Luni de fiere

Autor: Pascal Bruckner
Nationalitate: francez
Titlu original: Lunes de fiel
Anul aparitiei: 1981
Premii: nu
Ecranizare: Bitter Moon (1992)
Nota mea: 8.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: Copilul divin

Mi s-a povestit despre Luni de fiere şi despre unul dintre personajele ei ca despre o situaţie dorită , ca despre o relaţie supremă care ar însemna devotamentul complet al unui bărbat faţă de o femeie şi viceversa. Apoi la schimb de cărţi am fost într-un fel constrânsă să o iau, fără a fi avertizată de la bun început ca e în oarecare proporţie pornografic (abia aproape de plecare).

Aşadar m-am înduplecat fără nici o tragere de inimă să citesc Luni de fiere în contextul în care toată lumea care o citise  o experimentase într-un fel sau altul, dar nimeni nu rămânea indiferent.

În primul rând, cele câteva zeci de pagini caracterizate ca fiind pornografice mie mi s-au părut scârboase. Scatofilia şi urofilia sunt nişte practici pe care eu, mai îngustă la minte, le dezaprob. Nu-mi pot închipui că defecaţia şi micţiunea pot duce la excitaţie sexuală, darămite la orgasm. Nu sar peste paginile unei cărţi decât în cazuri speciale, cum ar fi acesta, schingiuirea vreunui animal sau descrieri interminabile (oricum ce-mi imaginez eu e total diferit de ce avea scriitorul în cap).

Odată depăşită faza asta, mi-am spus că ce-a fost urât a trecut. Da, trecuse, dar strâmbatul din nas a rămas pentru că alte descoperiri mă făceau să mă mir, să oftez şi să-mi vină să dau cu cartea de pereţi.

Nu v-am povestit nimic din ea încă pentru că impresiile mai puternice mi-au luat-o înainte. Întâmplările din Luni de fiere se petrec pe vasul Truva ce plecase din Franţa înspre India într-o călătorie de 5 zile. Cel care ne ia drept martori este Didier, pasager al acestui vas, care împreună cu logodnica sa, Beatrice, vrea să descopere magia Orientului, să-i desluşească misterul şi să-i înţeleagă cultura ce-i fascinează pe-amândoi. Pe vas, în prima seara o întâlneşte pe frumoasa Rebecca, şi apoi pe soţul acesteia, infirmul Franz. De când îl cunoaşte pe Franz psihicul lui Didier se transformă. Invalidul îl obligă să îi asculte povestea de dragoste şi viaţa cu Rebecca. Îi povesteşte cu lux de amănunte, fără sa-l scutească de nici un detaliu, toate aspectele relaţiei lor, inclusiv partidele de sex.

În discursul lui Franz, măiestria lui Bruckner m-a uimit. Lirismul şi poezia pe care o imprimă narării şi descrierii, mai ales descrierii trupului Rebeccai (îi dedică 2 pagini numai fundului ei) mi-au confirmat că francezii au un simţ aparte pentru astfel de discuţii şi prezentări. Aş îndrăzni să spun că stilul pe care îl adoptă Bruckner în Luni de fiere e foarte aproape de cel al Invitatei lui Simone de Beauvoir. Chiar şi subiectul e puţin asemănător având în vedere că şi acolo se dezbate problematica trioului conjugal.

În timp ce Franz îi suceşte minţile lui Didier, acesta se dezîndrăgosteşte treptat de Beatrice, care brusc îi apare urâtă şi nesemnificativă în comparaţie cu exotica Rebecca. Dragostea banală de care-l acuză Franz este subit înlocuită de o pasiune focoasă de a o poseda pe soţia invalidului. Şi totul se cam întâmplă ca într-o emisiune de genul Vara ispitelor în care unul dintre parteneri este supus la diverse probe pentru a ceda mirajelor.

Mi-e greu sa-mi expun impresiile fără a divulga prea mult din subiect; Luni de fiere este o carte plină de încărcătură emoţională şi oarecum filosofică pe marginea cuplului modern.
Continui să cred, aşa cum începusem pe parcursul lecturii, că asemenea cazuri precum cel al Rebeccăi şi al lui Franz sunt destul de puţine pentru că abia pot să accept că unii pot face faţă la atâtea înjosiri şi răutăţi doar în numele iubirii. Atât Franz cât şi Rebecca se supun reciproc la nişte cazne pe care nu ştiu ce motive ar trebui să ai să le înduri.
Citiţi cartea că merită!