trei copii, dintre care cel mai mare are 64 de ani. Ce minune să îţi poţi vedea copiii la o vârstă aşa de înaintată şi nepoţii deja numai buni de măritat/însurat.

Nu prea îmi găsesc cuvintele să vă povestesc despre el, pentru că pe de o parte nu ştiu aşa de multe lucruri şi pe de alta despre unele lucruri sau unii oameni care mă impresionează mult de tot nu prea ştiu cum să vorbesc. Mă copleşeşte situaţia.

Anul ăsta nu m-aş fi dus la Plai. M-am uitat fugitiv peste un program şi nici el, nici un afiş nu îmi atrăgeau atenţia cu nici un nume. Daca în 2007 am fost pentru Paco de Lucia (care m-a dezamăgit, apropos) şi în 2008 pentru Al Jawala, anul ăsta nu aveam pentru cine să mă duc. Asta până să primesc un mail de la Cărtureşti că angajează ucenic de librar pentru festival şi parcă interesul mi-a fost trezit cât de cât. Am trimis un mail în speranţa că voi fi acceptată ca ucenic pe lângă deja experţii librari. Am aşteptat şi nimic. Ok, nu mă duc la Plai. Şi, a doua zi după ce am formulat concluzia, am găsit în mail o invitaţie pentru blogul meu pe toate cele trei zile. Niiiice. Împreună cu alţi câţiva bloggeri timişoreni ştiam deja că o să fie mai fain ca în orice alt an. Unde-s mulţi puterea creşte, nu? Şi ca un făcut, am fost acceptată şi ca ucenică, dar a trebuit să abandonez, dat fiind că weekendul nu îmi era liber tot.
Aşa că iată-mă-s la Plai, prezentă în toate cele trei zile cu aparatul atârnat de grumaz şi gată să fiu încântată.

Vineri – am ajuns pe la ora 20, când deja Farfarello îşi începuseră concertul de câteva minute. Îi localizăm pe ceilalţi şi ascultăm cuminţi recitalul. Să vă spun înainte de toate că necunoscându-i pe nicicare din cei care urmau să cânte, nu aveam aşteptări prea mari, ba chiar mă aşteptam să mă plictisesc. Însă Farfarello m-au hipnotizat. Dacă nu cu primele melodii, cu ultima înainte de bis cu siguranţă. Am simţit pentru prima oară în viaţă cum muzica îţi poate da un sentiment de înălţare, de plutire, de împăroşare. Ameţită cum sunt nu mi-a dat prin cap sa îmi cumpăr un CD atunci seara, iar a doua zi eram călare pe internet să văd de unde şi cum să-i descarc. Aha, sigur. Farfarello canci pe internet. Youtube are doar clipuri obosite de prin concerte care nu mă satisfac, aşa că, aştept să apară CD-ul pe la Cărtureşti să mi-l cumpăr.

Al doilea nume al serii, Esma Redzepova, din nou, nu mă aşteptam să îmi spună ceva. Din punct de vedere al genului, într-adevăr nu mi-a prea spus mare lucru, că nu-s fană şi nici nu m-a convertit. DAR! Vocea! Vocea ei e atât de puternică încât mă gândeam că dacă o laşi undeva în pădure şi începe să cânte sau să strige, ar fi auzită de oriunde. Extraordinar, ăsta cred că e cuvântul care îi descrie vocea cel mai bine. A avut un moment trist în când a plâns pe scenă şi cred că interpreta un bocet sau ceva de genul că avea şi voal pe cap. Apoi, când lumea s-a mai înveselit pe ritmuri mai alerte şi publicul a început să danseze, petrecerea era garantată. Deşi la început a intrat pe scenă cu o mină inabordabilă, când i-a văzut dansând pe petrecăreţi, faţa i s-a luminat. A început să zâmbească, să pozeze pentru fotografi, să danseze şi să se simtă bine pentru că a fost primită atât de călduros.

Sâmbătă – am ajuns puţin mai devreme în timpul recitalului celor de la Kaloome. Nu vă pot spune prea mult despre ei că n-am stat la concert, ne-am dus să mâncăm. Apropos, pita aia cu untură şi cu ceapă de la „Birtuţ” era demenţială.

Ne-am precipitat spre scenă să ne ocupăm locuri pentru concertul The Shin. Cu mare regret vă spun că eu n-am gustat deloc muzica. M-am plictisit şi abia aşteptam să se termine. Nu daţi cu pietre, da’ nu e tocmai muzica pe care o ascult sau pe care mi-aş dori să o ascult. Cu toate astea i-am aplaudat în picioare şi i-am chemat la bis.

Capul de afiş al acestei ediţii a fost Dobet Gnahore. După nume, clar e bărbat, mi-am spus. După poză era însă femeie. Ok, să vedem. Şi am văzut. Un spectacol de lumini, voce, instrumente şi dans cum eu n-am mai văzut. Alţi poate da, eu nu. O voce la fel de puternică, asemănătoare cu a Esmăi, însă mult mai dulce, mai suavă, mai caldă. Dansuri africane care i-a impresionat până şi pe guralivii din spatele meu. Toate cântecele aveau o temă menită să înduioşeze: pentru mama ei, pentru un prieten sau rudă care murise cu câteva zile în urmă, pentru ţara ei şi ce m-a impresionat pe mine cel mai mult pentru despăduririle din Africa. A încheiat cu o melodie dedicată politicii spunându-ne că s-a saturat de politica din ţara ei şi de politică din toată lumea. Oare noi nu?

Azi nu mai sunt concerte, dar o să mă duc să fac nişte poze şi poate pe la workshop-uri.

Ca o concluzie, pentru mine Plaiul a însemnat anul ăsta Farfarello. Îmi doresc ca la anul să fie invitaţi din nou şi dacă tot îmi pun dorinţe, fain ar fi să mai vină si Al Jawala.

Alte poze de la Plai, courtesy of Iubi.