Disclaimer: acest post e din cale-afarã de lung, probabil mulţi n-o sã ajungeţi la capãtul lui, dar pentru mine, acest post trebuia sã existe.

Ziceam anul trecut cã 2008 este cel mai prost an din câţi mi-au fost daţi sã trãiesc pânã acum. Am aşteptat anul 2009 cu speranţe multe, cu superstiţii de genul: “e numãr impar, tre’ sa fie bine” sau “e 9 în coada lui, cifra mea preferatã, n-are cum sã-mi meargã rãu”. Acum, când trag linie… îmi dau seama cã anul ãsta nu mi-a mers chiar rãu: am primit-o pe micuţa Polo, pe care o iubesc ca pe un membru al familiei, am fost în concediu la Barcelona, mi-am schimbat jobul în plinã crizã economicã… pretty good. Read the rest of this entry &raquo

Azi imi doresc liniste sufleteasca si vreau ca gandurile mele sa ramana in prezent, cu mine, nu in viitor, nu la altii. Azi vreau ca Mosul sa imi dea un semn ca temerile mele cele mai ascunse sunt inutile, un semn ca totul va fi bine.

Voua va doresc din tot sufletul sa fiti mai buni, mai bucurosi, mai toleranti, mai ingaduitori, mai fericiti si mai optimisti. Si Mosul sa va aduca tot ce meritati, adica tot ce e mai bun, material sau nematerial.

Na, ca twitterul nu ne ajuta de data asta, asa ca, la recomandarea lui @AndreiTalpos am facut un poll. Vote, people.

Pentru cei care nu stiu despre ce e vorba: miercuri dimineata, la 8:30 ne bem cafeaua impreuna inainte de Sarbatori. Cine vrea sa vina… e liber sa o faca si primit cu draga inima.

UPDATE:

S-a votat. Scorul e, dupa se vede cu ochiul liber 15-15 pentru Segafredo si Irish. Insa cum eu nu mi-am dat votul pana la final, si nu anticipasem ca o sa fie egalitate, banuiesc ca al meu o sa fie votul decisiv. Eu vreau in Irish Pub de data asta, dintr-un motiv simplu: acolo mi-e mai usor sa ajung cu masina. Data viitoare, pentru ca va fi o data viitoare, ne bem cafeaua in Segafredo. Jur, pe cuvant de cercetas. Asta daca va mai treziti de la 8 jumate. )

Am scris postul acesta despre cancerul la sân ca un preambul la o campanie mai amplă ce se desfăşoară pe bloguri, twitter şi pagina oficială Samsung More Than Talk de pe Facebook.

Acum a venit vremea să vă anunţ că marti,  între orele 14 si 16 in ianuarie, pe pagina de Facebook se va desfăşura o conferinţă unde oricine are un cont de Facebook poate să participe. Dacă aveţi întrebări de orice fel, nedumeriri, experienţe de împărtăşit, puteţi fi sigure că acolo cineva va încerca să vă dea răspunsul pe care îl căutaţi.

Invitată specială este o femeie care ştie din proprie experienţă ce înseamnă lupta cu cancerul la sân, cât de important e să mergi regulat la control, să îţi păstrezi optimismul, să vorbeşti deschis cu lumea despre boala ta şi să ajuţi alte femei care se confruntă cu disperarea şi deznădejdea în care te aruncă o astfel de experienţă.

Dna Antoaneta a fost invitată şi pe 24 Noiembrie, la Bucureşti, tot în cadrul campaniei Samsung More Than Talk, unde a împărtăşit cu femeile de-acolo, drama prin care a trecut, tratamentul pe care l-a făcut şi mai ales optimismul care a ţinut-o pe linia de plutire.

Ei puteţi să îi adresaţi întrebările care vă frământă, temerile pe care le aveţi şi eventual să împărtăşiţi poveştile voastre, dacă aveţi.
Nu uitaţi: marti, orele 14-16 candva in ianuarie pe pagina oficială Samsung More Than Talk.

Pe Twitter, ca să puteţi urmări mai uşor discuţia şi ca twitturile voastre să fie mai uşor de urmărit, se foloseşte hashtagul #morethantalk.

Aşa cum s-a tot discutat pe tm-99-blog, azi a avut loc acţiunea noastră de caritate, plănuită de ceva vreme. Înarmaţi cu mâncare, hăinuţe, cărţi, voci răguşite şi o chitară ne-am deplasat la ora 12 la Centrul de Plasament de pe strada Dămşescu nr.53 să le aducem copiilor de-acolo un strop de bucurie de Sărbători şi 3 colinde.

Am cântat şi le-am înmânat punguţe cu cadouri, după care ne-au cântat ei. Momente emoţionante, aş putea zice că s-au întâmplat acolo, mai ales că o doamnă ne-a spus povestea ajungerii acelor copii în centrul de plasament. Sunt părinţi care îi abandonează , părinţi care pleacă la munca în străinătate şi îi lasă în grija oamenilor de la centru. Ca şi cu animalele de companie: îţi cumperi unul şi când te plictiseşti îl abandonezi pe stradă sau îl dai la alţii. În cazul copiilor e puţin mai trist (deşi mie mi se rupe sufletul şi la gândul că un câine este scos în stradă) pentru că aceştia îşi pierd orice model de urmat, drumurile bune pe care ar trebui să pornească sunt mult prea aproape şi mult prea intersectate cu drumurile proaste, şi conform spuselor doamnei Loredana, majoritatea ajung infractori. Pentru că centrele de plasament îi ţin până la 18 ani, le oferă mâncare şi un acoperiş, după care încearcă să le găsească o slujbă şi îi ajută să se descurce singuri. Însă fără o educaţie, copiii nu ştiu prea bine să deosebească o oportunitate bună de una rea şi de cele mai multe ori aleg căile cele mai simple de a supravieţui: furtul de exemplu. La şcoală mai mult chiulesc decât asistă la cursuri, profesorii sunt „îngăduitori” fie pentru că nu le pasă, fie pentru că au interese proprii.

Mi-ar fi plăcut să stau de vorbă cu unii dintre ei, să îi încurajez cumva, să îi motivez să o apuce pe un drum corect, să înveţe la şcoală şi să fie mereu cinstiţi. Ştiu că dacă aş fi avut ocazia, vorbele mele ar fi intrat pe o ureche şi ar fi ieşit pe alta, pentru că la vârsta lor, predicile sunt cele mai enervante lucruri. Le doresc din suflet să înţeleagă că viaţa nu e chiar o curvă, dacă îţi dai cât de cât interesul.

Ah, să nu uit să zic: la această acţiune, KFC ni s-au alăturat şi au adus pachete întregi cu fast-food pentru copii. Măcar o dată să se bucure şi ei!

Acum cateva poze, restul le gasiti pe picasa.

Inspirată de melodia lui Patrick Swayze, remixată de Lumidee, She’s like the wind, i-am întrebat azi pe twitter pe băieţi ce îi face să spună că o fată este “out of their league”. Întrebarea n-a prea avut succes, dar nu mă las, pentru că mă tot gândesc la chestia asta şi nu e prima oară.

Mi s-a întâmplat de multe ori în trecut să văd câte un tip drăguţ şi să îmi spun că în vecii vecilor unul ca ăla nu s-ar uita la o fată ca mine. Nu pentru că m-aş desconsidera, pur şi simplu pentru că băieţii frumoşi nu se combină cu fete obişnuite (eu fiind una dintre ele). M-am înşelat. Băieţii frumoşi se combină cu fete obişnuite, pentru că la fel, şi ei pot considera că fetele alea nu sunt pentru ei. Diferă doar motivele şi evident gusturile.

Cu trecerea timpului mi-am dat seama că frumuseţea nu mai e o condiţie ca să mă înscriu în liga vreunuia pentru că am înţeles că frumuseţea nu e totul şi de multe ori e mai bine să n-ai lângă tine un frumuşel care acordă oglinzii mai mult timp decât ţie sau care, prea conştient de aspectul lui, trăieşte superficial după motto-ul: “Are balta destul peşte”. Odată lăsată în urmă această opţiune, lucrurile devin mai simple pentru că următoarea pe listă e tărtăcuţa şi ce are în ea. Daca tipul nu e tocmai Făt-Frumos, dar deştept foc, dezgheţat şi cu un je-ne-sais quoi cuceritor, atunci mă mai gândesc dacă pot să mă înscriu în liga lui.*

Of, îmi dau seama că nu m-am făcut prea bine înţeleasă, dar am crezut că dacă pun în scris aceste gânduri întortocheate, poate ajung la o concluzie. Sunt totuşi curioasă daca vi s-a întâmplat vreodată să aveţi impresia că o fată/un băiat nu s-ar uita la voi din diverse motive şi totuşi lucrurile să stea invers.

_____________________________________________________

*[Evident nu se mai pune problema din moment ce deja fac parte dintr-o liga.]

Aaaah, nu v-am spus. Poate aţi aflat deja între timp, da’ just to make sure că ştiţi şi ca să consemnăm aici pe blog. Căţeluşul găsit de prietena mea a fost adoptat de Dani şi dus la sat la mama lui. Fără ajutorul lui Dojo probabil n-aş fi reuşit şi îi mulţumesc încă o dată că a preluat mesajul şi că am putut să îi oferim micuţului (mare) o căsuţă şi o familie care să îl drăgălească şi să îl iubească aşa cum merită orice căţel.
Dani a pus nişte poze cu Rex şi un filmuleţ.

Să mă grăbesc şi eu să scriu pentru concurs, deşi nu sunt sigură că vreau să câştig. Da’ dacă totuşi se întâmplă, o să renunţ la premiu în favoarea altcuiva. Poate. Mă mai gândesc.

Deci, despre ce este vorba? Despre concursul Câştigă o Skoda Yeti pentru un weekend. Ce trebuie sau trebuia să faci pentru asta? Să mergi la noul showroom de pe Str. Lugojului, să faci poze şi să scrii un post despre Skoda Yeti şi despre vizită. Şi să pui un link spre postul ăsta, ca să poţi fi înscris cu acte în regulă. Na, nimic mai simplu, mai ales că am fost şi am făcut şi nişte poze ameţite cu telefonul. Aşa că, de ce să nu şi scriu?

Deci, pe ninsoarea asta torenţială am ajuns şi noi, după o oră la showroom. Noi, adică @eleny_eli, Todo şi eu. Ceilalţi plecaseră deja ca s-au săturat să ne tot aştepte. Aşa că şi prezentarea showroom-ului Audi a început fără noi. Totuşi am prins ceva din explicaţiile detaliate ale domnului care se ocupa de noi şi tot ce am reţinut eu e că echipamentul Wolf de vopsitorie e cel mai performant din România, că procesul de şlefuire a chitului înainte ca maşina să fie vopsită, se desfăşoară în cea mai mare curăţenie posibilă pentru că exista un aspirator care atrage tot praful ce se formeaza. Pretty cool. Am văzut nişte echipamente care nici nu mi-ar fi trecut prin minte că pot exista (la fel cum nu-mi trec nici alte unelte sau echipamente prin minte, dar care totuşi există). Am văzut şi câteva frumuseţi de Audi avariate destul de rău, da’ dacă erau acolo, mă gândesc că se puteau reface ca noi.

La Skoda ne-a spus o tanti drăguţă, pe care am uitat cum o cheamă ( ) că showroomul Skoda e mai friendly ca Audi, are un human touch mai evident, şi chiar era evident, că la Skoda era totu’ împodobit de iarnă. Ne-am urcat în fiecare maşina, mie personal mi-au atras atenţia Skoda Fabia că e micuţă şi Skoda Superb pentru că e foarte elegantă. Dar recunosc că nu mi-ar trebui ditamai maşina, lungă de aproape 5m. Are un portbagaj în care eu aş putea dormi liniştită, iar dacă stai în spate îţi poţi pune lejer în faţă o masuţă să te simţi ca în avion. Bineînţeles dacă ai dimensiunile mele reduse. Dacă nu, oricum eşti în elementul tău.

Ne-am făcut poze cu Yeti de jucărie, @cristina_TM a insistat că vrea unul. Sper să-l primească pentru că e tare drăgălaş. Ne-am bătut un pic cu zăpadă, am primit agende (Yaaaay, mulţumim Marian), am băut un suc/o cafea şi ne-am cărat acasă. Unii, că alţii s-au dus în Irish.

Cam aşa am văzut eu vizita la showroom-ul Skoda. A doua oară. Că despre prima, nu v-am povestit, dar aveam ce, că am fost la drive test cu Audi A4 si Skoda Octavia. Yuuuuuuum.

Participanţii au fost: @eleny_eli @de_ce @skiper99 @baryca @bleau @lexu86 @andreitalpos , @Rakrychoo si Todo

Să vă mai zic de mine. Nu trag de timp, vă explic pe moment care-i faza cu titlu’. Da, recunosc fără ruşine că am un amant. În ultima săptămână îi dedic aproape tot timpul lui. Când nu-l văd, când nu-mi vorbeşte, când sunt în imposibilitatea de a lua legătura cu el, îmi e dor de el. Neglijez aproape orice şi pe oricine din cauza lui. Hm… acuma dacă mă gândesc mai bine, s-ar putea să am mai mulţi amanţi, da’, mă rog, toţi sunt sub autoritatea lui aşa că, ne rezumăm la unul.

Din cauza lui, relaţia mea stabilă de vreo 2 ani jumate, aproape 3, are de suferit. O neglijez, nu mă mai îngrijesc de ea cu asiduitatea cu care o făceam până acuma, nu mă mai interesează cât e de prosperă, de plăcută, de cautată. Pur şi simplu, mai trec din când în când pe la el, mai mergem pe la alţii să vadă că suntem tot împreună, că nu ne-am despărţit, că ne merge tot bine împreună. Ideea e că eu am devenit cam indiferentă şi sper să fie doar o fază, să îi dedic iar timpul pe care îl merită. Pentru că totuşi ţin la el şi lui îi datorez mare parte din ce sunt azi. Fără el, fără sprijinul lui, fără umărul pe care mi l-a oferit dintotdeauna mi-ar fi fost mult mai greu să depăşesc anumite situaţii.

Pe amant îl cheamă twitter, iar pe iubitul neglijat, deduceţi voi singuri blog.
În rest, mă obsedează Bad Romance, am descoperit că Gerard Butler îi un bonbon şi la Clubul de joc a fost frumos, deşi eu am fost cam apatică şi ne-în-elementul-meu. Ah, şi nici chef de citit nu mai am.

Autor: Louisa May Alcott
Nationalitate: american
Titlu original: Little Women
Anul aparitiei: 1868 (prima parte) 1869 (a doua parte)
Premii: nu
Ecranizare: Litttle women (1994)
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: nu

Despre Micuţele doamne nu se poate vorbi altfel decât la superlativ. Cel puţin eu nu pot. Am amânat mult să citesc cartea, din diverse motive, dar când ocazia mi s-a dat, hotărârea a fost mai mult decât simplă. Ştiam de carte de foarte mult timp, de când am văzut filmul Fetele doctorului March şi cu fiecare revizionare îmi doream tot mai mult să pot “vedea” povestea prin ochii minţii mele, deşi eram sigură ca Winona Ryder nu îmi va dispărea din faţa ochilor cu fiecare menţionare a numelui Jo. Acuma, după ce am citit Micuţele doamne, pot spune cu cea mai mare convingere că nici o altă actriţă nu i-ar fi putut da viaţa lui Jo mai artistic şi mai real decât ea.

Micuţele doamne este povestea a patru surori, fiecare cu altă fire, fiecare frumoasă prin altă trăsătură fizică. Meg, cea mare, e cea mai cuminte şi mai matură dintre ele, o a doua mamă şi o fată de o bunătate ieşită din comun. Singura ei dorinţă e ca în viitor, când se aşează la casa ei, să aibă din nou ocazia să aibă lucruri frumoase şi să nu îi lipsească nimic. Însă viaţa i se aranjează de aşa manieră că aceste gânduri şi dorinţe sunt înlocuite cu o căsnicie şi o familie care o face cea mai fericită femeie din lume.

Jo, personajul central a romanului, e unul dintre personajele mele preferate dintotdeauna şi cu siguranţă va râmâne aşa pentru totdeauna. Felul ei de a nu fi perfectă, de o sinceritate brutală şi o bunătate care înmoaie şi pietrele au făcut-o chiar şi pe nesuferita de Matuşă March să îi lase casa ei, după moarte. O fată care nu crede în iubirea din romane, deşi scrie cu pasiune poveşti de dragoste, nu crede că vreodată îşi va dărui inima vreunui bărbat, pentru că îşi doreşte ea însăşi să poată să se comporte ca unul. De mică şi până se instalează în casa mătuşii sale, bucuria ei cea mai mare a fost să fie împresurata de băieţi.

Beth, a treia soră e cel mai înduioşător personaj, fata căreia niciodată nu i s-a putut reproşa nimic, copilul pe care toţi l-au iubit, atât cei din familie cât şi vecinii, rude îndepărtate sau prieteni apropiaţi. Relaţia ei specială cu domnul Laurence mi-a stors ceva lacrimi şi, la fel ca orice relaţie dintre un copil şi un batrân, mă face să îmi doresc şi mai mulţi copii să îmi facă şi mai mulţi nepoţi. Beth se îmbolnăveşte şi, deşi scapă o vreme, umbra morţii planează asupra ei, până o răpune. Fiind sora preferată a lui Jo, acest lucru o dărâmă, şi fară Beth, Jo învaţă ce e singurătatea.

Amy. Despre ea nu pot să vorbesc în termeni elogioşi, deşi merită. Întotdeauna şi-a dorit să trăiască în lux şi s-a autoeducat pentru a putea să fie o doamnă atunci când viaţa îi va oferi ocazia. Dacă nu ştiam că îi va lua locul lui Jo, poate aş fi putut să o plac, dar ştiind dinainte ce urmează să se întâmple, am citit despre ea de fiecare dată cu o reţinere. Şi chiar nu e un personaj rău, nu supără (prea mult) pe nimeni. Însă pentru mine, Amy n-a fost decât sora lui Jo, pe care eu am acceptat-o doar de dragul ei.

Pe măsură ce scriu recenzia îmi dau seama că e mai bine să vă povestesc despre personaje, pentru că e o carte frumoasă datorită lor, nu ideilor, nu contextului.

Laurie e băiatul bogat ce locuieşte împreună cu bunicul lui într-o casă mare lângă familia March. Luat de Jo sub aripa ei protectoare (deşi e cu un an mai mică decât el), între ei se infiripeaza o prietenie pe care nimeni nu o poate rupe, nimeni nici nu încearcă, o prietenie care îi va forma caracterul şi îi va pune viaţa pe linia cea dreaptă. Laurie o cunoaşte pe Jo şi totuşi, se îndrăgosteşte de ea. Ştie că ea nu e capabilă de sentimentele pe care le aşteaptă el de la ea, dar speră. Trăieşte cu dorinţa că la un moment dat, îl va iubi la fel de mult cum o iubeşte el. Ştiam dinainte ce se întâmplă şi n-am putut să nu sper că filmul a distorsionat realitatea cărţii. Cu fiecare lucru pe care nu îl ştiam din desfăşurarea acţiunii, trăiam cu speranţa că Jo şi Laurie vor râmâne împreună la final. Dar sfâşietorul capitol în care ea îi spune că nu îl va putea niciodată iubi aşa cum vrea el, m-a terminat.

Mai vreau să vă mai spun două cuvinte despre Marmee. Marmee este mama celor patru fete, modelul de mamă perfectă, mama care mi-aş dori şi eu să fiu când momentul o va cere. La fel cum Atticus Finch din Să ucizi o pasare  cântătoare e modelul suprem de tată, aşa e şi Marmee cel de mamă.

Gata închei şi vă recomand această carte din toată inima. Ah, şi să nu uit, citiţi-o în engleză.