Prima leapşă vie din blogosferă (cel puţin prima de care ştiu eu) a fost iniţiata de Alex Moldovan, Ora25 si Holicica, iar eu am primit-o prin bunăvoinţa vulpii LiaLia. M-a bucurat peste măsură din mai multe motive: odată că LiaLia m-a ales pe mine să primesc cartea ei (Povestea târfelor mele triste), a doua oară ca romanul mi-a ajuns chiar de ziua mea şi l-am considerat cadoul ei pentru mine, a treia oară că leapşa asta îi cea mai tare ever.

Eu regret doar că am ţinut-o în loc atâta, dar am făcut-o dintr-un motiv întemeiat: am ales să îi trimit cartea şi leapşa Lollittei, care fix acum 2 săptămâni când am primit eu leapşa, atunci a venit ea în România. Aşadar, am aştept să treacă aceste două săptămâni, ca ea să îşi primească pachetul acolo în Italia la ea. Azi am expediat-o. Oricum a fost o bună tragere de timp pentru că nu ştiam ce carte să îi trimit; ştiind-o cititoare nu voiam să risc să îi trimit ceva ce a citit deja aşa că suplimentul de la Săptămâna financiară m-a salvat. Un fel de enciclopedie despre alt soi de criminali, Doctori ucigaşi pare o carte pe gustul meu. N-am citit-o, însă urmează. Pasiunea mea pentru serialele şi emisiunile cu doctori sper să înflorească prin lectura acestei cărţi. Si mai presus de asta, sper ca Lollittei să îi placa.

Uf, rău tare îmi pare că nu am destui bani să trimit o carte tuturor din blogroll-ul meu şi multor altora din reader, dar asta e, sper ca leapşa asta frumoasă să ajungă la toţi iubitorii de cărţi.

Ştiaţi că:

* În Europa, o femeie este diagnosticată cu cancer la sân la fiecare 2,5 secunde
* Tot în Europa, o femeie moare din cauza cancerului la sân la fiecare 7,5 secunde
* Octombrie este luna internaţionala a Breast Cancer Awareness?

Cu această ocazie, Samsung a demarat proiectul More than talk, o comunitate care oferă toate informaţiile despre cancerul la sân, despre prevenirea lui, şi tot sprijinul de care femeile au nevoie.
Frumoasă iniţiativă şi chiar dacă e vorba de Samsung, o firmă ce nu ştiu eu să aibă nici în clin nici în mânecă ceva cu medicina, atâta timp cât conştientizarea pericolului cancerului la sân este împlinită, ce ne mai pasă cine e în spatele proiectului?

Comunitatea More than talk şi nu numai ea, ne îndeamnă să ne verificăm sânii, să ne palpăm şi sa depistăm la timp chestii care n-ar trebui să fie acolo. Anul acesta, două dintre prietenele bloggeriţe mi-au spus că s-au temut pentru sânii lor datorită unor umflături. Una dintre ele e sănătoasă, alta urmează să îşi facă o mamografie.
Câte dintre voi vă palpaţi sânii şi câte ştiţi cum să o faceţi?
Eu, una, mărturisesc că nu ştiu cum, aşa că n-o fac. Sunt inconştientă, sunt prea optimistă, mă plimb cu ochii închişi pe principiul „nu mi s-o întâmpla tocmai mie”. Greşesc, ştiu! Şi la fel ca mine greşiţi multe, nu-i aşa?
Din cauza unor dureri la sâni (care nu mi-au trecut nici acum)  m-am dus să-mi fac o mamografie şi mi s-a spus ca nu se face până în jurul vârstei de 30 de ani, decât în cazuri speciale. Cancerul la sân, din câte ştiu eu (s-ar putea să ştiu greşit) poate apărea şi înainte de 30 de ani. Ce ne facem atunci?
Ştie cineva unde mă pot duce să îmi fac un control amănunţit?

• Să ne reamintim ce ne-au învăţat părinţii noştri când eram mici.

• Şiiiiii să mergem la film. Centrul cultural francez din Timişoara ne invită la un film puţin mai deosebit. Sau un concert deosebit. Sau amândouă la un loc. De fapt, definiţia din comunicatul de presă sună aşa: Recital de pian Karol Beffa şi proiecţia filmului Le dernier des hommes. Adică filmul este mut şi Karol Beffa îl va ilustra muzical în timp ce noi privim la ecran. Interesant. N-am mai văzut aşa ceva şi sâmbătă mă duc să văd. Mi-ar plăcea să veniţi şi voi. Această chestie interesantă va avea loc în sala Capitol la Filarmonica Banatului (şi-aşa n-am mai fost acolo de când s-a terminat cu cinematograful), sâmbătă,  31 octombrie, de la ora 19:00. Preţurile: 10 lei bilet întreg,  5 lei bilet redus (elevi, stundenţi, pensionari). Hai că nu-i aşa scump. Deci ne vedem acolo-şea?
• mai multe detalii.

Când eram un căţelus, te binedispuneam cu năzdrăvăniile mele şi te făceam să râzi. Ziceai că sunt copilul tău, şi indiferent de câte perechi de pantofi ţi-am distrus şi de câte perne am smotocit, am devenit prietenul tău cel mai bun. Ori de câte ori făceam vreo năzbâtie, imi arătai degetul arătător şi imi spuneai: “Cum ai putut…?”, însă apoi te aplecai spre mine, mă rostogoleai şi mă mângâiai pe burtică…Educarea mea a durat ceva mai mult pentru că tu erai foarte ocupat, însă într-un final, împreună, am reușit. Îmi amintesc acele nopţi în care mă strecuram lângă tine în pat, şi cu boticul lipit de tine, îţi ascultam confidenţele şi visele secrete. Erau clipe în care credeam că viața e perfectă.Împreună făceam plimbări lungi, fugeam prin parc, călătoream cu maşina, ne opream să mâncăm împreună o îngheţată (eu doar cornetul pentru că “îngheţata era rea pentru căţeluşi”, imi spuneai). Mergeam împreună chiar şi la mare…Cât moţăiam eu la soare în timp ce te aşteptam să te întorci acasa la sfârşitul zilei!

Treptat, ai început să petreci tot mai mult timp la locul de muncă şi în afara casei pentru că îţi căutai un partener uman. Te aşteptam cu rabdare şi te consolam când veneai cu inima zdrobită  de dezamăgiri. Nu ţi-am judecat niciodată deciziile  şi ţopăiam de bucurie de fiecare dată când te întorceai acasă. Şi m-am bucurat când te-ai îndrăgostit…Ea, acum soţia ta, nu este o “iubitoare de câini” (nu îi plac), şi totuşi eu am primit-o cu drag în casa noastră. Am încercat întotdeauna să îi demonstrez afecţiunea şi supunerea. Eu eram fericit pentru că vă vedeam fericiţi. Curând au apărut “puiuţii umani” şi eu m-am bucurat alături de voi. M-a fascinat duioşia lor, mirosul şi culoarea lor rozulie… Vroiam să îi îngrijesc aşa cum îi îngrijeaţi voi… Doar că voi eraţi îngrijoraţi că aş putea să îi rănesc.Şi îmi petreceam timpul închis în cealaltă cameră, sau în cuşca de câini. Numai eu ştiu cât îi iubeam! Şi am devenit un “prizonier al iubirii”.

După ce au început să crească, am devenit prietenul lor. Îi lingeam în timp ce ei se urcau pe spinarea mea. Se agăţau de blana mea şi mă trăgeau, imi băgau degetele în ochi, îmi cercetau curioşi urechile şi îmi dădeau sărutări pe nas. Eu îi adoram, şi le adoram mângâierile, pentru că ale tale erau din ce în cemai rare. I-aş fi apărat cu preţul vieţii mele dacă ar fi fost necesar. Mă strecuram în patul lor şi le ascultam preocupările şi visele secrete. Aşteptam răbdător la fereastră să aud maşina ta când te întorceai de pe strada. A fost o perioadă în care dacă cineva te întreba dacă aveai câine, scoteai o fotografie cu mine din portofel şi le povesteai mandru despre mine. Au trecut câţiva ani şi apoi le răspuneai doar “da” şi schimbi repede subiectul. La început eram “câinele tău” iar apoi doar “un câine”.

Acum ti-e greu sa-mi faci capricii şi te plângi de fiecare cheltuială necesară pentru întreţinerea mea.

Ţi s-a oferit şansa să te muţi cu serviciul în alt oraş. Te vei muta cu familia ta într-un apartament în care nu este voie cu animale de companie.  Ai luat această decizie pentru că aşa este mai bine pentru “familia ta”, însă îmi amintesc că a fost un timp când eu eram singura ta familie. Am fost încântat de plimbarea cu maşina până am ajuns…La adăpostul de animale! Mirosea a câini, a pisici, a teamă, a disperare…Ai completat documentele şi ai spus: “ştiu că veţi găsi o casă bună pentru el”. Au ridicat din umeri şi te-au privit cu tristeţe. Ştiau destinul ce-l aşteaptă pe un câine de o anumită vârstă, chiar având “pedigrí”. A trebuit sa îl indepărtezi de mine pe copilul tău atunci când, prins de gâtul meu implora strigând: “Nu, tati, nu îi lăsa să îmi ia câinele! M-am întristat pentru ei, pentru lecţia pe care le-ai dat-o atunci despre prietenie, loialitate, iubire, responsabilitate si respect pentru orice formă de viaţă. Tu m-ai mângâiat uşor pe cap evitându-mi privirea, şi ai refuzat să păstrezi ca amintire zgarda şi lesa mea. Aveai o întâlnire la care trebuia să ajungi, aşa cum aveam şi eu una…

După ce ai plecat, tinerii spuneau că probabil tu ştiai de mutarea asta cu mult timp în urmă dar că nu ai încercat să îmi cauţi altă familie care să mă vrea. Unul dintre ei, dând din cap a spus: “Cum ai putut…?”

Altfel, erau foarte drăguţi cu noi atunci când programul lor le permitea. Ne dădeau desigur de mâncare, însă mi-am pierdut apetitul după câteva zile. La început, întotdeauna când trecea cineva pe lângă cuşca mea, mă uitam sperând că eşti tu, că te-ai răzgândit, şi că totul a fost doar un vis urât…Am sperat ca printre oamenii ăia se va găsi unul care mă va lua să mă ingrijească, să mă salveze. Când mi-am dat seama că nu puteam concura cu puiandrii drăguţi care atrageau toată atenţia, m-am retras într-un colţ şi am aşteptat… La sfârşitul zilei am auzit paşii cuiva care venea după mine…M-au dus până la sfârşitul coridorului, într-o cameră separată. O cameră suspicios de liniştită. M-a ridicat pe masă şi în timp ce îmi mângâia urechile îmi spuse:“Nu-ţi fie teamă”.  Inima mea a început să zvâcnească intuind ceea ce se va întâmpla. “Prizonierului iubirii” i s-au sfârsit zilele. Aşa cum era normal pentru mine, am simţit durerea acestei femei. Sarcina ce-i fusese încredinţată o apăsa chiar dacă încerca să o disimuleze.  Ştiam acest lucru la fel cum ştiam atunci când fiind un căţeluş îţi cunoşteam toate stările tale.

Mi-a pus cu grija un garou pe laba din faţă. I-am lins lacrima de pe mână, aşa cum te lingeam şi pe tine când căutai alinare. Cu multă profesiune mi-a pus acul în venă. Am simţit  înţepătura şi lichidul rece împrăştiindu-se în corpul meu. Imediat am început să mă simt adormit… Privind-o în ochi i-am şoptit:
“Cum ai putut…?”

Probabil pentru că înţelegea limbajul meu de câine, spuse: “Îmi pare rău”. Mi-a explicat că aceasta era munca ei şi că voi merge într-un loc mai bun, unde nu voi mai fi ignorat, nici abandonat. Un loc plin de lumină şi iubire, care nu se aseamănă deloc cu această viaţă pământească. Cu ultimele fărâme de energie am încercat să îi transmit printr-o bătaie de coadă că acel: “Cum ai putut…?”

Nu îi era dresat ei, ci ţie… Îţi era adresat ţie, bunul şi iubitul meu stăpân.  Gândul meu era pentru tine. şi la tine mă voi gândi şi te voi aştepta mereu. Fie ca toţi cei dragi ţie să te iubească şi să-ţi fie loiali, cel puţin  pe cât te-am iubit şi ţi-am fost eu.

Nu te voi uita niciodată…

Nota autorului

Dacă “Cum ai putut?” ti-a adus lacrimi in ochi pe măsură ce ai citit-o, aşa cum mi-a adus şi mie pe masura ce o scriam, este pentru că aceasta este povestea a milioane de animale de companie care mor in fiecare an în adăposturile de animale din toată lumea. Oricine este binevenit să distribuie acest eseu în scopuri necomerciale, atâta timp cât este atribuit în mod corespunzător dreptul de autor.
Vă rog sa-l folositi pentru a ajuta la educarea publicului larg, pe site-uri web, în buletine de stiri, la adăposturile de animale şi in cabinetele medicale veterinare.

Spuneţi oamenilor că decizia de a adopta un animal de companie este foarte importantă şi pe viaţă, că animalele merită toată dragostea şi atenţia noastră. Dacă nu îl poţi îngriji, este de datoria ta să îi găseşti altă familie care să o facă. La orice adăpost de animale puteţi găsi sfaturi bune în acest sens. Orice fiinţă vie este preţioasă. Te rog, fa ceva pentru a opri sacrificiile şi sprijină campaniile impotriva abandonului fiinţelor necuvântătoare.

Mulţumesc.

Jim Willis

via Lili’s Antiques Coffee-house

Ma obsedează unele ringtonuri că le aud zilnic de multe ori pe zi. Şi nu mă refer la al meu, că eu îmi ţin de cele mai multe ori telefonul pe silent şi oricum nu primesc prea multe apeluri. Daaar în ultimul timp, ca să aud melodia preferată, îl las să sune.
Una dintre bucuriile pe care le-am avut când am primit telefon nou a fost că pot să îmi pun mp3-uri pe el, să-mi sune şi mie cum vreau eu.
N-o să vă pun playlistul de până acum, dar vă spun că atunci când mă sună cineva, Chris Cornell îmi spune “That bitch ain’t a part of me”.
Vouă cine ce vă cântă?

…s-au întâmplat multe lucruri:
…am dormit foarte puţin
…am dansat, am mâncat şi am băut în calitate de blogger
…a fost concertul Vama
…a fost întâlnirea bloggerilor timişoreni+hunedoreni+orădeni+bucureşteni evident în Timişoara
…a fost Verde pentru biciclete, roz (bine, fie, magenta)
…Iubi a câştigat 5 medalii la un concurs de înot din Ungaria (1 aur, 2 argint, 2 bronz)
…s-a stricat o prietenie şi s-a tulburat puţin blogosfera timişoreană mai mult…

Continuam cu alte 5 expresii:

6. Ab urbe condita (Urbis conditiae) – „De la întemeierea oraşului”
Romanii obişnuiau să dateze anii ab urbe condita, adică de la înfiinţarea Romei. Data corespunde cu anul 753 (î. Hr), când Romulus a tras prima brazdă pe locul unde s-a întemeiat Roma. Anii se scriau cu iniţialele UC. Ex. anul 478 UC (de la întemeierea Romei).

7. Ab absurdo – „Prin reducere la absurd”
Ab antiquo – „Din vechime”
Ab hoc e tab hac – „De la aceasta şi de la aceea”
Ab imo pectore – „Din tot sufletul”
Ab initio – „De la Început”
Ab intestat – „Fără testament”
Ab irato – „Sub imperiul mâniei”
Ab origine – „De la obârşie”
Ad acta – „La dosar”
Ad homninem – „La om, personal”
Ad libitum – „După plac, pe alese”
Ad litteram – „Cuvânt cu cuvânt”
Ad perpetuam rei memoriam – „Spre veşnică amintire”
Ad rem – „Precis, la obiect”
A fortiori – „Cu atât mai mult”
A priori – „Din cele dinainte”
A posteriori – „Din experienţă”

8. Acarul Păun – „Persoana asupra căreia se aruncă vina, ţapul ispăşitor”
Ion Păun a existat în realitate şi a fost acarul staţiei Vintileanca (astăzi Săhăteni) de pe linia Ploieşti-Buzău. În urma unui tragic accident feroviar, pentru a-i nu-i demască pe adevăraţii vinovaţi, el a fost cel care a îndurat pedeapsă, în ciuda nevinovăţiei lui.

9. Acta est fabula – „Piesa a fost jucată, s-a sfârşit”
La sfârşitul unei reprezentaţii teatrale, în antichitate, se anunţa „Acta est fabula” pentru ca lumea să ştie ca piesa a luat sfârşit. Azi se foloseşte pentru a desemna un deznodământ.

10. Acta, non verba (= Res, non verba) – „Fapte, nu vorbe”
Deviza gen. Lazare Hoche, figura proeminenta a Revoluţiei Franceze. A ales aceasta maxima de conduită în viaţă ca o replică dată politicienilor care se ocupau cu sforării şi discursuri.

Răspunsul cel mai scurt ar fi: să nu îi citeşti blogul şi să presupui că ce scrie el acolo sunt doar baliverne şi frustrări care nu-l lasă să doarmă noaptea.

Apoi:

• Să presupui că bloggerul n-are habar de marketing şi SEO si nu ştie să îşi negocieze “afacerile”.
• Să ai impresia că l-ai fraierit dacă îi ceri să plaseze doar nişte linkuri aparent nesemnificative, dar cu anchoruri cheie la sfârşitul unor posturi şi în schimbul lor să le dai un voucher de reducere la nu ştiu ce produse.
• Să îi dai impresia că tu îi faci lui o favoare că l-ai contactat şi că l-ai băgat în seamă şi nu el ţie dacă îţi face reclamă.
• Să ai pretenţia, că daca e un blogger mic sau mediu, să îţi facă reclamă pe gratis.
• Să îi trimiţi comunicate de presă sau anunţuri de concursuri şi să te aştepţi să le publice, fără să formulezi un email individual pentru bloggerul respectiv.
• Să îţi baţi joc de el oferindu-i nişte sume hilare pentru un articol sau pentru un banner (asta dacă ai fi dispus să îl plăteşti)
• Să îi promiţi ceva şi să nu te ţii de promisiune, ducându-l cu zăhărelul până la Paştele Cailor.

Cum stau lucrurile în realitate?

• Bloggerii ştiu când sunt luaţi de fraieri şi cand PR-iştii sau cei care îi contactează bat câmpii.
• Bloggerii au habar de SEO şi de marketing, avand în vedere că blogul în sine este o utilitate în ambele domenii şi simplul fapt de a avea un blog înseamnă să ştii cât de cât cu ce se mananca internetul.
• Bloggerii trebuie rugaţi sau întrebaţi dacă sunt dispuşi să facă reclamă unui produs/site/firmă. Nu trimiteţi comunicate sau anunţuri sperând că suntem aşa de încântaţi că ne-aţi implicat în proiectul vostru încât lăsam tot şi trântim pe blog ce ne-aţi trimis. Blanket-mailurile nu impresioneaza pe nimeni, se vede cu ochiul liber ca mai mulţi “fraieri” au primit acelaşi mail. şi chiar dacă nu se vede, aflaţi că mulţi suntem prieteni şi vorbim între noi.
• Aşa cum bloggerii pot să te ridice, la fel pot să te şi coboare. şi nu subestimaţi acest aspect că sunt mulţi care vor răspândi vestea. şi chiar daca bad publicity is still publicity, o faceţi pe riscul vostru.

MOTTO: “Vorba dulce mult aduce”, a nu se scapa din vedere.

Idee sugerata de campania Artitude, despre care a scris si Nebuloasa.

Discuţii recente mi-au readus în minte acest subiect despre care am tot vrut să vorbesc. L-am amânat până nici nu mi-am mai adus aminte de el, pentru că nu m-am mai despărţit de nimeni de curând şi nici problema asta nu s-a pus.

Deci, ca să vă răspund de la început, nu este vorba despre mine, nu mă despart de nimeni. Însă am avut partea mea de despărţiri care mi-au rupt sufletul şi inima în toate felurile posibile şi n-am crezut că biata de ea va mai fi întreagă vreodată. Şi toate au fost crunte şi toate au durut ca şi când mi-aş fi scos un cuţit din rană vie, cu singura diferenţă că la momentul respectiv mi-aş fi dorit un cuţit înfipt pe undeva şi aş fi îndurat cu mai mult stoicism durerea fizică decât cea provocată de lacrimi şi de gândurile care au urmat despărţirii. Aşa că, o oarecare experienţă îmi dă voie să vă vorbesc despre cele mai bune metode de a supravieţui unei despărţiri. Sunt toate încercate şi validate de mine. Poate nu funcţionează la toată lumea, poate alţii au alte şiretlicuri, eu vi le dau doar pe ale mele.

1. Indiferent de modul în care s-a produs despărţirea (cu atât mai mult în cazurile în care celalalt a fost vinovat), cel mai important pas e să rupeţi orice legătura cu respectivul/a. Ştergeţi-l de pe mess, de pe telefon, de pe Facebook, de pe HI5, de pe twitter, dezabonaţi-vă de la feedul blogului, înlăturaţi orice, ORICE vă poate ţine la curent cu ce mai face. Nu vă face bine nici să aflaţi că e mai bine fără voi, nici mai rău (deşi asta poate fi un balsam destul de bun pentru sufletul rănit). Nu vă mai telefonaţi din când în când să vedeţi dacă mai trăiţi sau nu? La ce folos? Chiar dacă v-aţi despărţit în condiţii amiabile pentru că “nu se mai putea”, nu luaţi legătură doar pentru că aşa e frumos. Lăsaţi să treacă un timp, să vă treacă durerea sau nervii şi când sunteţi pregătiţi să discutati, abia atunci faceţi-o.

2. Plângeţi. Baiat sau fată, n-are importanţa. Plângeţi până nu mai puteţi vedea la un metru în faţa voastră. Plângeţi până nu mai aveţi lacrimi, până nu mai puteţi respira pe nas, până nu mai găsiţi nici un motiv să o faceţi. Şi când aţi terminat de plâns, aţi terminat de tot. Aţi scos tot afară şi nimic să nu vă mai readucă în starea asta. Nimic legat de fosta relaţie.

3. Înlăturaţi orice poza cu fostul/fosta, dar ATENŢIE!!! nu le ştergeţi şi nu le aruncaţi. Dacă le aveţi pe calculator, puneţi-le pe un CD sau un DVD. Dacă le aveţi pe undeva prin online, salvaţi-vi-le pe calculator şi apoi ştergeţi-le de pe net. Odată cu asta schimbaţi-vă şi statusurile din “comitted” sau “in a relatioship” în “single”. Dacă le aveţi înrămate prin casă, înlocuiţi-le cu poze cu voi, cu animalul vostru sau cu prieteni care vă ajută să treceţi prin momentele grele. Am spus să nu le ştergeţi, pentru că va veni un moment în viaţa când tot ce simţiţi după despărţire va fi dat uitării şi pozele sunt singurele care vor râmâne mărturie a timpurilor trecute.

4. Nu aruncaţi tot ce aţi primit de la el/ea. Puneţi totul într-o cutie şi apoi puneţi cutia în dulap undeva unde nu căutaţi prea des. După câtva timp, lucrurile din ea o să va provoace doar amintiri neutre. Fără durere, fără nostalgie, doar cu un zambet. Eu am 3 cutii şi din când în când mă mai uit în ele. Şi doar zâmbetul acela îmi readuce în minte clipele în care am intrat în posesia obiectelor. Ma întregesc pentru că fac parte din mine. şi aruncându-le la gunoi ar însemna că îmi arunc o bucată din trecut la gunoi.

5. Nu vă căutaţi alt partener imediat după despărţire, n-o să prea iasă nimic bun. (Asta spun eu, care l-am cunoscut pe Iubi la o lună după o despărţire dureroasă ) Serios acuma, nimănui nu-i place să fie o relaţie pansament pentru altcineva. Oricât se spune că un cui îl scoate pe altul… mai bine one-night-stand-uri cât încape decât o relaţie din care să ieşiţi la fel de şifonaţi sufleteşte. (asta n-am testat).

6. Ieşiţi în oraş şi faceţi-vă de cap. Dansaţi pe mese, îmbătaţi-vă bine, cântaţi la karaoke până râde toata sala cu voi sau de voi, mergeţi la stand-up comedy, orice, dar nu staţi în casă. Ştiu că aţi mai auzit asta de nu ştiu câte ori, dar poate nici nu ştiţi cât de bine vă poate ridica starea de spirit o seară în care singura grijă e sa nu ţi se facă somn prea curând.

Aţi putea găsi tot ce am zis eu aici şi în reviste de muieri care vă învaţa tot felul de alte prostii. Şi eu tot de acolo le-am învăţat, că după un astfel de eveniment te închini la orice Sfânt te poate ajuta să treci de momentul ăsta. Sper să puteţi să le puneţi în aplicare şi să vă ajute, aşa cum m-a ajutat pe mine.

Nu uitaţi că tot ce ni se întâmplă ne maturizează şi ne formeaza caracterul. Orice despărţire ne învaţă sau ar trebui să ne înveţe ceva nou. Să nu mai repetam o greşeală sau să nu mai permitem să ni se întample ceva. Dar nu vă închideţi în voi, refuzând să vă mai oferiţi inima cuiva. Asta e o prostie.

(Ioi, ăsta da post lung )

LATER EDIT: Am uitat sa mentionez (dar in mintea mea era clar) ca la punctul 1 nu ma refeream la ruperea definitiva a relatiilor cu fostul/a, ci la o rupere imediat urmatoare despartirii. E greu sa pastrezi legatura ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, ca si cand ar fi totul ok si faptul ca nu va mai strangeti in brate si nu va mai sarutati cand plecati acasa e ceva usor de suportat. Cand o sa fie usor de suportat, atunci reluati prieteniile, ca nu se supara nimeni. Eu sunt prietena cu toti fostii mei prieteni, in afara unuia care nu e in tara si cu ala oricum n-as fi vrut sa fiu.

M-am aşezat la calculator cu un scop, am bătut puţin coclaurii internetului şi mai că plecam la plimbare cu căţeii fără să fac lucrul pentru care de fapt mi-am pornit maşinăria.

Aveam de anunţat un lucru acuma seara şi uitam, bine că mi-am amintit, că dup-aia ziceaţi că-s neserioasă.
Concursul Vama s-a încheiat şi din păcate n-am prea avut bătăi de cap cu deliberatul că nu v-aţi prea înghesuit.
Au comentat:

inka – şi deşi ea ar fi mers la concert, nu e din Timişoara.

Gabi – care dacă e din Timişoara, că încă n-am descoperit, deşi i-am trimis un mail azi, e câştigătoarea unei invitaţii duble. Te rog trimite-mi un mail pe adresa de la contact cu numele tău complet.

DeMaio şi Liana – care chiar dacă ar fi fost din Timişoara tot n-ar fi mers la concert.
Maria – care nu ştiu de unde e, dar nu părea să vrea să vadă concertul
Georgiana – din păcate nici ea nu e de pe la noi, că dacă era, sau dacă venea, avea sigur o invitaţie de la mine
Moni* – o să fie la concert, da’ n-a zis dacă vrea sau nu invitaţie, deci presupun că are
Cblt – e fan Vama Veche, dar nu ştiu de unde e, dacă a vrut la concert…
Zozo – şi-a făcut alt program, deşi ar fi vrut să meargă

Ovi – m-a impresionat, ca şi data trecută, deci cealaltă invitaţie merge la el şi la Corina, că doar e dublă invitaţia

Ne vedem pe acolo şi dacă eu nu vă văd sau nu vă cunosc, nu ezitaţi să veniţi să mă trageţi de mânecuţe că io tare m-aş bucura să vă cunosc.