1. Cat de departe esti de copilarie?
Uneori ma simt foarte departe – toate neplacerile si nervii vietii cotidiene ma fac sa uit ca atunci cand eram copil n-aveam nici o grija si tot puteam trai linistita. Alteori, ma simt foarte aproape – ma prostesc, ma matai, ma marai si ma comport ca un ţânc de 5 ani (dau din picioare, sar in pat, ma bosumflu, ma alint singura, etc)

2. Mai ai prieteni din copilarie?
Prietene. Da, mai am 3 (Laura mica, Andreea mica si Adela). Desi stam in aceeasi zona, la cateva blocuri distanta, ne intalnim destul de rar. Dar de fiecare data cand ne intalnim putem vorbi ca si cand timpul nu s-ar fi asternut intre noi. De la cele mai intime confesiuni pana la analiza ultimelor hituri muzicale, putem vorbi despre orice.
Ah, si mai am si vreo 3 prieteni (Mita, Gabi si Ovi), cu care ma intalnesc la fel de rar, dar intotdeauna e o placere sa stam in fata blocului la o rapida trecere in revista a evenimentelor petrecute de cand nu ne-am vazut.
Pacat ca am crescut si ca nu ne mai jucam in spatele blocului de-a nimic.

3. Care au fost cele mai frumoase momente ale copilariei tale?
Uf… Nu pot sa aleg doar cateva. Au fost atatea jocuri de toate felurile, idei pestrite ce ne-au colorat anotimpurile in cele mai calde culori. Ar fi nedrept sa arat cu degetul doar cateva dintre ele.

4. Cate vise de copil ti-au fost implinite?
Hm… Mi-am dorit mult sa am un catel cu care pot sa ma joc cat si cum vreau eu. L-am primit in cele din urma. Apoi a venit alt doilea, la fel de maleabil si prietenos cum imi placea mie.
Alte dorinte nu-mi mai amintesc. Oricum n-am avut nazuinte prea inalte, imi era de-ajuns ce aveam.

De la Crina, spre Baghy, Carlitos, Ovi si Ines.

Pentru ca mi-am adus aminte ca mai am o leapsa de la gemenele vitrege si pentru ca se potriveste numai bine cu subiectul, iaca si poza cu mine de prin clasa a II-a, tipica poza pe care o faceam cu totii cu diverse ocazii. (Ignorati-mi moaca de copil retardat.) Nu stiu cine n-a facut leapsa asta, dar incerc sa il trag de maneca pe Stefan. Poate mai are poze asemanatoare.

La 17 ani i-am spus iubirii adolescenţei mele ca il voi iubi pentru totdeauna. Am 25 si de-atunci am mai iubit inca 6 baieti. Si nu exagerez, nu fabulez si nu incerc sa bravez, chiar i-am iubit pe toti. Atat de mult incat am pierdut pentru fiecare cel putin o noapte de plans in perina, am indurat cel putin doua zile de nemancat, am disperat cand nu raspundeau la telefon sau cand gandurile nu-mi dadeau pace pentru ca incertitudinea ma rodea pe dinauntrul pielii si imi scormonea stomacul cu cele mai neiertatoare lovituri. Atat de mult incat inchideam ochii si imi imaginam ca nu ne vom desparti niciodata, ca dragostea mea pentru ei si a lor pentru mine va dura pana unul din noi se va prapadi. Atat de mult incat faceam cate compromisuri era nevoie doar pentru a nu pune relatia in pericol.

Pana cand am inteles ca oricat de puternica ar fi dragostea, oricat de arzatoare ar fi pasiunea, uneori nu e de ajuns. Si am stat cu ochii mari si gura cascata sa-mi contemplu concluzia. Cum se putea asa ceva? Idealul dupa care ma ghidam in viata, temelia pe care urma sa imi cladesc fericirea erau inmuiate in noroaie si reduse la ipostaza de „idee care a fost odata”. Am ales sa-mi omor singura iubirea si relatia care ma storcea de puteri fizice si psihice pentru ca nu mai puteam sa ii fac fata. Si iubirea aceea a murit. Nu imediat, nici macar in cateva luni, dar pana la urma si-a dat duhul.

Pentru ca nu, iubirea nu dureaza o vesnicie. E inlocuita cu o frumoasa dependenta, cu o obisnuinta de care nu concepi sa te dezlegi, cu o complicitate care poate infrunta lumea intreaga, cu o prietenie desavarsita, cu un confident intotdeauna gata sa te asculte si sa te sfatuiasca, sa te tina in brate cand razi sau cand plangi. Fluturasii zboara, ochelarii roz se sparg, defectele devin vizibile si incet incet acceptate, nervii isi arata coltii si pe parcurs invatam, ca la scoala, cum sa ne purtam cu celalalt, cum sa-l schimbam sau cum sa il acceptam.
Dar dupa cativa ani, de dragoste mai poate fi vorba doar atunci cand relatia e pusa in pericol. Atunci ne punem intrebari pe care nu ni le punem zilnic, atunci ne dam seama de ce simtim pentru celalalt. Si oricat de puternice ar fi, odata si-odata ele tot vor muri. Pentru ca trebuie sa mergem mai departe, pentru ca nu putem sa renuntam la a trai odata cu plecarea iubirii.

Articol pentru hotcity, daca va place il puteti vota. Accesati linkul si comentati acolo.

S-au dus zilele in care plateam RDS-ul trimestrial. Cum nu platesc o luna, cum jap! imi taie netul. Ma duc maine fuguta sa-l achit si pana joi seara ioc postări. Mna, asta e… Nu crăp.

Da’ nu inchei pana nu refulez indignarea pe care mi-o creeaza unii internăuci care tot incearca sa ma faca sa cred ca “tomatele nu merg in rai.” Băăăă, TOMATELE MERG IN RAI,  da??? Pentru ca in viata de apoi se simt ele cu adevarat implinite. Cand ajung ketch-up Regal. Sa mai prind pe careva ca ajunge la mine, la Barbie, la Alice sau la Zole cautand asta pe Google.

Si cu PS: imi zice zi mie cineva de ce atat de multa lume cauta neadevarul asta pe net? E ceva melodie, film, carte, sau ce???

Autor: Jan Guillou
Nationalitate: suedez
Titlu original: Ondskan
Anul aparitiei: 1981
Premii: nu
Ecranizare: Ondskan (2003)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Nota 10 pe linie la Schimb de carti a fost motivul pentru care am facut un compromis si am luat acasa o carte despre violenta, o carte care nu m-a atras deloc cu nici o ocazie cand cititorii au vorbit despre Răul in termenii cei mai elogiosi. Pur si simplu subiectul nu ma interesa, nu era printre curiozitatile mele. Cu aceeasi indoiala si neconvingere in suflet mi-am suflecat manecile si m-am pus pe citit.

Violenta, bataia si frica sunt cuvintele pe care se cladeste intriga. Daca mai adaugam si nedreptatea, nesimtirea si absurdul, obtinem cadrul ideal in care se desfasoara viata lui Erik pana sa ajunga la liceu.

Erik traieste cu mama lui, tatal sau vitreg si fratele mai mic intr-o casa ce aminteste de o situatie financiara buna. Invata la o scoala din Stockholm, fara a se evidentia la invatatura, desi este de o inteligenta rara. Ceea ce il scoate in evidenta insa este tupeul si aroganta cu care se poarta cu profesorii si bataile in care se implica atat cu colegii de scoala cat si cu alti elevi din alte scoli. Maiestria cu care ii cotonogeste pe unii le castiga admiratia colegilor lui care il instituie sef de banda. Precizia si priceperea cu care Erik executa o lovitura sunt insa invatate de propria piele. Acasa, de 3 ori pe zi, din diverse motive (dintre care cele mai multe stupide), Batranul, tatal vitreg, il snopeste in bataie. Erik dezvolta o tehnica proprie de auto-aparare, datorita careia durerea loviturilor este suportabila. Ajunge sa cunoasca traiectoria loviturii atat de bine incat stie exact cum sa stea pentru a-i oferi Batranului satisfactia ca l-a lovit cat de tare si unde trebuie.

In urma exmatricularii, Erik este trimis la o scoala privata unde am putea avea impresia ca necazurile lui s-au terminat. Dimpotriva, incepe etapa Stjarnsberg, unde nu adultii sunt cei care-l persecuta, ci colegii lui mai mari. Cerinte absurde, pedepse inumane si batai care enerveaza orice cititor. Daca as continua sa vorbesc despre subiect, daca vi l-as povesti, probabil v-as determina sa nu mai cititi cartea. Si cartea asta TREBUIE citita.

Impresiile pe care mi le-a lasat sunt din cele mai variate: in primul rand aproape ca m-am indragostit de Erik. Atat de sigur pe el, atat de direct, precis, destept, intotdeauna cu replica la el, atat de viril si atat de priceput intr-ale bataii. Ce daca avea doar 14 ani, saracu’ de el era calit si mai versat decat unul de varsta mea.

Prietenia dintre el si Pierre e atat de solida incat Pierre mananca bataie pentru Erik fara ca acesta sa-l roage. Ce m-a socat, ce m-a enervat la culme si n-am putut sa inteleg, a fost de ce profesorii permiteau asemenea ritualuri. Elevii erau batuti in asa hal incat multi dintre ei ajungeau la spital. Si cu toate astea profesorii se faceau ca ploua, ca nu observa dintii lipsa, mainile rupte sau ochii vineti. In „traditia camaradereasca” profesorii nu interveneau.

Un alt lucru ce m-a enervat la fel de mult era paragraful 13 din nu stiu ce regulament intern, conform caruia, oricine ameninta sau lovea un membru al Consiliului (alcatuit din elevi de liceu), persecutant de cele mai multe ori, era exmatriculat. Membrii consiliului aveau o imunitate exagerat de iritanta.

Apoi, de neinteles este si atitudinea mamei lui Erik, care in timp ce Batranul il snopeste, ea canta la pian arii din Chopin. Si totusi ea e cea care-l trimite pe baiat la Stjarnsberg, dar asta nu ii justifica tacerea pe care o pastreaza cand sotul ei ii maltrateaza copilul.

Prea multe alte lucruri despre carte mi se invalmasesc in minte, dar stiu ca povestindu-le nu fac decat sa ciopartesc din frumusetea ei. Ma opresc, invitandu-va sa cititi Raul si mentionand ca este o carte autobiografica.

Am vazut si Ondskan, ecranizarea romanului si in ciuda faptului ca Andreas Wilson e un frumos, nu mi s-a parut un film reusit. Nu pastreaza mare lucru din toata violenta pe care Jan Guillou o presara in paginile cartii, nu respecta cronologia si nici personajele. E adevarat ca sunt prea multe intamplari si unele palesc in importanta fata de altele, dar mie imi place sa se respecte cartea intocmai.

Mai incerc o data, poate norocul surade din nou. Carlitos cunoaste doua pisici ce trebuie sa se marite. Sunt frumoase si pufoase si tare iubarete. Isi cauta alti stapani pentru ca actualii asteapta un bebe si pisicile nu sunt prea compatibile cu nou nascutii. Asa ca, daca va simtiti induiosati si indragostiti de ele, dati un semn si Carlitos va da mai multe detalii.

Una dintre filosofiile pe care le imbratisez se refera la faptul ca fericirea e alcatuita din momente. Mai lungi sau mai scurte, dupa caz. Azi am avut un astfel de moment de fericire, o zi intreaga de entuziasm combinat cu o stare generala de iiiiiiiiiiiiii. Motivul l-ati aflat deja din titlu si daca dati scroll in jos, vedeti si imagini cu el. Deci nici nu mai trebuie sa va obositi sa cititi textul, puteti sa comentati direct. :lol:

Dar nu lasam sa treaca momentul doar cu titlu si cu poza, pentru ca sunt vorbe ce trebuie rostite cu ocazia acestui maret eveniment. Masinuta pe care o vedeti aici este noua membra a familiei ce a venit in locul mult iubitei MMJ. Si pe ea o va chema probabil tot asa pentru ca e tot din familia VW si daca ne-am obisnuit cu apelativul asta, asa ii va ramane numele.

Masinuta asta nu e a mea, sa ne intelegem de la inceput. Adica n-am dat nici un ban pentru ea, deci nu e proprietate personala, nici cadou. Am auzit ceva zvonuri ca pe acte va fi numele meu, da’ sincer putin imi pasa. N-am nevoie de masina decat sa ies in oras si sa ma duc in vacanta. Desi aveam una, nu era de ajuns. Nu ma intelegeti gresit, nu-s hapsana si nici figuri in cap n-am. Da’ cand venea vorba de parasit urbea, trebuia sa o fac ba cu trenul, ba cu altii cu masina, ba cu autocarul. Ceea ce e destul de scump cateodata, daca te gandesti ca_cu masina iesi la juma’ de pret. Si cu altii nu imi place. N-am incredere si mai ales tre’ sa depind tot timpul de ei. O masina „a mea” imi da toata libertatea de care am nevoie.

Am facut la planuri de vacanta deja ca imi tresalta inima de fiecare data cand ma gandesc la destinatii, da’ nu prea sunt bani, ca e criza si trebuie economisit fiece banut. Asa ca anul asta, deja stiu unde merg in concediu, unde ma opresc, ce vizitez si cat stau. Si nu ma prea intereseaza daca e cu masinuta noua sau cu cealalta mai veche. Principalul e ca sunt doua si doar asta conteaza.
Va aduc poze, pe cuvant de cercetas.

Noua MMJ

Impreuna cu surioara mai mare, dsoara Opel Astra

Lipsa de chef m-a facut sa raspund la leapsa asta mai repede decat credeam. In loc sa citesc pentru examen, ma gandesc la ultimele zile ale vietii mele. Pff…

Ce îţi place să faci atât de mult încât ai plăti pentru asta?
Nu va mai ametesc cu cartile si cititul asa ca as (si voi) plati (in curand) pentru niste ore de inot.

Dacă ai afla azi că mai ai de trăit exact 5 ani, ce ai face începând de mâine?
In primul rand as plange. In al doilea rand, dupa ce m-as satura de plans, mi-as face planuri cum sa plec in cat mai multe calatorii, cum sa citesc cat mai mult si cum sa ma distrez cat mai bine.

Dacă ai câştiga un milion de euro neimpozabil, ai continua să faci ce faci acum?
Nu cred. Adica ba da, as continua cu blogul. Dar daca as castiga 1 milion de euro si as mai avea 5 ani de trait, mi-as lua picioarele la spinare si pe-aici ti-e drumul. As calatori 5 ani încontinuu.

Peste 15 ani, ce ai vrea să scrie pe prima pagină despre tine, în cel mai important ziar din ţară?
Nu stiu, am timp sa ma gandesc pana atunci.

Ce vrei să spună prietenii tăi despre tine la ceremonia ta funereră?
Ce vor ei.

Dar pe piatra ta funerară ce vrei să scrie despre tine?
Hai maaaaaa, ma lasati cu intrebarile astea???

Când erai mică ce le răspundeai celor mari la întrebarea: Tu ce vrei să te faci când vei fi mare?
Invatatoare.

Ce ai face, dacă ai şti absolut sigur, dincolo de orice dubiu, că este imposibil să eşuezi?
As scrie o carte. Si apoi alta. Si tot asa.

Ce ai vrea să le spună copiii tăi nepoţilor tăi despre tine?
„Mama noastra a fost cea mai tare si mai buna mama din cate pot exista. Tot ce stiu, am invatat de la ea, tot ce sunt sunt datorita ei. A fost un om deosebit si o prietena adevarata.”

Dacă ai putea acum să te proiectezi în viitor, în ultima zi a vieţii tale şi să îţi iei un interviu, care sunt alea 4 întrebări pe care ţi le-ai adresa?
Nu m-as intreba nimic. Ar fi prea tarziu pentru raspunsuri.

Mai departe nici nu stiu cui sa o dau, ca pe cea de ieri am aruncat-o in toate partile. Asa ca asta sa mearga la Adelina, Carina, Dani si Tudor.

Demult n-am mai luat lepse pe care sa nu le primesc direct. Cred ca daca ma uit prin drafturi sigur mai sunt pe-acolo ceva cerinte neonorate. Dar le vine tuturor randul. Asta mi-a placut in mod deosebit si cum nu mi-a azvarlit-o nimeni, m-am simtit parte din blogrollul lui Cinabru si iaca m-am asternut pe scris:

1. Care este cea mai buna carte citita de tine?
Am facut la un moment dat un Top 10 al cartilor pe care le-am citit pana la momentul respectiv. Acum lucrurile stau altfel, pentru ca intre timp am mai citit si alte carti pe care le iubesc. Si oricat as vrea nu pot sa aleg una singura. Asa ca enumar titluri care mi-ar veni oricand in minte ca raspuns la intrebarea asta: Crima si pedeapsa, La portile moscheii, Eseu despre orbire, Raul, Memoriile unei gheise, Sa ucizi o pasare cantatoare, Un veac de singuratate, Anna Karenina, Zorba Grecul, Parfumul, Cel mai iubit dintre pamanteni. Of, Doamne cate mai sunt, dar ma opresc aici.

2. Ai facut cadou carti?
Da. Varului meu si unei cunostinte le-am dat Calatorie la capatul noptii de Celine.

3. Care este viitorul literaturii?
Literatura este nemuritoare. De asta sunt sigura. Oricat se spune ca in zilele noastre nu se mai citeste… sunt convinsa ca se vor gasi unii care sa contrazica ideea asta.

4. In ce limbi ai citit carti?
Romana si franceza. N-am citit nici un roman in engleza, desi as putea. Pur si simplu nu ma atrage.

5. Ce carti “celebre” nu ti-au placut?
Uf… Nu mi-a placut Portret al artistului in tinerete… Nici Ulise, tot al lui Joyce, nu ma dau in vant nici dupa Suflete moarte. Si nici Amsterdam nu mi-a placut prea mult. LE: Nici Maestrul si Margareta nu m-a dat pe spate.

6. Ce tara a produs cea mai buna literatura?
Avand in vedere ca am citit francezi si englezi mai mult decat oricare alta natie, n-as putea judeca o intreaga literatura dupa putinii pe care i-am citit. Latinii imi plac destul de mult si de rusi, ce sa mai vorbim? Americanii insa m-au cam dezamagit. Sunt foarte putini care imi plac.

7. Iei notite din cartile pe care le citesti?
Da. Am o agenda in care imi notez diverse impresii, citate mai ales si uneori mai scriu si recenzii inainte sa le transcriu pe blog. Ma ajuta sa tin minte mai bine unele detalii pe care n-as vrea sa le uit. De fiecare data imi propun sa scriu nume de personaje, locuri, finaluri (pentru ca de cele mai multe ori le uit), dar niciodata nu ma tin de planul asta.

8. Cam cate carti ai citit pana acum?
Exact 151 de romane si piese de teatru. Am mai citit si carti de specialitate, dar nu le pun la socoteala. Nu e mare lucru, insa nu citesc foarte repede (max. 30-50 pagini/ora) si nici nu am timpul pe care mi-l doresc pentru lectura.

9. Cu ce carti ai dormit in brate de plictiseala?
Gandurile trandave ale unui pierde vara si Don Quijote.

10. Ce înseamnă cărţile pentru tine?
Cea mai placuta activitate si cel mai bun companion intr-o sala de asteptare sau statie de autobuz.

11. Care este cea mai scumpa carte pe care ai cumparat-o?
Nu prea cumpar carti. Am carti scumpe, dar le-am primit pe toate. Cred ca cea mai scumpa e 1001 carti de citit intr-o viata.

12. Care este cel mai tare final la o carte citita?
Nu stiu daca e cel mai tare, dar e finalul care m-a miscat cel mai mult, care m-a impresionat pana la lacrimi si care de fiecare data cand il recitesc are acelasi efect: Amantul lui Marguerite Duras.

13. Care este cea mai influenta carte citita de tine?
Influenta asupra mea? As zice ca Toti oamenii sunt muritori si Invitata de la Simone de Beauvoir. Apoi Eseu despre orbire cu siguranta a avut un impact destul de straniu

14 Care scriitor te-a influentat cel mai mult ?
Aia care au scris cartile care m-au influentat.

15. Cat de repede citesti o carte?
Daca-mi place, fac tot posibilul sa o termin cat mai repede, in cateva zile. Cand nu e atat de interesanta incat sa ma impiedice sa fac altceva in loc sa citesc, ajung sa trag de o carticica de vreo 200 de pagini si o luna.

16. Poate literatura sa schimbe lumea?
Literatura nu trebuie sa schimbe lumea, trebuie sa schimbe mentalitati si firi. Si da, asta poate sa faca.

Am multi pe care vreau sa ii aud vorbind despre carti. Acestia sunt: Richie, Barbie, Carlitos, Puisorul, Andra, Monica, Sunkissed, White Noise, Dianora, Oana, Ddunia, Alice, alta Oana, Anatati, Molecula, Razvan, Flavia si oricine mai vrea e liber sa o ia. As fi dat-o mai multor bloggeri, da’ dup-aia cei de mai sus cui sa o dea?

Lucrul care-mi place cel mai mult la ideea de blog nu e, cum ati putea crede, faptul ca pot sa aberez nestingherita intr-un loc ce pastreaza cronologia evenimentelor, a gandurilor si a impresiilor cotidiene. Bun, normal ca imi place si asta. Si imi mai place si ca aici sunt stapana suprema si totul e cum vreau eu. Dar nici asta nu e adevaratul motiv pentru care blogul e atat de important pentru mine. Ce ma impresioneaza cel mai mult, ce ma bucura foarte tare, ce ma face sa scriu mai bine, mai cu pofta si mai mult sunt comentariile voastre. Sunt combustibilul de care am nevoie ca sa am o zi buna, ca sa ma gandesc la alte si alte subiecte, sa fiu atenta la ce si cum scriu. Pentru ca poti sa scrii oricat de bine, sau oricat de prost, daca n-ai feedback, e cam trist.
Azi vorbim despre comentarii, despre ale voastre pe blogul meu, despre ale mele pe alte bloguri, despre altele de pe alte bloguri.

Ce-mi place la comentariile de pe blogul meu?

In primul rand imi place ca oamenii care comenteaza aici isi argumenteaza raspunsurile. Chiar daca sunt sau nu de acord cu ce spun eu, felul in care se exprima ma face sa ii respect si sa ii apreciez ca isi sustin punctul de vedere. Imi povestesc intamplari din viata lor, imi impartasesc sentimente, credinte, frustrari, placeri. Imi place ca ma trag de urechi cand depasesc limita sau cand imi demonstreaza ca nu am dreptate. Am avut parte si de comentarii rautacioase, neargumentate, dar aruncate aici pentru a ma jigni sau pentru a ma supara. Unele si-au atins tinta, altele au trecut pe langa mine. Unora le-am raspuns, pe celelalte le-am sters.

Ah, si cu ocazia asta sa mentionez un lucru: de multe ori n-apuc sa raspund in timp util la comentarii, sau raspund dupa cateva zile. Nu ramane nimic fara raspuns, da’ poate voi nu apucati sa le vedeti si le treceti cu vedere, de’aia va incurajez sa va abonati la comentarii. Dupa caseta textului aveti acolo o casuta mica ce trebuie checkuita ca sa le primiti pe mail.

Cand (nu) comentez pe alte bloguri?

In masura in care timpul mi-o permite, citesc destul de multe bloguri. Incerc pe cat posibil sa le citesc pe cele ale comentatorilor de la ultimul post si unde am ceva de spus spun. Imi place cand cei la care comentez se intorc si comenteaza si ei la mine sau cand revin dupa ceva timp si isi fac din nou simtita prezenta. Nu imi place sa comentez pe bloguri unde nu primesc raspuns. Sunt anumite locuri unde comentam cu regularitate si rareori primeam raspuns. Acolo fie nu mai citesc, fie nu mai comentez. Mi-au spus unii ca le place sa primeasca comentarii, dar ei nu se obosesc sa lase un semn ca au citit. Nici la ei nu mai intru prea des.

Ce am vazut la altii?

Nu-mi sta in obicei sa critic alte bloguri, dar n-o sa dau nume cand o sa vorbesc de lucrurile care nu-mi plac. Si vreau sa stiti de la inceput ca respect alegerea fiecaruia si blogul de-asta e personal ca sa faca fiecare ce vrea cu el si sa si-l administreze cum ii place. Cred ca o formulare mai buna ar fi: “ce n-o sa vedeti la mine poate niciodata?” N-o sa vedeti comentarii sub forma unei conversatii de pe mess. Adica unu’ zice, altul raspunde, apoi iara primu’ zice ceva si al doilea raspunde. N-o sa raspund fiecaruia printr-un comentariu separat, pentru a se inmulti numarul lor, ci asa ca pana acum, la toti in acelasi comentariu, dar pentru fiecare separat.

Bonus

Mai demult, cineva zicea ca avea retineri in a comenta la posturile mele. Nu pentru ca n-avea ce, ci pentru ca ii era jena sa intre in discutie sau era intimidat de numarul parerilor. Pe mine asta nu poate decat sa ma intristeze. Stiu ca posturile sunt citite de mai multi decat cei care comenteaza, imi arata asta numarul abonatilor la feed si programul de statistici. Si as vrea asa de mult sa va „cunosc” pe cei care ma cititi zi de zi. Si voi taceti mâlc. Indrazniti, nu vi se intampla nimic.

M-am intins si-am scris prea mult. Da’ aici sunt toate explicatiile.

Autor: Susanna Kaysen
Nationalitate: americana
Titlu original: Girl, Interrupted
Anul aparitiei: 1993
Premii: nu
Ecranizare: Girl, Interrupted (1999)
Nota mea: 6/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Am vazut filmul, am vrut sa citesc si cartea. Obisnuita fiind cu ecranizari mai fidele, nu mica mi-a fost mirarea sa vad ca romanul nu respecta filmul. Insa asa se intampla cand vezi prima oara pelicula si tinzi sa crezi ca aceea e adevarata poveste.

Tinerete furata e un roman autobiografic, scriitoarea Susanna Kaysen fiind chiar „nebuna” care vorbeste. Chestia asta n-o stiam pentru ca ori in film nu era mentionata, ori mi-a scapat mie. Faptul ca Susanna Kaysen a ajuns sa fie o scriitoare vanduta si ecranizata mi se pare o mare realizare pentru o femeie ce la 18 ani a fost diagnosticata cu tulburare de personalitate borderline. De buna voie si nesilita de nimeni, tanara se interneaza intr-un spital de boli nervoase, iar cartea de fata ne relateaza cei 2 ani pe care ea ii petrece acolo, printre paciente cu boli serioase, printre doctori cu un limbaj ce dadea diagnosticelor o gravitate si mai mare, printre asistente care zi dupa zi le-au devenit pacientelor familie.

Imi vine greu sa scriu despre carticica asta. O data pentru ca predomina impresia lasata de film, a doua oara pentru ca n-am retinut mare lucru din ea si a treia oara pentru ca ii lipseste ceva. Nu stiu exact ce, dar nu mi s-a parut o carte completa, nu se fixeaza in subconstient, n-are nici un carlig pe care sa il lase in urma ei pentru aducere aminte. Am avut nefericita ocazie sa realizez ca un om inceteaza sa mai fie om cand nu poate gandi cu capul lui, cand nu poate simti cu inima lui, cand ochii lui nu transmit creierului semnalele potrivite.

Pentru a nu lasa lucrul neterminat, amintesc un pasaj care m-a impresionat putin. Cand Susanna merge la dentist, nimeni nu stie sa ii spuna exact cat timp a fost anesteziata pe scaunul doctorului. Se infurie foarte tare pentru ca timpul acela este un timp pierdut si nici macar nu stie cat timp a pierdut. Mi s-a parut ca da un alt inteles expresiei „a pierde timpul”.

Lisa din film (Angelia Jolie) este un personaj mult prea puternic fata de Lisa din carte. Adica este la fel de rebela si indrazneata, insa e mai putin prezenta si imaginea ei nu e asa pregnanta. Filmul lasa impresia ca accentul se pune pe Lisa si nu pe Susanna, lucru total neadevarat avand in vedere ca memoriile scrise ii apartin Susannei.

Pentru o credibilitate maxima, autoarea insereaza in paginile cartii rapoartele pe care le scriu medicii sau asistentele dupa ce o consulta. Astfel ca nu e nevoie ca ea sa povesteasca toate examinarile prin care trece, lasand loc povestirii altor intamplari, cugetarilor si trairilor cu care se confrunta.
Nu, n-am retinut mai multe din carte, ceea ce ma intristeaza pentru ca o sa o uit destul de repede. Atuul pe care il are e luciditatea cu care a fost scrisa. Pentru o femeie care a fost internata la spitalul de nebuni este o treaba destul de buna.