A trecut mult timp de când Jane şi Cireaşa mi-au pasat leapşa despre prietene. Era aici în drafturi şi aproape că si-a luat adio de la ideea de a apărea pe rampa blogului. Dar nu, dacă le amân nu înseamnă că uit de ele. Cerinţa acestei lepşe e să-mi exprim sentimentele faţă de prietenele mele. Uf, de ceva timp încoace, subiectul prietenie e aşa de delicat, încât mă feresc să dau acest titlu onorific prea multor persoane. Nu pentru că sunt eu nu ştiu cine ci pentru că mi-am luat-o peste bot într-un mod în care nu mă aşteptam. şi aşa cum femeile spun după despărţire: „Bărbaţii e porci”, aşa suflu şi eu în iaurt după ce m-am ars cu laptele cald. Asta nu înseamnă că sunt antisocială sau că sunt o scârbă cu fetele. Da’ de unde. îmi place să cunosc oameni noi, să îi descopăr şi să leg cu ei relaţii în care ne permitem să glumim unii cu alţii, să ne distrăm şi să petrecem ore minunate împreună (vezi cazul bloggerilor). îi las destul de des să pătrundă în sufletul meu şi unii dintre ei mă dezamăgesc foarte repede.
Ideea era să nu mă întind atât cu poveştile ci să vă îndemn să citiţi nişte posturi mai vechi scrise în momente cheie când prietenia era cea care îmi făcea zile grele.

Prietenie pe muchie de cuţit
Girls are talking
Serenity now, insanity gone
Sa regândim problema
Până te duci la facultate
O altă jumătate a mea

Cred că am scris destul de mult despre prietenie…
Leapsa e leapsa, sa mearga la: Tara, Raluca Hritcu, Raluxa si la Kidha.

… drept pentru care mă revolt. Pentru că îmi vine să închid şi să îmi şterg readerul când văd zilnic acelaşi subiect peste tot. Băi oameni buni, voi n-aveţi altceva mai bun de făcut decât să vă întreceţi? Să vă măsuraţi potenţele şi să vă puneţi cu aia pe care niciodată n-o să-i ajungeţi? Sau să vă plângeţi de milă că sunteţi mici şi că nu vă bagă aia mari în seama?? Să vă lamentaţi că nu mai aveţi loc în blogosferă şi că unii vă iau toţi vizitatorii?

Vorbesc la persoana a doua pentru că mă exclud din ambele tabere. Nu sunt un blogger mare şi nu sunt nici un blogger mic. Sunt blogger şi atât. Pentru că îmi place să scriu şi pentru că îmi place să primesc feedback. Nu vreau să demonstrez nimic nimănui, nu încerc să salvez lumea de războaie, foamete sau alte nenorociri, nu mă interesează nici o influenţă pentru că n-am ce dracu’ să fac cu ea. Tot ce mă interesează e ca lumii să îi fie drag să citească ce scriu, să îmi spună că am sau nu dreptate, să ma corecteze şi să îi corectez pe altii, dacă se poate, să am cu cine să vorbesc când simt nevoia. Mi se rupe de numărul de abonaţi la feed, de locul pe care sunt în zelist sau în topul vizibilităţii, de trafic.ro sau de alte clasamente. E bine acolo unde e situat blogul, dar chiar n-aş face o depresie dacă ar pica de unde e. Însă aş face o depresie dacă lumea n-ar comenta şi n-ar mai citi.

A apărut de curând un top al influenţei în blogosfera unde trebuia să se voteze. Cum naiba să propui un blog care este actualizat o dată pe săptămână ca influent? Cum să propui un blog personal când omul ăla povesteşte amuzant ce i se întâmplă la piaţă? Cum să votezi că un blog de umor are influenţă? În ce?

A avea influenţă înseamnă a putea schimba ceva, a putea determina ceva să se întâmple, a fi formator de opinie. Uitaţi-vă in zelist, la primele 50 de locuri şi veţi vedea influenţa. Acei oameni, având un număr de cititori si linkuri răspândite peste tot, ei au posibilitatea e a influenţa pe cineva să îşi cumpere ceva sau să voteze pe cineva. Acei oameni au puterea de a emite o parere şi de a o inocula altora. Ce vreţi mai clar de atât? orice alt top s-ar face e pur şi simplu pentru popularitate, la care tot ei câştigă.

De ce simte câte un blogger “mai mic” nevoia să se exprime neapărat în legătură cu asta? De ce să îţi plângi de milă şi să nu îţi vezi în continuare de blogul tău? De ce scrii pentru topuri, pentru clasamente, pentru statistici? De ce să îi copiezi pe alţii şi să nu fii original? Dacă atâta poţi şi atâta contează, păcat, nu faci decât să îmbătrâneşti de nervi şi să îţi complici existenţa aiurea.

Later edit: n-ati inteles nimic. Nu sunt nici pentru, nici impotriva bloggerilor mari (nu-i citesc decat pe vreo 2 dintre ei), sunt impotriva celor care se compara cu ei si care vor sa faca orice sa ii ajunga, care se lamenteaza ca nu sunt bagati in seama, ca nu au loc de ei. Au loc, numai ca il vor pe ala al bloggerilor mari.

Autor: Tatiana Tolstaia
Nationalitate: rusoaica
Titlu original: Kîs
Anul aparitiei: 2000
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Zâtul este una din primele cărţi despre care am aflat de pe bloguri. Eu nu citesc prea des recenzii înainte să citesc o carte, pentru că dacă aş citi, lista mea de lecturi s-ar tripla. Din Zâtul n-am citit decât nişte citate pe care autoarea unui blog* le pusese după ce citise cartea. Mi-au atras atenţia prin umor şi undeva am notat titlul pentru a-l citi cândva. Cândva-ul ei a fost acum.

Nu ştiam nimic despre Zât şi cum fragmentele citite nu mă lamureau prea mult, am bâjbâit printre pagini, lăsând impresiile să mă acapareze.

Având un fir cronologic, Zâtul îl are ca erou pe Benedinkt, pe care îl poartă încă din faşă până spre a doua lui tinereţe. Ne povesteşte despre marea lui dorinţă de a deveni fochist (pentru că în concepţia lui, a fi fochist e cam ca şi cum ai fi un fel de conducător) dar potrivit dorinţei mamei lui, ajunge scrib, menit să lucreze în slujba statului copiind cărţi. Apoi ni se descrie mizeria în care trăieşte, societatea şi personajele ei, apoi pe Olenka, o frumuseţe care îi pică cu tronc şi pe care o ia de nevastă.

V-aţi dat seama până acum că Zâtul este o distopie? Nici eu nu m-am prins de asta, decât când s-a pomenit de gândirea personală. Apoi de Fiodor Kuzminsk, „slăvit fie-i numele!” care şi-a lipit brandul peste tot – pe stat, pe legi, pe mersul lucrurilor. Pentru că nu prea citesc cele câteva explicaţii de pe coperţile cărţilor. „Prăpădul” despre care scrie Tolstaia îl bănuiam a fi Cernobîlul, mai ales că majoritatea personajelor aveau urmări.  Doar în parte. Autoarea doreşte să îndepărteze Zâtul de orice ar avea legătură cu realitatea**; este o distopie ce se petrece într-un loc care cu 200 de ani în urmă purtase numele de Moscova.

Mi-a plăcut extraordinar de mult stilul Tatianei Tolstaia (presupusă nepoata a lui Lev Tolstoi), oralitatea proaspătă şi capacitatea incredibilă de a reda tragicomicul. Să te amuzi când şoarecii sunt monedă de schimb, că tot ei, fierţi în şapte ape, fac o supă comestibilă, sau prăjiţi sunt o delicatesă rară, nu prea iţi vine. Dar dacă o citeşti pe Tolstaia povestind, cu greu poţi să îţi stăpâneşti râsul.

Atât de multe piste pe care se poate pleca în analiza acestei cărţi, atâtea simboluri şi atâtea interpretări posibile, încât mă simt inaptă să dezvolt una singura. Păcat că nu se studiază la facultate, că tare mi-ar fi plăcut un seminar de hermeneutică pe ea.

A deţine o carte arhetipărită constituie o ilegalitate şi mai mult decât atât, cine o atinge, se poate îmbolnăvi. Drept pentru care nimeni din sat nu are cărţi arhetipărite şi nu vor să audă de ele, cu atât mai mult cu cât sanitarii roşii abia aşteaptă un denunţ. Deşi este copist, Benedikt – şi toţi ceilalţi – trăiesc cu impresia că autorul tuturor cărţilor de pe lume este unicul Fiodor Kuzminsk. Când însă ajunge în casa socrului său şi descoperă o cameră întreagă cu cărţi arhetipărite, după ce socrul îl convinge că nu e nimic rău în a citi şi că nu i se va întâmpla nimic daca le va atinge, Benedikt nu se mai poate opri din citit. Cu toate astea, el nu pătrunde înţelesul celor citite şi pentru el, fie că citeşte o carte de bucate, o revistă de modă sau un mare roman, e cam totuna. Parte proastă e că în loc să îi deschidă mintea, să îi trezească sentimente arse de Prăpăd, lectura îl dezumanizează, îl obsedează şi naşte în mintea lui gânduri criminale.

Poate vă întrebaţi, la fel ca mine, ce este Zâtul? Poftiţi explicaţie:

„unde sunt pădurile dese, cu arbori doborâţi de furtuni, cu ramurile atât de împletite între ele că n-ai cum să treci, ramurile copacilor îţi smulg căciula de pe cap. în aceste păduri, spun bătrânii, trăieşte Zâtul. El stă pe ramurile întunecate şi ţipă sălbatic, jalnic: Zî-hîîîî! Zî-hî-îîîîî! Nu-l poate vedea nimeni. Trece omul prin pădure şi el hop! în ceafa lui. Şi îl apucă de şira spinării şi cu dinţii – hârşti! – şi prinde cu ghearele vena cea mare şi o sfâşie, şi iese toată mintea din el. Şi când se întoarce, nu mai e acelaşi […] nu poate face nimic singur, nici să se uşureze nu ştie, de fiecare dată trebuie să-i arăţi. Ei, şi dacă nevesti-sii ori maică-sii îi e milă de el, îl duce la latrină, dar dacă nu-i nimeni să aibă grijă de el, e pierdut: îi explodează vezica şi pur şi simplu moare. Asta face Zâtul.”

Ar fi urât din partea mea să vă stric surpriza.

_________________________________________________________

* blogul nu mai există
** interviu

Scriam eu mai demult si niste posturi amuzante. Ma rog, nu le scriam eu, ci le copiam de pe undeva si mentionam sursa. Sau le primeam pe mail. Cum sunt posturi vechi, ma gandeam sa vi le readuc in atentie si sa mai radem un pic, ca prea multi purtam frunti incretite.

Perversitatea emoticoanelor

Replici pentru colegii enervanti sau nesuferiti

Intrebari tampite si sfaturi si mai tampite.

Acest post s-a născut tot din nişte notiţe luate de multă vreme şi fără să fiu urâcioasă sau să vizez pe cineva, iată câteva chestii care nu-mi plac la unele bloguri. Sunteţi liberi să completaţi lista în comentarii:

* snapshoturile care apar cand pui mouse-ul pe un link – pe lângă că se incarcă greu ca naiba, mai şi acoperă textul. Oricum nu mă interesează un live preview într-o ferestruică mică, deci nici pomeneală să mă convingă un snapshot să accesez linkul

* feedurile parţiale – de când m-am reîmprietenit cu Google Reader, cam pe-acolo îmi fac veacul, că blogroll-ul e numai de decor. Şi când dau de un feed de-ăsta parţial, aşa trec de postul ăla de vâjâie readerul. Ştiu că s-au emis tot felul de teorii cum că un feed parţial te ajută la trafic, că aduce mai mulţi vizitatori, et caetera… mi se rupe. Trei rânduri nu mă satisfac şi nici nu mă conving să intru pe blog. Dacă mai ai şi poze pe care nu le văd în reader, la revedere… am câteva bloguri care au feed parţial şi nu le citesc aproape niciodată. Sunt acolo doar ca să îmi amitesc că exista. S-ar putea să le scot…

* scrisul prea mic, prea mare sau alb pe fond negru, roşu pe albastru şi alte chestii de-astea care îmi ucid ochişorii

* un text lung si compact fără spaţiere. Mulţi bloggeri scriu mult (asta nu-i ceva rău), dar e obositor să citeşti un text fără spaţii între paragrafe. Mie mi-a atras atenţia un cititor şi tare îi mulţumesc pentru observaţie.

* textele nealiniate justified. Acestei steluţe îi puteţi spune foarte bine şi pitic. Pentru că este un pitic de-al meu: nu suport textele care la capăt de rând sunt neregulate. Mor când văd că site-uri de reviste sau site-uri oficiale nu folosesc justify. Urât.

Râmâne deschisă.

De cam multişor am lăsat leapşa asta să strângă praful pe ea. Era rătăcită prin mailuri şi abia zilele astea când am făcut curăţenie am găsit-o. E cam ciudăţică ea aşa, dar…

1. Daca ai putea sa intri si sa traiesti intr-o carte care ar fi aceasta ? Motiveaza alegerea facuta! (dar intr-un film?dar intr-un cantec?)
Carte: Memoriile unei gheise – mi s-a parut una dintre cele mai fascinante lumi. Si Japonia e o destinaţie la care visez de multa vreme şi o să mai visez încă şi mai multă vreme.
Film: Public Enemies – in locul lui Marion Cotillard.
Melodie: Oh, da!! sunt prea multe, dar de data asta aleg Reviens. E lesne de înţeles, nu?

2. Daca ai putea sa ti alegi prenumele care ar fi acesta? Dar in cazul in care ai fi de gen opus?
Hm… mi-ar placea Eva. Dar oricum aşa o să îmi botez fiica.
Daca aş fi fost băiat, cred că mi s-ar fi potrivit Alex.

3. In ce alta tara ai vrea sa traiesti pt 1 an si de ce?
Oh, pentru un an, aş trăi aproape în orice ţară. Dar daca ar fi să aleg ar fi Franţa. şi dacă nu s-ar putea, în Spania.

4. Care e visul cel mai neobisnuit ce l-ai avut si ti-l amintesti?
Pf, asta cu visele… să zicem ăsta.

5. Povesteste o zi din viata ta imaginandu-ti ca esti un animal.
Hm… să zicem că sunt o ursoaică cu nişte pui… m-aş plimba cu puii mei, aş pescui şi m-aş luptă cu toate fiarele care s-ar lua de ei. Stiţi că puterea unei ursoaice se poate tripla daca un urs de doua ori cât ea îi atacă puii?

6. Daca ai putea trai in pielea altcuiva pt o perioada limitata de timp, cine ar fi aceasta persoana si de ce ai ales-o?
Oh… nu cred că mi-ar plăcea să trăiesc viaţa altcuiva. Întoarcerea ar fi prea marcantă.

7. Daca te-ai trezi singur pe lume, care crezi ca ti-ar fi primele ganduri si ce ai face prima data?
„Unde-i toată lumea?”.  Aş vedea eu mai încolo ce aş face.

Trimit leapşa la: Evergreen, Jane, Ninu, Boghi şi Alle.

Iniţial am vrut să botez postul ăsta “Naţionalism de Timişoara” da’ m-a scos Dexul din încurcătură lămurindu-mă că “regionalism” e mai potrivit.
De la bun început să stiţi că nu sunt adepta zicalei “Banatu-i fruncea” şi din cauză că nu-mi place cum sună şi din cauză că miroase a laudă de sine. De fapt e laudă de sine pe faţă.

Dar asta n-o să mă împiedice niciodată să vorbesc despre Timişoara la superlativ. Îi ştiu toate lipsurile, toate degradările din ultimul timp, toate incoerenţele cu care ne întâmpină când are chef. Şi totuşi, ca ea nu-i niciuna. Saltă inima în mine de bucurie când citesc impresiile unor oameni care nu sunt născuţi şi crescuţi aici şi dacă mă prind şi într-o pasă mai emoţională, dau şi-un pic de apă la şoareci.

Mulţi s-au întrebat de ce bloggerii timişoreni au ţinut morţiş să îşi facă propriul lor blog, să se delimiteze de restul ţării? Până nu mi-a spus cineva ca pare un gest puţin înfumurat şi separatist, nu m-am gândit nici o clipă la asta. Bloggerii timişoreni s-au strâns laolaltă pentru că voiau să se cunoască şi să nu se certe cum se întâplă prin alte coluţuri ale ţării.

În altă ordine de idei, m-am mobilizat să scriu postul datorită articolului lui Robert Şerban din 24 fun şi al postului Mariei despre Plai. Voi cum v-aţi simţi dacă cineva ar vorbi aşa despre oraşul vostru?

Bine ca am blog şi pot urla nestingherită. Pregătesc postul ăsta de ceva vreme şi am tot notat chestiile care mă enervează la Google Chrome. Dar acum îs aşa supărată pe el că nu mai stau să caut pe unde naiba le-am scris. Singurul merit pe care i-l recunosc şi singurul motiv pentru care îl folosesc e că se mişcă mai repede decât Firefox. Evident că nu am renunţat la Firefox, că din punctul meu de vedere it’s the best we can get.

Deci ce mă enervează pe mine la Google Chrome:

• Page Rank bar - cum naiba să îţi faci browser şi să nu integrezi în el fix aplicaţia care îi face pe interauţi să îsi downloadeze Google Toolbar?
• Stop button - adica X-ul ala rosu care opreşte o căutare când te răzgândeşti şi vrei să rămâi pe pagina pe care eşti. LE – l-am descoperit la capatul address bar-ului.
• Ctrl+f - funcţionează ca naiba, că nu ramâne acolo pe pagină, tre’ să dai încă o data ctrl+f ca să îţi apară termenul căutat – aici totuşi are un plus, că îţi arată şi numărul apariţiilor în pagină

Mai erau, dar acum nu-mi vin în minte. Completaţi voi dacă mai ştiţi. Tre’ să găsesc unde mi-am notat nervii.

Autor: Evgheni Ivanovici Zamiatin
Nationalitate: rus
Titlu original: Мы
Anul aparitiei: 1921
Premii: Prometheus Award
Ecranizare: Wir (1981)
Nota mea: 9/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Noi si 1984 au fost propunerile câştigătoare pentru cercul de lectură. Din păcate ideea a fost îngropată înainte de a se naşte pentru că discuţiile despre carte au durat foarte puţin, cam atâta cât ne ia de obicei să prezentam subiectul unui roman. Oricum, chiar şi fără această dezbatere, Noi n-a fost o pierdere de timp, ci am savurat-o din plin şi m-am convins să nu renunţ la ruşi.

A patra distopie pe care o citesc mă convinge că sunt un fan al genului. Lumile inexistente, oribile, în care n-aş putea trăi, îmi creează o stare de linişte când închid cartea şi realizez că ceea ce am citit nu e aievea, că fără libertatea pe care o am, aş prefera să mor. Noi este puţin mai diferită dacă o compar cu celelalte distopii pe care le-am citit – perspectiva pe care ne-o oferă D-503, personajul principal, este una de acceptare, de îmbrăţişare a regulilor şi de supunere unui control atotputernic, aproape un fanatic ce respectă legile cu sfinţenie. Până apare dracu’ şi îşi baga codiţa. Şi cum altfel ar putea să apară, daca nu în corpul unei femei? Apropos, mă cam oboseşte clişeul ăsta. O femeie, I-330, care îl ispiteşte cu vicii din Lumea antică, si care treptat treptat îl îmbolnăveşte de o boală numită „suflet”.

Rutina care se desfăşoară după Tabelele Orare este pângărită cu minciuni pe care el trebuie să le inventeze pentru a se desfăta cu plăcerile trupeşti oferite de I-330. Că tot am ajuns aici să ştiţi că mie nu m-a plăcut deloc de I-330, deşi în mod logic şi raţional ea era „the good guy”. Felul în care a construit-o Zamiatin, misterul în care a învăluit-o m-a influenţat într-un mod total ilogic. În schimb mi-a părut tare rău de naiva O-90. Biata de ea ar fi făcut orice pentru D-503 şi el s-a purtat ca un măgar. Dar ăsta-i un alt clişeu, poveste fumată în literatura tuturor popoarelor.

Mi-a plăcut stilul lui Zamiatin, care n-as putea spune că îi este specific lui, ci mai degrabă ruşilor. Din toată literatură rusă pe care am răsfoit-o până acum, n-am întâlnit nici măcar un autor care să nu se adreseze direct cititorului. Zamiatin e conştient pe tot parcursul cărţii de publicul lui şi are grijă să mascheze acest fapt prin explicaţia că însemnările lui D-503 urmează să rămână moştenire pentru strămoşi, posibil saturnieni, venusieni sau asirieni.

Cum existenţa conflictului de orice fel nu poate lipsi, in Noi avem mai multe. Pe de o parte cele spuse pe şleau – lupta Binefăcătorului împotriva duşmanilor fericirii – şi pe de altă parte cele insinuate, sugerate:  lupta dintre real şi uman, dintre matematică şi filozofie, dintre raţiune şi simţire. Nu sunt o fană a matematicii, niciodată n-am fost, dar chiar şi eu, o profană, pot aprecia comparaţiile şi explicaţiile matematice pe care Zamiatin le dezvoltă în paginile cărţii. Aproape că m-a făcut curioasă de elipse, parabole, integrale şi funcţii, dar cele care au fost cu adevărat provocatoare au fost misterioasele X-uri.

Pentru cei care iubesc matematica şi literatura această carte e un dezmăţ al plăcerii. Dar şi pentru cei ca mine, pentru care matematica ar trebuie sa fie exterminată.

Statul Unic mai oferă, faţă de alte ţări imaginare distopice, beneficiul de a te bucura de două ore în care poţi face ce vrei, aşa zisele ore personale. De cele mai multe ori seara, în orele personale se făcea sex. Nu aşa oricum şi cu oricine, ci în funcţie de înregistrări şi cupoane roz.

În vederea dezbaterii ce trebuia să fie, mă tot gândesc la Noi în comparaţie cu 1984, cum fac de altfel în cazul oricărei distopii. Noi mi s-a părut mai soft, mai umană, mai relaxantă în timp ce  1984 e dură, te face să treci prin infernul prin care trece Winston. Dar sunt bune amândouă. Extrem de bune.

Zilele astea am timp să cuget la cărţi şi să scriu despre ele mai mult decât am făcut-o până acuma, spre disperarea unora care intră aici şi încă speră să găsească expoziţii de sâni sau funduri (apropos, pentru asta veniţi mai la toamnă).

Unul dintre lucrurile pe care evident că am uitat să le zic cu ocazia asta, mi-a oferit subiectul acestui post. Era printr-o leapşă întrebarea “în câte limbi aţi citit literatură?” Pai eu am citit în franceză şi în engleză, în afară de română bineînteles. dar în engleză n-am citit romane întregi, doar mici paragrafe şi fragmente pe care ni le aduceau la şcoală să facem studiu pe ele. Deci nu cred că se pune.

N-am probleme cu franceza sau cu engleza, că doar le-am studiat 4 ani zi de zi, plus anii de generală şi liceul. Adevărata problemă în a citi în altă limbă decât cea maternă rezidă în faptul că nu simt cartea aşa cum o simt când o citesc pe limba mea. O înţeleg dar rămâne la un stadiu mult prea cerebral pentru a lăsa emoţiile să îmi invadeze simţurile. O percep la nivel de limbă, fără să îi gust mesajele. Un citat dintr-o carte în română are mult mai multe şanse să fie extras de-acolo decât dintr-o carte în limba în care afost scrisă.

Îmi veţi spune că prin traducere se pierd multe întelesuri pentru ca traduttore traditore, nu? Aşa-i, nu contest. Multe cărţi bune au de suferit pentru că traducerea e infectă. Mie de exemplu nu mi-a plăcut Amsterdam din cauza traducerii. Lumea Sofiei conţine câteva expresii traduse mot-a-mot din engleză fără a fi adaptate la expresiile româneşti. Urâtă treabă şi e cu atât mai urât cu cât cititorul percepe asemenea greşeli.

Apoi, să ne gândim câţi dintre noi folosesc expresii în română şi vorbesc romgleza pentru că unele chestii sunt mult mai savuroase exrprimate în limba lor de baştină. De ce atunci nu pot citi un roman în engleză? Curios.

O altă explicaţie ar mai fi şi incapacitatea de a reţine întâmplările pe care le citesc. Din romanul Monsieur şi din piesa lui Anouilh, Antigone, nu mai reţin nimic. În timp ce dialogurile din Ciocarlia sau din piesele lui Sartre îmi gâdilă amintirile şi acum.

În bibliotecă am o singură carte în engleză pe care o voi citi pentru că am primit-o cadou şi pentru că sunt curioasă cum e totuşi să citeşti o carte întreagă în engleză. Poate îmi place şi poate mi-e mai la îndemână ca în franceză. Dacă îmi place continui, dacă nu, o să îmi confirm teoria.