Autor: Mircea Eliade
Nationalitate: roman
Titlu original: idem
Anul aparitiei: 1989 (scris in 1927)
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 9.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Îmi era dor să citesc literatură română şi cum Romanul adolescentului miop circula pe la SdC mi-a făcut cu ochiul. După ce am luat-o cu mine acasă de două ori şi am înapoiat-o neatinsă a trebuit să o împrumut de la bibliotecă pentru a o citi. P Îmi place Eliade. Mi-a plăcut şi Maytrei şi Nuntă în cer, aşadar nu îmi făceam probleme că Romanul adolescentului miop nu-mi va satisface aşteptările.

Pe măsura ce înaintam cu lectura, o mulţime de comparaţii cu alte romane mi-au răsărit în minte. Şi cu toate astea, cartea are propria ei savoare şi originalitate. mai mult…

Puţini dintre voi au reţinut un detaliu important despre mine şi poate şi mai puţini l-au băgat în seama. În pagina „Despre” l-am amintit pentru că nu se putea să îl omit, e scris in ADN-ul meu, mă reprezintă, mă defineşte, mă obsedează. Desigur că vorbesc despre şosete. Acolo am scris aşa: „Tomata […] doarme cu şosete.” Ah, credeam că am scris mai mult. În sfârşit, nu contează, vă povestesc acum cum stă treaba asta cu şosetele pentru că am un motiv întemeiat să o fac.

Cei de la Sosetaria.ro mi-au propus o afacere, după cum vedeţi şi in sidebar şi după ce am băgat nasul pe site să vad ce se întâmpla…eee, parcă eram un copil în magazinul cu dulciuri. Scurte, lungi, colorate, albe, ciorapi lungi, fini, subţiri, ce mai, paradisul picioarelor mele. Am bătut palma pe loc pentru că v-am povestit eu că tre’ să mă identific cu produsul ca să îi fac reclamă. Şi cu ce alt obiect de îmbrăcăminte mă identific eu mai mult, dacă nu cu şosetele. Puteţi întreba asta pe oricine mă cunoaşte sau a dormit cel puţin o dată cu mine. Dacă nu-s înşosetată când mă culc, sunt sigură că o să am o noapte albă şi nici partenerii de pat n-or să doarmă prea bine. Asta însă numai pe perioada septembrie-mai că in rest pot şi desculţă. Adică sunt nevoită pentru că vara, ştim cu toţii cum îşi fac temperaturile de cap şi nu sunt nici eu atât de fixistă sau absurdă să dorm cu şosete când noapte sunt 35 de grade.
Dup-aia ar mai fi senzaţia aia de catifelare pe pielea piciorului când încalţi nişte şosete curate. Vaaaai, aproape orgasmic.

Dar, in paradisul ăsta al şosetelor mai sunt şi intruşi, cum ar fi :
•    şosetele cu degete. Îmi plac, sunt hazlii, dar atât de nepractice pentru mine încât mă mulţumesc să le admir la alţii.
•    şosetele negre. Nu in general, doar când sunt purtate de fete. Ştiu că e aiurea, ştiu că ar putea să mi se spună cu uşurinţă: „fată, ai probleme”, dar mi se pare tare urât: o femeie încălţată în şosete negre de bumbac. Pe alea de lycra le accept.
•    şosetele  „scâlciate”, adică alea la care s-a lărgit elasticul, alea care se întorc singure pe picior, alea care se trag in jos. Mie îmi place sa fie fixe pe picior, nu să-mi stranguleze circulaţia, da’ nici să îmi intre şi o mână în şosetă pe lângă picior.

Hm… cred că atât am de spus despre ele deocamdată, dar nu plec până nu vă mai zic de o pereche de ciorapi lungi pe care am primit-o la testat. Ciorapii ăştia sunt de-aia care dau corpului o formă frumoasă. Adică nu se văd colăcei, nu se văd aripioare, nici măcar coaja de portocala pe care o scot ciorapii obişnuiţi la iveală. Deci, oricât ai fi de plinuţă sau de rotunjoară,  sau pur şi simplu nemulţumită de cum arată pe tine o rochie mulată, formele tale sunt armonioase şi hainele se aşează perfect fără să scoată în evidenţă ce tu încerci să ascunzi. Nu pot spune despre mine că sunt grasă, dar am haine mulate prin care iese un colac, o fustă e prea subţire că să îmi ascundă dungile lăsate de lenjeria intima. Aşa că, asta e soluţia, cel puţin până nu se face prea cald.

Later edit: ANUNT DE LA SOSETARIA.RO

Pentru cititoarele acestui blog, ne-am gandit sa oferim un cupon de reducere de 20%.

Codul cuponului este TOMATA si trebuie introdus in cosul de cumparaturi.

Ieri am avut ocazia să mă mândresc că sunt româncă şi să îmi pară rău de acelaşi lucru. Da’ pentru că nu sunt o negativistă n-o să vă vorbesc despre al doilea decât la *. Am multe de povestit, deci nu mă lungesc cu vorbărie aiurea că şi-aşa ştiu că o să vă uitaţi numai la poze.

După ce am lansat invitaţia pe blog, la schimb de cărţi sau la telefon, câţiva au ridicat mânuţa mai repede şi ne-am strâns o maşina de excursionişti. Îmi pare rău că au rămas pe dinafara mulţi care ar fi vrut să vina, dar n-au avut cu ce. Sper că tura următoare să nu mai avem problema asta. Pe Alina am agăţat-o la schimb de cărţi, pe Horia din comentarii (a fost primul care a zis că vine sigur), pe Andrea de la lucru şi pe Iubi din viata conjugala. Ne-am suit in micuţa Polo şi spre Lipova ţi-e drumul. La indicaţiile paternale nu puteam face de capul meu, aşa că in jur de vreo 10-15km maşinuţa mea a cam avut de suferit şi pasagerii l-au suspectat pe taică-miu că ar avea ceva cu mine de m-a trimis pe-acolo. Apropos de drum, Valea Mureşului e superbă, are o şosea de iţi vine să te dai cu rolele pe ea.

Am ajuns la Hunedoara fără să ne rătăcim, am parcat in curtea castelului, am mângâiat câinii „imperiali” de primprejur şi mai departe despre el va povestesc pozele (astea de pe blog şi încă şi mai multe pe picasa):

mai mult…

M-am tot gândit despre ce să scriu: despre jignirile pe care le fac unii prin comentarii la adresa altor comentatori, despre una din cărţile pe care le-am citit, despre faptul că am început să mă uit la House MD şi că îmi place, despre vremea frumoasă de afară, să fac o leapşa (că am o droaie), să scriu o gogonea, să pun nişte poze că am nişte linkuri faine, să ma plâng ca nu mi se vede bine blogul pe IE6, să, să, să… Ce să scriu? Deocamdată n-o să scriu despre nici unul din subiectele astea pentru că sunt puţin obosită. Obosită de la stat prea mult pe baricade, de la prea multa informaţie, de la prea multe cerinţe, de la prea mult stress şi de la prea multe schimbări pe care le vreau şi nu le pot face. Îmi pica părul, nu m-am pensat de o lună şi cosmeticiana mea nu are vreme de mine.  Nu mănânc, îmi ies coşuri şi am herpes la buză. Mă enervează multe chestii despre care nu pot să vorbesc pe blog pentru că nu vreau, îmi pierd veselia şi n-am chef de nimeni. Dacă e astenia de primăvara, o recunosc că a mai fost pe la mine, dacă e doar culmea frustrării înseamnă că urmează coborâşul de-acolo.
V-am pupat.

Ţineţi minte ce v-am spus în postul despre Şiria? Na, fiţi pe fază că sâmbăta asta care vine se merge în excursie. Îmi doresc demult să văd locaţia aleasă şi n-am de gând să mai aştept aiurea, că oricum lucruri mai importante n-am de făcut. Scriu pe blog pentru că sper că ieşirea asta să se transforme într-un fel de excursie cu clasa (de bloggeri) şi oricine are chef să participe e binevenit. Cu condiţia să aibă maşină sau să se lipească de cineva cu maşină.

Unde? La Castelul Huniazilor de la Hunedoara.
Când? Sâmbătă toată ziua. Plecarea dimineaţa la 8, întoarcerea cândva seara.
Cum? Cu maşina.
Cine? Oricine are chef şi mijloc de deplasare.
De ce? De fun.
Înscrierea se face prin comentarii. De aici puteţi afla tarife de intrare şi alt fel de chestii care v-ar putea interesa. (din sursa sigura am aflat că preţurile sunt puţin mai măricele, adică 8 lei intrarea)

Azi am niste chestii impotriva limonadelor. Pe 24 funblog.

Ăsta e unul dintre lucrurile pe care îmi vine greu să le înţeleg. Adică, dacă aş fi patroană de bar/terasă/club mi s-ar părea normal să mă îmbogăţesc cheltuind cât mai puţin. Da’ ca şi consumator nu mă împac bine cu gândul că ce acasă mă costă mai puţin de 2 lei, în oraş mă costă 10. Înţeleg că tre’ să pui un oarecare adaos oricărei băuturi, da’ ce fac ăştia cu limonadele e jecmăneala murdară.

Înţeleg că e la modă să fii cât mai natural (ceea ce e foarte bine, în sfârşit un domeniu în care moda nu dă lucrurile peste cap), înţeleg şi că un fresh de portocale sau un milkshake de banane/căpşuni sau alte fructe are un preţ mai ridicat, da’ dă-o-ncolo, limonadele nu cer nu ştiu ce scumpeturi de materii prime ca să iţi ceară 10 lei pe ele.

Un kil de portocale, grapefruit sau banane, sau de căpşuni (mai ales în extra-sezon) costă ceva, deci e normal ca preţul freshului să nu fie unul mic. La milkshake mai bagi nişte lapte, deci şi ăla costă, da’ ameţita aia de limonadă conţine apă, zahăr şi lămâi. Şi din fiecare pui cate puţin: maxim o lămâie, maxim 3 pliculeţe de zahăr si 0.25ml de apă. Toate astea nu costă nici măcar aproape de 10 lei. Atunci de ce să dăm acelaşi preţ pe o limonadă ca pe un fresh de portocale??

Mie îmi place limonada şi e nedrept ca e aşa scumpă. Mă obligă să beau carbogazoase chimice, fir-ar. Si nu pentru că sunt zgârcita, da’ e criză şi pentru mine.

Cum se ridică soarele sus pe cer, cum pleacă norii si frigul, oamenii ies din case care pe unde apucă. Unii la iarbă verde, la plajă, alţii la plimbare, la o îngheţată, la o terasă şi alţii în excursie cu maşina, puţin mai departe de casă. Printre ultimii se numără Richie, Anda, Iubi şi eu. Ar fi trebuit să încep cu mine, că pe mine mă scărpina dorul de ducă, dar nu era politicos să mă pun în fruntea listei. Pentru că un an întreg am suferit din cauza lipsei unui mijloc de locomoţie care să mă ducă pe coclaurii pe care îi visez eu, plănuiesc să nu mai cruţ nici un week-end şi să mă aventurez spre locaţii pe care îmi doresc demult să le vad. Ieri m-am trezit prea târziu că m-aş duce in excursie, aşa că n-am ajuns prea departe, decât până la Şiria, în judeţul Arad. Fiind în drumul meu de fiecare dată când merg la sat, niciodată nu m-am oprit să vizitez casa memorială a lui Ioan Slavici. Îmi stătea gândul să urc şi până la cetate, da’ în 15 ani de când tot o bag în seamă n-am făcut-o deloc. Deci o ocazie minunată să descălecam în zonă.

De jos, cetatea pare mică şi neinteresantă. Nici măcar nu pare aşa sus. Dar iluziile pe care ni le făceam că ajungem în doi timpi şi trei mişcări au fost doar iluzii optice. Gâfâind am cucerit dealul/muntele în vârful căruia se înălţau semeţe ruinele cetăţii Şiria, despre care mai mult nu ştiu să vă spun pentru că habar n-am de istoria ei. Cert e că e mult mai mare decât îmi închipuiam eu şi muuuuuult mai greu de ajuns la ea, mai ales dacă n-ai pic de condiţie fizică, aşa ca mine. Vă las să vă uitaţi la poze că pe mine mă chinuie o febră musculară, ce sper să-mi treacă până sâmbăta viitoare.

Cum ziceam, de jos, era piece of cake:

mai mult…

Pot să pariez că nu există om civilizat pe care să nu-l fi deranjat măcar o dată transpiraţia, fie cea proprie, fie a celor din jur. Recitind fraza anterioară mi se pare chiar imposibil ca contrariul să se fi întâmplat. Pentru mine este un subiect destul de delicat, deoarece mă număr printre cei care au o problemă in domeniul ăsta şi pot spune că alegerea unui antiperspirant e o adevărată odisee.

Am încercat aproape toate produsele de prin supermarketuri, pentru că, recunosc, la firme mai farmaceutice n-am apelat încă. Niciunul nu împiedică transpiraţia să îmi umezească bluzele la subţiori. Am uitat să precizez că în cazul meu, transpiraţia e doar la nivel vizual, olfactiv niciodată. Nu admit aşa ceva.

Zilele aceste am primit de la Dove,  în scopul testării, 2 produse noi care urmează să fie lansate pe piaţă. Unul e Nature Fresh şi al doilea e Wild Rose. Norocul meu, că deorollul îmi e pe terminate. Deci o cheltuială în minus. Antiperspirantele de la Dove au o funcţie interesantă de care n-am mai auzit, nici nu mă gândeam că poate exista. Te miri ce chestii mai apar. Abia aştept să mă conving daca e adevărat.

Funcţia asta se numeşte hair minimising, adică firul de par ajunge sa fie din ce în ce mai puţin observabil. Folosit regulat, firul de păr capătă un aspect mai subţire, mai fin si după înlăturarea lui prin mijloacele deja cunoscute şi urâte, pielea rămâne mai delicată. Singura chestie e că pentru a testa asta, să văd cum se comportă cu firele de păr, tre’ să le las să crească. :-s Na, acum daca JoJo a putut să nu se sprayeze ca să atragă atenţia asupra igienei axilelor, n-oi crăpa nici eu daca nu mă rad la subraţ cel puţin o săptămână. Că şi-aşa e frig şi nu umblu cu crengile despuiate. Dup-aia să le epilez (cu ceară, lamă sau cremă depliatoare n-are importanţă).

Şi în timp, după epilare firele de păr o să fie mai puţin vizibile ca până acum. Eu oricum folosesc sfânta lama şi aşa o invenţie nu poate decât să mă facă să dau din codiţă. Vom vedea, vom vedea.
Altă chestie, antiperspirantele sunt sub formă de spray, lucru cu care eu nu-s prea obişnuită că folosesc doar deoroll. O sa vedem la urmă dacă mă reprofilez.

Deocamdată mă pot rezuma doar la miros, pentru că încă nu le-am folosit îndeajuns pentru a da un verdict, şi nu mă prea pot decide care-mi place mai mult şi mai mult.
In general îmi plac mirosurile proaspete si marine, cele florale nu prea, da Wild Rose nu e de lepădat. Nici nu mai trebuie să mă parfumez, deci încă o cheltuială in minus.
Revin cu detalii si impresii peste câteva săptămâni.

Ziua mult aşteptată a venit. Ştiu ca n-aveţi răbdare să citiţi textul postului pentru că pozele sunt mult mai importante decât ce am eu de spus aici. Insă vreau să va cer un singur lucru: abţineţi-vă de la comentarii răutăcioase sau denigrante la adresa fetelor care au binevoit să trimită poze. Anonime sau nu, ele sunt mandre de ce poarta in sutien şi aşa vreau să şi rămână. E inutil să spun ca orice lucru deranjant va fi moderat.
Dragele mele, vă mulţumesc pentru încrederea pe care mi-aţi acordat-o şi vă admir foarte mult pentru curaj, şi normal şi pentru busturi.   Mie una îmi place la nebunie ce a ieşit şi mă bucur că n-am dat înapoi. Încă ceva: în cazul în care n-am pus link unde trebuie, sau daca vă răzgândiţi şi vreţi link, e de ajuns un comentariu şi se rezolvă.

Dezinhibatele:

1. Carlitos

mai mult…

Autor: Jose Saramago
Nationalitate: portughez
Titlu original: As Intermitências da Morte
Anul aparitiei: 2005
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 8.5/10
Alte recenzii de acelasi autor: Eseu despre orbire

N-am crezut că timpul unei alte opere de-a lui Saramago va veni atât de curând, dat fiind faptul că nu prea îmi place să citesc mai multe cărţi ale aceluiaşi autor una după alta sau la distanţe scurte de timp. Dar cum potriveala de acasă nu s-a potrivit cu cea de la schimb de cărţi, m-am nimerit aleasă de Intermitenţele morţii.

Aflând că este un alt eseu de genul „ce-ar fi dacă”, specific etichetei Saramago, ţinând seama că prima lectură m-a fermecat, mi-am zis: „Treacă de la mine, te duc la mine acasă”.

Am perceput cartea ca fiind alcătuită din două parţi, deşi ea, din punct de vedere grafic nu are aspectul că ar fi împărţită in vreun fel. Cam în prima jumătate, destul de tărăgănată aş putea spune, se povesteşte despre cauzele, efectele şi consecinţele unei morţi plecate în concediu. (Scurtă paranteză: cred că înţeleg mai bine ce sens are expresia: „a arăta ca moartea in vacanţă”.) Adică, din prima zi a unui an oarecare, într-o ţară nenumită, nimeni nu mai moare. Din nici un motiv. Accidente, boli neiertătoare, crime, toate rămân impotente in faţa noii situaţii. Spitalele se umplu, agenţiile funerare si societăţile de asigurări sunt în pragul falimentului şi biserica agonizează pentru că acolo unde nu mai e moarte, nu mai e nici înviere, prin urmare nici credinţă in Dumnezeu.

Pana la urmă apare o soluţie salvatoare, astfel încât cei care trebuie sa îşi dea obştescul sfârşit, să o facă fără să se mai chinuie. Toate bune şi frumoase, până când directorul televiziunii naţionale primeşte o scrisoare de la însăşi Moartea (ar fi trebui sa îi scriu numele cu literă mică, deoarece aşa îi este dorinţa) prin care anunţă că s-a întors şi dă startul la decese. Îi vine însă alta idee – în cursul lipsei avuse timp de meditat – şi devenind mai miloasă, le dă oamenilor prilejul ca înainte de a părăsi această lume să îşi încheie socotelile cu viaţa. Adică le va trimite o înştiinţare cu o săptămână înainte, ceva de genul: „You’ll die in seven days”.

În partea a doua, unde romanul începe să devină interesant, Moartea este personajul principal, umanizată fiind (într-un fel in care puţini dintre noi pot concepe) de munca pe care o depune pentru a-i ajuta pe oameni să moară cu toate treburile puse la punct. Necazul o loveşte când una dintre scrisori face drum întors cam de vreo trei ori. Înnebunită de nedumerire, recurge la cea mai la îndemână metodă de a încerca să ucidă un om: transformându-se intr-unul.

Având la bază dorinţa oamenilor de a aparţine eternităţii şi de a sfida moartea, Saramago oferă un posibil răspuns, însă nu unul utopic, care ne garantează că a trai veşnic e sinonim cu fericirea, ci un răspuns care ne dă viaţa veşnică fără tinereţe si putere fizică veşnică. Degeaba trăieşti în neştire dacă corpul e locul de joacă al bolilor si al fosilizării. Varianta nemuririi şi a păstrării tinereţii eterne ne-o oferă Simone de Beauvoir in Toţi oamenii sunt muritori, şi oricum nici aia nu e o perspectivă prea veselă.

Nu mi-a plăcut că n-am aflat de ce violoncelistul n-a primit scrisoarea mov. Adică am înţeles că dacă asta nu s-ar fi întâmplat, nici întruparea morţii nu s-ar fi întâmplat, dar totuşi aşteptam o lămurire.
Un lucru pe care l-am învăţat despre Saramago e că iubeşte câinii. Are o înţelegere deosebită pentru ei şi in rolul ancorei de care au nevoie personajele lui în singurătate si deznădejde este jucat de un lătrător.
Poate nu e cea mai bună carte a portughezului, da’ merită timpul oricui. Pentru cei care caută răspunsuri.