Daca nu ma tragea Carlitos de mana sa imi aduca la cunostinta eforturile Angelicai, habar n-aveam de existenta ei. Angelica este o tanara domnisoara din Moldova, studenta in Bucuresti, cu un talent deosebit si o voce impresionanta. Ce e si mai impresionant e efortul pe care il face pentru a se afirma, efort pentru care eu am un deosebit respect. Pentru ca nu sare cu banii la o casa de discuri, nu se linguseste pe langa vreun sponsor potent, nu se vinde pentru nimic, dar isi pune talentul la bataie intr-un concurs international. Deci n-are nevoie de donatii de nici un fel, ci doar de niste voturi venite de la noi.
Angelica participa la un concurs pe site-ul musicmogul si pana acum se descurca destul de bine. E pe locul doi cu 3764 de voturi (la ora la care scriu eu postul). Cu ajutorul nostru poate ajunge mai sus, ideea e sa o promovam pe bloguri, pe mess, pe mail, cum putem. Sa aratam lumii ca avem si talente nu numai de-alde Indiggo.
Angelica si-a creat o pagina pe youtube (neaparat sa ascultati coverul dupa I have nothing), are un blog si totul e cat se poate de transparent. Ascultati-o, faceti-va un cont, votati-o si mandriti-va ca e romanca.

Iara am intarziat cu expozitia. De fapt am tot amanat pentru ca pozele au intarziat sa apara. Am asteptat, da’ cu greu am primit cateva poze cu bloggermobiluri. Asta pentru ca stapanilor le-a fost lene sa se laude cu ele. Lasa, asa sa le fie si lor lene sa porneasca atunci cand va grabiti mai tare. Vorba lunga, saracia omului.
Doamnelor si domnilor intra in scena:

Opel (Corsa?) detinuta de Alina, da’ inca necondusa de ea.

mai mult…

Autor: Mihail Bulgakov
Nationalitate: rus
Titlu original: Мастер и Маргарита
Anul aparitiei: 1966-1967
Premii: nu
Ecranizare: Il maestro e Margherita (1972); Master i Margarita (1994); Master i Margarita (mini-serial 2005)
Nota mea: 8/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Despre Maestrul si Margareta s-a scris mult prin blogosfera si nu numai. Mihail Bulgakov este un alt autor despre care am aflat de cand ma invart pe-aici. S-a spus ca romanul este o capodopera, ca este unul dintre pilonii literaturii secolului XX, ca este una dintre cele mai bune satire si o imbinare sublima a binelui si raului pe fondul unei povesti de dragoste. Nimic mai adevarat, insa sper sa n-am parte de aceeasi reactie pe care a avut-o Gloria la Schimb de carti cand a spus ca ei nu i-a placut Imparatul mustelor*. Nici mie nu mi-a facut o placere deosebita sa citesc Maestrul si Margareta.

Este tot ceea ce am spus mai sus: o capodopera, o referinta a literaturii, o lucrare ce imbina multe elemente care o desavarsesc, numai ca eu am incercat sa ma conving de asta, sa ma agat de ceva care sa ma prinda cam de la inceput pana la sfarsit. Mi-a placut mult stilul lui Bulgakov, care cred ca n-ar fi fost redat atat de magistral daca n-ar fi fost traducerea lui Ion Covaci. O scriere plina de umor desi subiectul in sine, povestit dintr-un punct de vedere neutru, n-ar avea nimic amuzant. O multime de intamplari fanteziste se deruleaza de-a lungul paginilor, intamplari prea multe pentru gustul meu, detalii si imagini vizuale care pe mine m-au pierdut pe drum. Povestea lui Pontiu Pilat inserata intre desele internari la spitalul de nebuni, alternata cu relatia amoroasa a Maestrului cu Margareta m-au impiedica sa retin anumite personaje, sa fixez in minte cateva episoade.

Din cauza asta singurele lucruri pe care pot sa le povestesc despre Maestrul si Margareta sunt urmatoarele: in Moscova isi face aparitia un ins care starneste aceeasi valva ca si Cicikov din Suflete moarte. Nimeni nu stie cine e, de unde a venit si ce cauta. Pe numele sau Woland se recomanda a fi profesor, „expert in magie neagra” si din suita lui fac parte motanul Behemoth, Fagot (zis si Cadrilatul, zis si Koroviev) si Azazello. Ah si Hella, o servitoare despuiata, pe care o intalnim in partea a doua a cartii. Suita asta actioneaza de fapt in locul magicianului si se ocupa de toate confuziile care se creeaza de cand isi face aparitia in oras. Un cetatean este ucis de tramvai, mai multi ajung la casa de nebuni dupa ce intra in contact cu Woland, pentru ca lucrurile pe care le povestesc ei tin de sfera imposibilului, incredibilului si nemaiauzituli. La casa de nebuni, dupa aproape jumatate de carte citita, facem cunostinta cu Maestrul, internat si el acolo, insa nu din aceleasi motive ca si ultimii 4-5 care ajung in celulele spitalului. Cazut prada depresiei, Maestrul este autorul unei carti despre intalnirea lui Pontiu Pilat cu Yeshua Ha-Nozri (Iisus din Nazaret), a carui scriere il duce la o asemenea disperare ca ajunge sa il arda. Pe langa asta se mai confrunta si cu pierderea amantei lui, despre care ii vorbeste poetului Bezdomnîi la spitalul de nebuni. Intre timp ne sunt prezentate o multime de victime, care participa la spectacolul de magie al lui Woland si fiecare e care de care mai pestrit si mai naiv. Aceasta intalnire cu magul le cauzeaza tuturor neplaceri, pentru ca Woland este nimeni altul decat Satana.

In partea a doua, Bulgakov si ocupa mai mult de Margareta, care abia acum isi face aparitia. Amanta a Maestrului, isi povesteste si ea durerea ce i-a provocat-o despartirea, incercarile ei de a salva manuscrisul si mai ales nefericirea in care traieste cu sotul ei. Si ea se intalneste cu Woland, a carui propunere o accepta si devine vrajitoare. O face amfitrioana unui bal la care participa personaje ciudate si care are o importanta deosebita in roman. Din pacate eu n-am facut legaturile ce trebuiau facute intre acest episod si altele din carte, ceea ce imi creeaza impresia ca mi-a scapat intr-un fel intelegerea si menirea operei.

Ca recompensa pentru buna ei purtare, Satan ii indeplineste niste dorinte. Una care nu o priveste pe ea insasi, una care mocneste in adancul ei si altele care ii vor insenina viitorul. Faptul ca Woland devine din personaj malefic unul de apreciat imi intareste oarecum credinta mea ca nu exista rau, nu exista iad (dar asta e alta poveste pe care n-o dezbatem aici). La fel ca si in Faust a lui Goethe, carte cu care este deseori comparata Maestrul si Margareta, Diavolul este un personaj destul de simpatic. Poate el sa omoare, sa minta, sa dea lumea peste cap, ca la cat e de amuzant de atotputernic, parca n-ai cum sa te superi pe el. Nici macar pe Woland nu poti sa te superi, pare un personaj atat de sofisticat, atat de sarmant si de stapan peste tot, incat frica e ultimul sentiment pe care il inspira.

Ei, se pare ca totusi am retinut ceva din carte, si ce n-am inteles pot oricand sa discut cu altii care au citit cartea sa imi luminez anumite aspecte. Sau pot sa citesc pe net ca e plin de explicatii.
__________________________________________________________

* Gloriei nu i-a placut Imparatul mustelor si cand ne-a spus-o la Schimb de carti, toti am spus aproape in cor: “Hiiiii, cum? Nu ti-a placut?”. N-am reactionat asa ca o sa punem pe ea in dificultate sau sa ii cream neplaceri, pur si simplu, toti cei care ne-am mirat, eram fani declarati ai cartii. Sper ca nu s-a suparat pe noi, cum sper ca nici voi nu ma veti condamna ca pentru mine Maestrul si Margareta nu e o carte de nota 10.

… sa o las in balta. Ma tot loveam de zambetul ala dimineata cand imi scoteam masina din garaj si dupa-amiaza cand ajungeam acasa. Mi se rupea inima, desi e doar o bucata de material umpluta cu o chestie alba. Asa ca… am decis ca aceasta inimioara va fi a masinutei mele. „Sufletul” caruia ma adresez cand ma sui in ea si cand cobor, cand stau la semafor sau cand ma enerveaza vreunul care semnalizeaza abia cand ia curba. Inca n-are nume, da’ o sa-mi vina mie pe parcurs. Mai tre’ sa o lipesc cu ceva ca tot aluneca si nu se uita la mine.

Orice om care a descoperit bloggingul si are deja un „jurnal” pe net e posibil sa se gandeasca la alte intrebuintari pentru platformele gratuite sau pentru subdomeniile propriului .com/.net/.info sau .ro. Si ce face dumnealui atunci? Mai tranteste un blog. Nu ca primul, ca n-are rost. Nişat. Adica un blog tematic dedicat pasiunii numarul unu prin care, pe langa ca vrea sa o promoveze, spera sa gaseasca si alti fani asemenea lui. In general al doilea blog e blog de suflet, facut mai mult pentru satisfactia proprie, pentru exploatarea pasiunii. Fie ca e vorba de gatit, handmade stuff sau film, orice blogger care se respecta isi doreste creatiile sau parerile expuse in vazul lumii, fie pentru a-i ajuta pe incepatori cu sfaturi, fie pentru a-si impartasi cunostintele cu internautii. Pentru ca sunt una dintre cei care au al doilea blog si pentru ca am placerea sa ii cunosc si pe altii ca mine, m-am gandit sa-i strang la un loc si sa vi-i prezint asa cum poate nu-i cunoasteti.

De la blogroll citire:
Ama – poate multi nu stiati dar Ama in bucatarie face ravagii. Si nu in sensul rau al cuvantului ci in cel mai bun sens. Pe langa lectura, relaxarea ei se produce cand gateste. Si ce gateste este o minune. Ca tot suntem aici, Ama scrie recenzii de carti si pentru Bookblog.

Andra – la fel. Si-a facut blog culinar in primul rand pentru ca ii place sa manance si pentru ca isi ofera singura placerea asta. Pe langa cele doua bloguri, mai presteaza si pe blogul radioului LaGong.

Cristi – lenes din fire, abia se urneste sa scrie un post, dar dedica mult mai mult timp adevaratei pasiuni: fotografia. Drept pentru care si-a facut un blog, fototm, dedicat tuturor fotografilor amatori sau profesionisti din Timisoara.

Dojo – e plurivalenta. Cum ii vine o idee, cum isi face un site. Cel mai nou e lafeminin, pe care il intretine impreuna cu Nebuloasa, ceea ce o face si pe domnita din urma sa aiba  si ea un al doilea blog. Dojo scrie despre muzica pe ascultmuzica.net, despre ponturi pentru Travian pe travian-tips.com, despre evenimentele din Timisoara pe lifetm.info. Din cand in cand isi mai pune iscalitura si pe noul blog 24funblog. Asta da activitate creativa.

Nuzzu – si el, ca si Cristi, mai rarut ca-i mai dragut. Pe langa blogul personal, care e si el un pic nisat (marketing) a creat un altul, din dragoste pentru Timisoara – Branding Timisoara.

Richie – filmul este pasiunea lui numarul 1 si din cauza asta si-a facut impreuna cu Lucian Mircu un blog tematic despre filme. Cum altfel? Eu una sunt fan al acestui blog pentru ca am incredere deplina in recomandarile lor si in sfaturile pe care le dau.

Denisa – blogul personal e una, dar cand vine vorba de pasiuni, nimic nu se amesteca. Fiecare dintre ele are locsorul ei si nu derajeaza pe nimeni. Pentru bijuteriile din fimo avem denisadesign, pentru foto un subdomeniu si pentru Mufica, jucaria ei, un blog propriu si personal.

Sa nu plec fara sa va zic de mine: blogul asta il stiti ca doar aici sunteti, da’ nu stiu cati stiti ca mai am un blog dedicat citatelor livresti pe care l-am botezat Cuvintele din carti, un blog care-mi este foarte aproape de suflet.* Apoi, la fel ca Dojo, scriu si eu pentru 24funblog. Deocamdata doar o recenzie, scurtuta, la o carte care nu apare pe blogul personal. O sa scriu si pentru categoria de la lume adunate, da’ incet incet, ca n-au intrat zilele in sac. Si desi nu scriu direct pentru site, recenziile cartilor mele ajung pe Tamada.ro

In cazul in care n-am bagat de seama blogurile pasiunilor voastre, va rog sa ma trageti de manecuta si sa mi le semnalati sa le notam aici si ne mandrim cu ele.

Later edit:

Esk se desfasoara fotografic privind de pe marginea lumii.
Silvia ne povesteste despre muzica pe mixul de cultura.
Ana are si ea niste muzici de non-printesa.
Si InnOcente* e pasionata de fotografie

_________________________________________________________________
* accept si colaborari.

Cand eram mica n-am fost ca toti copiii in Parcul Copiilor. Decat de vreo 2 ori. Vagi flashbackuri imi chinuie memoria si o vad ba pe Baba Cloanta din tunel, ba imaginea mea schimonosita in Camera Oglinzilor. Daca ma fortez un pic imi amintesc si de o plimbare cu hidrobicicleta si n-am cum sa ratez toate hutulusele si hintele in toate formele. E drept ca pe unele mi le aduc aminte pentru ca acolo chiuleam si in liceu cand parculetul a ramas in paragina. Sau cand voiam sa joc ping pong, sau cand mergeam la un photoshooting cu o vecina…

Ideea e ca Parcul Copiilor din Timisoara demult nu mai e ce a fost. Cam de cand am inceput eu ciclul gimnazial s-a cam dus de rapa. Adica prin anii ’95-’98. Cati ani sunt de atunci? Aproape 15 !!!!!!!!!!!!!!! Si copiii n-au un parc cu trenulet, cu Baba Cloanta, cu oglinzi si cu hidrobiciclete pentru ca primaria a facut parcuri cu cate o hinta un tobogan si mai ceva fierotanii incaierate in fiecare cartier. Nu zic ca e un lucru rau, nu! E laudabil. Da’ Parcul, ala cu P mare, ala are farmecul lui si nici o suta de parculete de cartier nu ii va atinge frumusetea. E ca si cand ai compara un parculet de distractii cu Disneylandul. Cam asa consider eu.

Deci, din punctul meu de vedere, Timisoara are nevoie de Parcul Copiilor. Pentru ca dAImon e cel care m-a provocat sa vorbesc despre subiectul asta, o sa iau ca punct de reper postul lui si o sa il adaptez in functie de parerile mele.
* spatiul Parcului e mic – ba sa avem pardon, ca e destul spatiu pentru tot felul de chestii. Daca au reusit sa inghesuie acolo si un bazin si o casuta a oglinzilor si un tunel, eu zic ca putina strategie si un arhitect sau un designer de peisagistica pot face minuni.
* spatiul de parcare – e si de-ala pe langa Prefectura, pe langa Medicina, e destull. Ca nu trebuie neaparat la botul calului sa parchezi masina. Plus ca sunt stradutele laturalnice de pe langa parculet, unde linistit se poate parca .
* idei noi pentru ce s-ar putea face acolo n-am. E clar ca un montagne-russe nu poti tranti ca locul nu permite, poate nici macar un traseu de karturi pentru copii (parca era si asa ceva la un moment dat). Dar daca tot ce e acolo se modernizeaza, daca mintile stralucite se pun sa lucreze, sunt sigura ca Parcul ala poate deveni un punct de atractie al orasului in primul rand pentru copii.

Daimon propune piste de biciclete si joggeri sau trasee pentru skateri si rolleri. Sunt de acord cu toate, da’ nu in Parcul Copiilor. Nu optez pentru transformarea lui in altceva decat este. Imi doresc si ii doresc acestui oras sa il pastreze, sa il modernizeze si sa il dea celor cui ii e destinat.
Imi pare rau ca n-am cum sa ajung vineri la dezbatere, dar orarul nu-mi permite. Mi-as fi sustinut parerea in public daca as fi avut ocazia, dar asa o sustin doar in fata voastra. Oare cine ma aude si cui o sa ii pese?

Inainte de a face leapsa asta care circula neostoita prin blogosfera, vreau sa va atrag atentia ca e ceva putin cam ilegal in legatura cu ea. Cristi a scris pe blogul lui cum ca pozele preluate de pe flickr si modificate va pot crea neplaceri pentru ca se numeste incalcarea drepturilor de autor. Cititi la el ca se pricepe mai bine la explicatii.

Asadar, leapsa asta zice asa:
- Go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.
- Go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.
- Go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.
- Use Photoshop or similar to put it all together. – mai bine puneti poza asa cum e, specificati sursa si scrieti numele albumului si al formatiei langa.

sursa poza
Green Cay – numele trupei

That is my religion – (When I do good, I feel good; when I do bad, I feel bad, and that is my religion. – Abraham Lincoln)

Nu pot sa spun decat ca sunt incantata de ce a iesit.
Leapsa merge la Igrecul, Petre, Without a name si Cretzulina.

In fata garajului meu, o inima zambitoare inecata intr-o baltoaca. Sunt atat de curioasa care ii este povestea si mai ales cum si de ce a ajuns acolo…

Autor: Amelie Nothomb
Nationalitate: belgiana
Titlu original: Robert des noms propres
Anul aparitiei: 2002
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: Antichrista

Prima carte prin intermediul careia am cunoscut-o pe Amélie Nothomb e Dictionar Robert de nume proprii. Mi s-a parut un titlu ciudat pentru o carte. La inceput nici n-am crezut ca e roman si ma miram ce cauta in raionul literaturii contemporane si mai ales de ce era asa de subtire (cand toata lumea stie cat de gros este un dictionar Robert, fie el si de nume proprii). N-am cumparat-o, dar mi-a ramas in minte. Si totusi o am, pentru ca Mihai a scos “la licitatie” pe blog 2 carti dintre care Dictionar Robert de nume proprii a ajuns la mine.

Abia acum i-am facut loc printre lecturi si doar datorita faptului ca nu puteam lua cu mine in excursie ditamai cartoaia lui Bulgakov.

Dictionarul lui Nothomb, desi simplista, pe subiecte demult “fumate” de filmele americane, m-a prins destul de repede. La fel ca si Antichrista, multe episoade din actiunea ei par desprinse din filme, atat doar ca se petrec in Franta, in familii mai mult sau mai putin normale. Ca veni vorba de familie, si aici am observat un anume laitmotiv pe care il foloseste in scrierile ei : e vorba de cate o fetita al carei destin il urmareste pana la un moment dat, si o mare parte din pagini e ocupata de descrierea relatiilor familiare. Si familia asta intotdeauna are aceeasi problema : nu stie cum sa-si gestioneze sentimentele cand vine vorba de copii.

Plectrude se naste dintr-o mama de 18 ani si un tata la fel de tanar. Aceasta mama ii doreste copilului ei nenascut un viitor deosebit, unic (cam la fel ca si mama Copilului divin) si are impresia ca acest viitor ii este destinat numai unei persoane cu un nume special. Din cauza acestui nume se intampla lucruri care o plaseaza pe Plectrude in sanul familiei matusii ei. Inca dinainte de a se naste, mama ei ii prezice o cariera de dansatoare, dorinta perpetuata si de matusa ei, transmisa fetei astfel incat n-are cum sa nu se adevereasca.

La scoala, Plectrude este copilul cu cele mai proaste rezultate la invatatura, insa asta nu o impiedica sa fie idolatrizata de colegii ei, chiar si de unii dintre profesori. Popularitatea incarnata se imprieteneste cu o fetita nou venita la ea in clasa. O trasatura edificatoare pentru Plectrude este felul ei de a trai intamplarile cotidiene ca si cand ar trai intr-o poveste. Ii place sa se puna in pericol doar de dragul de a fi salvata de cineva, de a simti ca ii datoreaza ceva eroului sau eroinei ei, de a experimenta putin din moarte. Roselyne ghiceste intentiile si inconstienta pe care Plectrude le confera actelor ei si desi fermecata de personajul pe care micuta vrea sa il interpreteze nu se lasa orbita si incearca sa o readuca in simtiri.

Dansul e lumea in care Plectrude se simte cu adevarat un personaj de poveste si admirata asa cum merita. Find cea mai buna dansatoare de la scoala, si pe deasupra si foarte draguta, este transferata la una din cele mai bune scoli de balet din Paris. De aici incepe calvarul. Greutatea si disciplina la care este supusa ii aduc multe neplaceri fizice si aproape nici o satisfactie psihica. Cu timpul incepe sa se obisnuiasca si chiar sa ii placa, sa se autopedepseasca, mai mult chiar decat o fac profesorii.
Viitorul ei de balerina este pus in pericol de ea insasi, astfel ca se intoarce acasa, in familie si la singura ei iubire de care fugise in clasa a VIII-a.

La fel ca multe scrieri frantuzesti, Dictionar Robert de nume proprii este destul de ciudatica. Intamplarile sunt bizare, motivele sunt hilare si incredibile, personajele sunt putin fantasmagorice. Si cred ca asta e esenta lui Amelie Nothomb, esenta fiecarui scriitor francez. Desi seamana cu ceva american e atat de imbibat in francofonie incat devine aproape original.

Tin mult la feedbackul vostru si de-asta apelez la un poll si evident la un comentariu pentru a afla parerea voastra in legatura cu niste schimbari pe care le va suferi blogul meu. Niste schimbari care conteaza atat pentru mine, cat si pentru voi ca cititori, pentru ca “without you I’m nothing” (ca bine zic Placebo si David Bowie).

Incetisor-incetisor am crescut in blogosfera, ceea ce mi-a adus oarecum posibilitatea sa fac si eu (la fel ca multi altii) bani din blog. Am mai scris eu mai de mult un post in care explicam cum as face eu afaceri, ce as accepta si ce nu. Ei bine, dupa postul ala au cam incetat sa apara cereri de link exchange si oferte de tot soiul la produse cu care nu ma identific. Drept pentru care de-asta nici n-ati vazut pe-aici bannere spre diverse site-uri. In ultimul timp insa au aparut si lucruri care imi plac si carora nu ma deranjeaza sa le fac reclama. Ba chiar ma reprezinta si vreau sa scriu despre ele. Evident ca tot in stilul meu, fara chestii comerciale, fara laude unde nu trebuie, ci asa cum povestesc de obicei. Ca doar ieri v-am spus: debordez de sinceritate. Asadar, va intreb eu pe voi: