- Ceau, ce faci?
- Ce să fac? Mă duc acasă, abia îmi târâi picioarele. Tu?
- Mai, eu nu fac prea bine?
- ?!
- Ai aflat că a murit Raoul?
- Care Raoul?? Nu-mi zi că ăla cu care am lucrat la restaurant?
- Ba, mă. El.
- Doamne, Dumnezeule, cum??! Accident?
- Da, azi dimineaţă. Era cu prietena lui şi cu încă un cuplu. Mergeau la unguri să sărbătorească ziua de naştere a prietenei lui.
- Nu pot să cred… Doamne fereşte…

Şi n-am mai putut să spun nimic. M-am aşezat pe o bancă în staţia de autobuz, respirând ca o astmatică şi având impresia că o să mă topesc de cald.
Nu-l cunoşteam pe Raoul foarte foarte bine, dar îl ştiam îndeajuns de bine încât să îl sun când aveam nevoie de o îndrumare în Word sau de ceva chestii de grafică. Am fost colegi temporar la un restaurant. De fapt e prea mult să spun colegi pentru că el se ocupa de printurile şi cărţile de vizită ale restaurantului, nu era chelner sau ceva pe-acolo. Un fel de colaborator. Un băiat de milioane, cum rar mi-a fost dat să întâlnesc. Oriunde m-am întâlnit cu el, mă opream măcar un minut să ne spunem mai mult decât un „Ceau” pe fugă.

Raoul şi ceilalţi pasageri ai maşinii lui au murit arşi de vii într-un accident monstruos în data de 6 septembrie 2007. Raoul era un băiat minunat, dar din păcate un vitezoman. Nu ştiu dacă aşa era în general, dar în acea zi fatală a fost. Nu ştiu nici dacă încerca să fie cool, să îi impresioneze pe cei din maşină, dar orice ar fi făcut, viteza le-a curmat viaţa. Am scris şi atunci despre ei, sub forma unei închipuiri, am scris şi azi sub forma unui răspuns la leapşa macabră despre oamenii cool dar morţi.

Nu vreau să le întinez amintirea, însă vreau să folosesc povestea pentru a atrage atenţia că pe ploaie sau pe vreme bună, locul în care trebuie să ajungeţi e mereu acolo, viaţa voastră poate să nu mai fie.
Fiind leapşă, sper să nu stric ziua şi altora, dar poate  Alisim, dAImon, Camytzi, Raka si Florin au vreo poveste asemănătoare de împărtăşit cu noi.

Vă mai aduceţi aminte de pisicuţa asta? în caz că nu, recitiţi-i povestea, că e una fericită. Iat-o cât de mare şi frumoasă s-a făcut. Din câte ştiu eu, o cheamă Scorţişoară. Draga de ea. Se vede că stăpâna ei o iubeşte cum merită.

Ideea acestui post nu s-a născut din capul meu, dar rezonez atât de bine cu ce zice autorul lui, încât tre’ să stea aici mărturie, să vedeţi şi voi. Nu l-am tradus chiar mot-a-mot, ci am mai băgat generos de la mine.

Multă lume se întreabă de ce, pentru numele lui Dumnezeu, tre’ să ai un blog, sau ai vrea să îţi faci un blog? Să zicem că alea personale sunt de multe ori considerate inutile, deşi eu dezmint cu înverşunare această afirmaţie, dar blogurile corporate, blogurile nişate, sunt un must-have dacă vrei să exişti cu adevărat pe net. Nu mă credeţi, întrebaţi orice specialist SEO.
Eu am găsit motivele astea, care se acordă mai bine cu blogurile personale, aşa că vă invit să mă contraziceţi (de fapt pe autorul lor) dacă nu sunteţi de acord.

1. Îţi poţi organiza gândurile într-un singur loc – Dacă ai nişte idei revoluţionare, convingeri de nezdruncinat sau ai un ochi critic de încredere, de ce să nu le aduni pe toate într-un loc unde ai acces instant la ele? Îţi place să dezbaţi tot felul de probleme cu prietenii sau cu necunoscuţii, laşi comentarii pe alte site-uri cu argumente solide? De ce să le laşi să se piardă într-o mare de replici, observate poate doar de posesorul blogului şi de cei cu care interacţionezi în acea zi?

2. Îţi poţi dezvolta talentele scriitoriceşti – Scriind zilnic articole pentru cititori, fără să vrei stilul tău se va schimba, se va perfecţiona, vei învăţa şi vei fi atent la lucruri la care n-ai fost până să începi să bloghezi. Cochetezi cu scrisul şi speri că într-o zi vei scrie o carte? Începe cu un blog şi fii atent la reacţii.

3. Te poţi face auzit – Când nu eşti de acord cu ceva ce ai citit sau ai auzit, când ai o părere personală şi vrei să o faci cunoscută, fă-ţi blog şi promovează-l. Or mai fi alţii care îţi împărtăşesc sentimentele şi nici nu ştii unde poate ajunge mesajul tău.

4. Poţi întâlni oameni noi – La punctul ăsta nici n-are rost să vă explic ceva pentru că aţi văzut şi voi cum stau lucrurile pe la blogmeeturi, sau un pic mai încolo o să vedem cum stau şi pe la tweetmeeturi.

5. Poţi primi feedback pentru ideile tale – Blogul este o unealtă care permite interacţionarea cea mai la îndemână. Aş îndrăzni să îl situez deasupra messengerului, pentru că blogul îţi dă posibilitatea să elaborezi un text, o părere, o idee până la capăt, fără să fii întrerupt, iar la final, când lumea pricepe ce vrei să spui poate să îşi formeze o idee globală despre ce ai vorbit. Sau dacă ai o firmă, vinzi ceva sau pur şi simplu pui o întrebare, prin comentarii poţi afla mai mult de un răspuns.

6. Îi poţi învăţa pe alţii – Nimeni nu e bun la toate şi asta pot confirma toţi bloggerii. Chiar şi cei mai mari. Învăţăm singuri, de la alţii sau pe alţii aşa cum putem. (Mie îmi creşte inima când mă întreabă cineva ceva şi pot să îl învăţ)

7. Pot apărea noi oportunităţi – Poţi să ai un blog din hobby, doar pentru tine, care mai apoi să se transforme în ceva care îţi aduce bani, un job sau lucruri la care visai şi nu îndrăzneai să le faci. Te poate ajuta să te orientezi, să cunoşti oamenii potriviţi care te pot duce acolo unde doreşti. Să vă mai povestesc un pic de tamada, sau deja ştiţi povestea?

8. O alternativă pentru timpul liber – În loc să beleşti ochii la TV toată ziua, sau să o arzi cu ochii pe pereţi pierzând timpul şi plictisindu-te pentru că nu ştii ce să faci, nu mai bine ţi-ai face un blog de care să te preocupi şi din care să tragi foloasele de care ziceam mai sus?

9. Îţi poţi crea o rutină – Asta în cazul în care eşti dezordonat cu timpul tău şi întotdeauna ai impresia că nu ştii cum să-l foloseşti. Bloggingul programat nu funcţionează pentru toată lumea, dar în unele cazuri dă rezultate bune. Nu toţi se află în permanenţă online, aşa ca o jumătate de oră dedicată scrierii posturilor dimineaţă sau seara sau la plecarea de la serviciu nu e o idee aşa de rea.

10. Blogul are puteri terapeutice – Nu credeţi? Facem pariu că are? Ia încercaţi să vă puneţi mânia, stresul, singurătatea, bucuria, fericirea sau entuziasmul pe o coală de hârtie sau într-un post şi sunt sigură că senzaţia la sfârşitul scrierii va fi doar una de bine.

Sper că i-am convins pe non-bloggeri să se apuce de scris.

… dar si cand fac, ies cam asa.

Sunt vesela. Nu, sunt trista. Ba nu, sunt vesela. Of, cine mai stie. Nici eu nu stiu cu siguranta. Dar nu conteaza. Sa pic dintr-o extrema in alta si sa trec repede de la un subiect la altul reprezinta specialitatile mele. Voi stiti cat de greu imi e sa stau intr-un picior, in echilibru?­
­
Despre ce vorbeam? Parca despre mine. Eu tot timpul vorbesc despre mine. Te rog nu ma obosi cu problemele tale pentru ca oricum ar fi ele, te asigur ca ale mele sunt  mult mai grave. De exemplu imi fac mari probleme ca noua oja nu se potriveste cu botinele mele preferate. Sau ca, purtand fusta asta, pe care am dat o gramada de bani, s-ar putea sa intoarca doar 56% din privirile barbatilor existenti in camera, si nu 98%, cum reusesc de obicei.

Da, imi place sa fiu aranjata si la moda. Cum altfel sa intoarca barbatii capul dupa mine pe strada? Si apropo de barbati. Am un iubit minunat. Imi place la nebunie de el. E romantic si atent la nevoile mele. Asa cum ii sta bine unui barbat normal. N-as putea gasi altul mai bun ca el. Desi, acum ca ma gandesc…

Si fostul iubit era un barbat grozav. Inca imi place de el. Iar chiar azi am intalnit un alt exemplar superb. Imi plac barbatii. Toti. Si din pacate toti odata. Si eu de unde sa stiu exact care e sufletul meu pereche? Ca toti sunt minunati si buni la cate ceva anume. De ce femeile nu pot avea harem? Urasc discriminarea. Saracul iubi. Asa trebuie sa munceasca in plus. Vedeti voi, eu sunt foarte pasionala si pretentioasa in pat, daca pot spune asta. In rest nu va mai povestesc nimic. Sunt discreta.

Daca la iubiti trebuie teoretic sa ma rezum la unul odata, macar prieteni pot avea cati vreau. Si am o multime. Toate persoanele pe care le cunosc imi sunt prietene. Pana si bunica. Iar de seful meu nici nu mai zic. Cu subalternii am niste dubii, pentru ca umbla vorba ca ei sunt imposibil de multumit. Toti cred ca seful e naspa. Dar cand ai o sefa ca mine, carismatica si simpatica, eu nu cred ca exista subaltern pe lumea asta, oricat de inrait, care sa imi reziste. Chiar si cine nu m-a cunoscut inca, ma adora deja.

Toata lumea ma iubeste. Sunt prea draguta sa fie altfel. Sa ma aflu in centrul atentiei este motivul pentru care ma trezesc dimineata. Si pentru care ies in oras in fiecare seara. Mi-e mila de oamenii care stau inchisi in casa tot timpul. Cred ca au niste vieti atat de triste. Pentru ca sunt generoasa, singurul lucru care mi-l doresc de Craciun este ca fiecare om sa traiasca macar o zi ca mine. Oare de ce nu am fost contactata de Discovery Channel, sa se faca un film despre mine, ca sa vada tot bizonul cum trebuie sa traiasca mamiferul om?

Desi ma bate cateodata gandul ca sunt o fiinta superficiala care da atentie doar aspectelor nesemnificative ale vietii. Hihi. Astea sunt doar prostiute care imi mai trec prin minte. Doar sunt balanta, e de asteptat sa fiu inegala.

E minunata sa fii balanta. Hm, nu chiar. Hei, nu ma bagati in seama, chiar e grozav sa fii balanta. Nu-i asa?

Acest articol este preluat de pe Hotcity cu acordul Ciresei. Mi-a placut atat de mult incat l-am vrut si la mine pe blog.  Daca sunteti curiosi ce se spune despre zodia voastra, intrati aici daca sunteti femei si aici daca sunteti barbati.

Autor: Robert Louis Stevenson
Nationalitate: scotian
Titlu original: The strange case of dr. Jekill and Mr.Hyde
Anul aparitiei: 1886
Premii: nu
Ecranizare: Dr. Jekyll and Mr. Hyde (1920), Dr. Jekyll and Mr. Hyde (1931), Dr. Jekyll and Mr. Hyde (1941), Dr. Jekyll and Mr. Hyde (1999), Dr. Jekyll and Mr. Hyde (2002) si multe altele
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Prima oară când am auzit cele două nume a fost în filmul ăsta. Subiectul lui nu mi-l aduc bine aminte, dar cred ca avea o oarecare legătură cu romanul. După ceva timp, am auzit şi de carte şi mi-am pus în gând să o citesc. A trecut timpul şi n-am citit-o. Acum câteva săptămâni, am trecut pe la biblioteca din zonă să împrumut altceva (deşi cea de acasă aproape urlă la mine să-i citesc volumele) şi, salivând ca într-un magazin de ciocolată, nu m-am putut abţine şi-am luat-o şi pe asta acasă.

Mulţi poate ştiţi povestea doctorului Jekyll şi a domnului Hyde, dar poate alţii n-o ştiţi. Această prezentare este un spoiler, aşa că o citiţi pe riscul vostru. mai mult…

11. Ad aperturam libri (Aperto libro) – „Pe nepregătite, la prima vedere” (lat. „La deschiderea cărţii)
În antichitate, cărţile fiind scrise şi transcrise manual, conţineau multe greşeli. Munca laborioasă consista în confruntarea cu originalul şi se impunea o cercetare prealabilă. De aceea, „aperto libro” a devenit sinonim cu „la prima vedere”.

12. Ad augusta per angusta – „La rezultate strălucite se ajunge pe căi înguste, trudnice”
Folosit de Victor Hugo în piesa Hernani.

13. Ad calendas graecas – „La Paştele cailor/ la Sfântul Aşteaptă/ la Moşii Verzi”
Calendele erau la romani prima zi a lunii, zi fixată pentru plata datoriilor. Rău-platnicii ziceau că vor plăti dările la calendele greceşti, adică niciodată pentru ca grecii nu aveau calende.

14. A descoperi America – „A descoperi ceva neaşteptat şi important”
Datorita descoperirii epocale a lui Cristofor Columb, aceasta expresie se referă la o descoperire genială. Cu timpul însă a căpătat conotaţii ironice şi se foloseşte şi la forma negativă: „N-a descoperit America” atunci când se face referinţă la o persoană mai puţin înzestrată , mai prostuţă.

15. Ad-hoc – „Creat cu un anume scop”
Adunările ţinute în Moldova şi Muntenia cu scopul de a cere unirea ţărilor române, au fost denumite „divanuri ad-hoc”. În zilele noastre, expresia se foloseşte când cineva se eschivează de la a face un anumit lucru şi îşi inventează un pretext ad-hoc.

Până la urmă am fost şi la Halloween party. Pe foarte fast-forward câteva poze şi lista de participanţi. Ah şi înainte explicaţii despre costumaţia mea, care nu prea poate fi numită costumaţie, dar be it. Deci eu m-am îmbrăcat în uniforma mea de la liceu (C.D. Loga pentru băştinaşi) pentru că ideea mi-a venit în urma unei conversaţii telefonice cu Richie. Nu aveam şi nu ştiam în ce să mă costumez, aşa că m-am pus pe modificat fustiţa (modificată de altfel de multe ori şi în perioada liceului) şi când am fost mulţumită de cum arată, m-am declarat încă şcolăriţă. Erau în plan şi două codiţe, ceva pistrui şi bujori, dar mi-a fost prea lene şi nu m-am mai machiat. Surpriza mi-a fost mare când am ajuns in Dubliners Express (sau cum îi zice barului) şi la o masă de lângă intrare nişte foşti „logani” mi-au recunoscut uniforma şi m-au întrebat dacă am fost în Loga. Pe câţiva îi cunoşteam după nume şi după reputaţie, pe alţii un pic mai bine. Oricum uniforma a făcut posibilă o conversaţie mult mai lungă decât am avut vreodată pe perioada liceului. Dar, gata că mai am multe de povestit, de arătat, de îndrugat.
De fapt, nu, las pozele să vorbească de la sine, cu câteva explicaţii extra aşa cum le-am primit şi eu:

Horia – hot sexy mamacita a purtat hainele lui Ily. Fac pariu că ea n-ar fi putut să accesorizeze aşa bine fustiţa aia roz cu nişte mega-bocanci ca ai lui Horia.

mai mult…