De ce mă fascinează pe mine fotografii?

Acu’ ceva timp mi se părea că debordez de spirit creator şi că n-ar fi fost mare lucru să fac nişte fotografii mai profesioniste, mai artistice, mai deosebite de cum le făceam înainte. Din păcate doar mi s-a părut, pentru că spiritul creator nu există la mine sub altă formă decât cea a cuvintelor, şi câteodată nici acolo. Poate şi ăsta doar mi se pare că există, dar măcar la capitolul ăsta primesc cât de cât feedback. ;)

Pentru mine expresia: „O imagine face cât o mie de cuvinte” nu prea se validează pentru că n-aş şti să creez o asemenea imagine care să genereze o mie de cuvinte. În schimb aş putea scrie o mie de cuvinte despre o imagine…

În fine, nu despre asta voiam să zic, dar m-a luat valul şi am aberat puţin. :P
Ideea postului e că io am un respect deosebit pentru fotografi. Pentru că, în opoziţie cu pictorii, ei lucrează cu fracţiuni de secundă, cu momente, cu faze. Să surprinzi un zâmbet sincer sau o expresie angoasată, neprelucrată, neimpusă, e destul de tricky pentru că oricâte indicaţii scenice i-ai da modelului, niciodată n-o să-ţi ofere la comandă sinceritatea de care ai nevoie.
Să surprinzi un moment al zilei care durează maxim câteva minute, o lumină care cade nu ştiu cum pe subiect doar la o anumită oră, să călătoreşti doar pentru a da naştere unor fotografii prin care să redai frumuseţea naturii…

Să creezi iluzii, să naşti idei originale, poezie de imagini, metafore vizuale, sensuri noi prin titluri, concret prin abstract sau abstract prin concret… nu-i puţin lucru. Văd multe fotografii aproape zilnic şi mă minunez de culori, de idei, de decoruri, de personaje, dar cel mai mult de mesajul lor. Pentru că adevărata fotografie e purtătoare de mesaj. Adevărata fotografie te face să păstrezi pe retină şi în minte imaginea pe care ai văzut-o.
De asta sunt eu fascinată.