A fost cea mai nereusita editie la care am fost. Nu pentru ca au fost putini, nu pentru ca n-am citit toate 3 cartile ci pentru ca o migrena imputita s-a luat la tranta cu capul meu si ia ghiciti cine a castigat. Aveam un program de toata frumusetea pentru ziua de ieri, urma sa ma duc la Bolt, sa-l vad in 3D, sa ma bucur de carti si de oamenii de care imi era dor. Si n-am putut. N-am putut nici sa ascult, nici sa vorbesc prea cu bucurie (desi cred ca v-ati lasat pacaliti) despre cartile pe care le-am citit. As fi facut o reclama mult mai buna Eseului, as fi intervenit la discutiile despre cartile pe care le-am citit si as mai fi socializat cu cei prezenti. As fi facut mai multe poze, mi-as fi luat doza de voi, daca nu era NENOROCITA ASTA DE MIGRENA !!! Am plecat acasa cu Răul, de Jean Gouillou, o carte carora toti cei care au citit-o i-au dat 10. Cu mentiunea ca e de o violenta iesita din comun. Nu conteaza, o citesc. Chiar daca vine sesiunea, chiar daca habar n-am la ce tre’ sa invat si habar n-am la ce tre’ sa imi fac proiect. Sunt ciufutica azi, asa ca ma opresc aici.
Din putinele poze pe care am apucat sa le fac, savurati de-aici:

Lenea e un factor foarte important cand vine vorba de aspectul meu. Recunosc rusinata că să am grija de mine e cateodata o corvoada. Nu am chef, nu am timp, nu ma stresez, nu ma deranjeaza prea tare daca nu ies din casa la 4 ace. (Si fie vorba intre noi, chiar imi displac fetele care arata intotdeauna ca scoase din cutie). Asta nu inseamna ca sunt slampata sau ca nu dau chiar nici o importanta infatisarii mele. Insa e o mica mare diferenta intre cum arat cand merg la lucru, cum arat cand merg in oras si cum arat cand ma prezint la vreo ocazie (party, nunta, iesire in club – de parca vreuna s-ar intampla des).

O regula insa e stricta: nu ies din casa nemachiata la ochi si fara cercei. Adica pana la piata ma duc fara sa ma machiez, pot chiar si fara cercei, da’ nu mai departe de piata.

Ma epilez si eu ca tot omu’, ma duc chiar si la pensat. Da’ sa nu va zic cat de mult urasc sa fac aceste lucruri si sa nu va povestesc cum am plans pe patul de epilat. Urata poveste.

Apoi, alta poveste este si cea in care protagonistul e parul meu. Parul meu uita ca eu il gazduiesc si se comporta de parca ar fi autonom. Singura ce-l imblanzeste e placa de intins, dar si asta ii dauneaza intr-o oarecare masura, asa ca nu vreau sa-l supar si mai tare, ca ma paraseste si raman cheala.

Pentru ca vizita anuala la coafor se apropie, pentru ca nu m-as da inapoi de la o totala schimbare de look si pentru ca primisem de la vara-mea linkul asta*, ia uitati-va ce idei mi-au venit. Pareri, sugestii, impresii?

• Daca m-as face blonda?

• Sau poate alta culoare?

• Sau daca m-as tunde scurt?

• Sa raman la culoare, dar sa schimb tunsoarea?

• Just for fun, ca extensii nu-mi pun si parul atat de lung n-ajunge sa creasca

• Din categoria “hai sa bat un pic campii” mi-am schimbat si culoarea la ochi

____________________________________________

* Trebuie mai intai sa va creati un cont, ca altfel nu merge sa uploadati poze. Cel putin la mine n-a mers.

A inceput sa-mi fie tot mai greu sa scriu despre sentimente… mai ales despre alea pozitive. Ma uit in jurul meu (cateodata nici nu e nevoie sa ma uit, pentru ca aud) si nu mai vad nimic pozitiv. Cand s-au pierdut toti fluturii, cand au plecat toate pasarelele si de cand picurii de ploaie nu ma mai inveselesc? Iarna asta s-a cuibarit adanc in sufletul meu, imi sterge orice zambet de pe buze, inlocuindu-l cu un ranjet rautacios, cu un ras prefacut si cu o expresie scarbita sau indurerata.

In contextul asta, m-am hotarat sa scriu despre dragostea la prima vedere. Pentru ca asa imi cerea in 15 decembrie Wwraith. Ma gandesc sa o iau pe alt drum, sa vorbesc despre alta dragoste, de cea pentru un oras, sau poate de cea pentru un film, o melodie sau o carte. Dar stiu ca nu asta vrea. Stiu ca ar vrea sa stie ce cred eu despre niste ochi ce iti patrund sufletul cu o simpla privire. Despre un corp pe care l-ai mangaia de cum iti apare in raza vizuala. Despre un par prin care ti-ai rataci degetele si despre un zambet pe care l-ai intretine ca pe un foc in mijlocul gerului. Poate si despre o mana careia nu i-ai mai da drumul de frica sa nu se dizolve. Sau despre un nume care iti revine repetitiv si obsedant in minte, un nume pe care nu-l stii, dar un nume pe care il dai tu cuiva de care te-ai indragostit pe loc.

Si poate ar vrea sa stie daca eu cred in dragostea la prima vedere, poate daca mie mi s-a intamplat, ori daca mi s-ar putea intampla…si nu pot sa-i raspund pentru ca acum orice i-as spune l-as minti. Nu pot nici macar in minte sa formulez raspunsul pentru ca simturile si amintirile imi sunt amortite. Intunecate. Renegate. Mute. Intrezarirea unei indragostiri la prima vedere imi e interzisa. Pentru ca vederea mea e bandajata, e detinuta, e impropriu spus „a mea”.
———————————————————–
1. Acesta nu e un post trist
2. Traiesc periculos si provoc o arma sa vorbeasca despre dragostea la prima vedere.

Later edit:

Va multumesc pentru cuvintele din suflet pe care mi le-ati spus si pentru grija voastra. Imi pare rau ca v-am lasat impresia ca sunt inca trista, ca n-am dat drumul lui 2008, da’ sa stiti ca acum sunt chiar bine, nu mai sunt trista, sunt destul de bine dispusa. Era doar un fel de a scrie un post despre o idee pe care n-o stapanesc prea bine si pe care eram intr-un fel datoare s-o scriu. De asta am si scris precizarea ca nu e un post trist.

Oana, pentru asta nu te iert, chiar daca ai avut un scop nobil. Am tot stat sa ma gandesc daca sa fac sau nu leapsa asta, pentru ca deja toata lumea stie cat de mult am detestat anul 2008. Tu vrei neaparat sa caut ceva bun la el… hai sa vedem ce iese.

Mâncarea anului: *de completat mai tarziu*

Băutura anului: tequilla – my first time.

Party-ul anului: cred ca Mexican Party. Parca acolo m-am simtit cel mai bine. Aaaa, sau nu, karaoke blogmeet.

Patul anului: paturile anului au fost cele din vacante… oricat de ciudat ar fi, dupa cat am umblat, doar simpla intindere pe ele era un orgasm… sa nu mai vorbesc de somnul pana dimineata, orgasm multiplu.

Piesa anului: aici ii greu si nu ma pronunt.

Site-ul anului: surfthechannel.com

Blog-ul anului : citesc multe bloguri, insa sunt cateva pe care le citesc zilnic pentru ca imi provoaca buna dispozitie: Barbie, Ovi, Cherry.

Ruda anului: :-s Na, fir-ar… chiar ca nu stiu… daca stau sa ma gandesc cui din familie i-am acordat cea mai multa atentie, aceea e fara doar si poate mama mea.

Gafa anului: n-am avut timp de gafe, am fost prea ocupata sa fiu serioasa.

Prietenul anului: cel care ma asculta intotdeauna si care are oricand un cuvant bun pentru mine, care ma ia in brate cand plang si care ma mangaie cand am nevoie: Iubi.

Prietena anului: Super Andrea, evident… desi ne certam cateodata de ne vine sa ne scotem ochii. Dar cand nu facem asta, suntem best buddies la bine si la greu.

Iubitul anului: acelasi de anul trecut.

Îmbrăcămintea anului: New Yorker stuff

Excursia anului: cea de la Bucuresti a fost cea mai reusita

Vorba anului: „pisi”, „sa-mi sara ochii” – pe care n-o s-o mai folosesc ca mi-e frica sa nu se intample.

Platforma socială a anului: WordPress

Sportul anului: mersul pe jos

Filmul anului: nu pot sa-l desemnez ca nu-mi aduc aminte toate filmele pe care le-am vazut, si pe blog n-am scris decat de cateva.

Cartea anului: am citit foarte multe carti bune anul trecut: Crima si Pedeapsa, Eseu despre orbire, La portile moscheii, Numele trandafirului, Toti oamenii sunt muritori, Memoriile unei gheise.

Parfumul anului: Tommy Girl Jeans

Jocul anului: mima!!!!!!!

Sincer, nu stiu cui sa dau leapsa asta, adica toti ati facut bilanturi, toti ati scris cum a fost. E drept, nu in termenii astia, dar hai sa vedem ce zice Ddunia, Danutz, Ambasadoarea si TiBi.

Autor: Jose Saramago
Nationalitate: portugez
Titlu original: Ensaio sobre a Cegueira
Anul aparitiei: 1995
Premii: nu
Ecranizare: Blindness (2008)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: Intermitentele mortii

De Jose Saramago am aflat de pe bloguri. Ridicat in slavi si laudat de toata lumea am amanat lectura Eseului pentru ca nu voiam sa fac parte din trend. Citind cartea insa am realizat (pentru a nu stiu cata oara) ca la capitolul literatura ar trebui sa plec urechea cand vine vorba de o carte adulata de mase de cititori. Acum ma numar si eu printre cei care s-ar urca in balconul Operei din Timisoara pentru a striga in gura mare cat de buna e cartea.

Eram pe punctul de a scrie ca titlul n-ascunde nici o filozofie, cand mi-am dat seama ca e chiar opusul acestui gand. In cuvantul „orbire” stau inchise toate simturile, sentimentele si trairile oamenilor, amortirea lor sau dimpotriva intetirea lor. Am citit ca romanul a fost atacat de o asociatie a orbilor pentru ca denigra nevazatorii, insinuand ca orbirea e cauza tuturor relelor. Chiar daca Eseu despre orbire este o distopie, chiar daca scarba, oroarea si stupoarea ating cote maxime, pe masura ce paginile se intorc nu totul poarta semnul negativ. Sa ne gandim la sotia doctorului, singura ce isi pastreaza lumina ochilor, care din prea multa bunatate, dintr-o dragoste enorma pentru oameni si sotul sau, renunta la ea insasi si se transforma intr-o calauza pentru cei care nu vad. La ea ceea ce orbeste e rautatea, apoi zgarcenia si egoismul, inlocuite cu antonimele lor si dand nastere unui personaj de exceptie si de un altruism iesit din comun. Apoi sunt celelalte personaje, fata cu ochelarii fumurii care il protejeaza pe baietelul strabic, medicul care ii ingrijeste pe bolnavi, femeile care isi ofera trupurile pentru ca ceilalti sa manance.

Pe scurt despre subiect: intr-un oras fara nume, care poate fi oriunde in lume, o epidemie de orbire alba pune stapanire pe toti locuitorii, rand pe rand. Primii sunt dusi in carantina la un spital de nebuni, si sunt paziti de soldati inarmati pentru a nu iesi sa raspandeasca boala. Aici au loc tot felul de intamplari, printre care impartirea orbilor in doua tabere, astfel incat unii ajung sa ii terorizeze pe ceilalti. Hotie, viol, crima, iata ordinea in care evolueaza lucrurile. Dupa un incendiu provocat la spitalul de nebuni, orbii reusesc sa evadeze. Ce gasesc pe strazi e de neimaginat.

Personajele nu au nume ci sunt numite dupa una dintre trasaturile care ii defineste: primul orb, batranul cu legatura neagra, cainele lacrimilor. Punctuatia e ciudata, fara linii de dialog, fara semne finale, un stil ce-l deosebeste pe Saramago de alti scriitori. Ar putea lasa impresia ca e o carte greu de citit. Nimic mai fals. E o placere sa vezi cum corpurile de text fara aliniat dau impresia ca ai citit un dialog de cateva replici.

O continua senzatie de 1984 m-a urmarit inca de cand am aflat de monitoarele prin care li se repeta orbilor regulamentul sau de portavocea ce ii anunta ca le-a venit mancarea. De multe ori fac referire la cartea lui Orwell poate pentru ca e prima distopie pe care am citit-o, insa nici Eseu despre orbire nu e mai prejos.

Apoi, cand orbii s-au impartit in doua tabere, cei buni si cei rai, mi-am adus aminte de Imparatul mustelor si de rautatea acelor copii care isi doreau sa conduca peste altii mai slabi ca ei.

Pagina cu pagina am avut sentimentul ca ma uit la un film. Pentru cata orbire trateaza, cartea e extraordinar de vizuala. Motiv pentru care am cautat sa vad daca nu cumva s-a gandit cineva sa faca si un film. Surpriza! Blindness e ecranizarea acesti carti exceptionale si cu putina critica de care sunt in stare, am gasit ca e o punere in scena foarte buna. Daca ati citit cartea, neaparat vedeti si filmul, daca n-ati citit-o, e obligatoriu sa o faceti.

Ah si inainte sa inchei, contrar multor pareri ca finalul e nepotrivit, dezamagitor sau previzibil, mie mi-a placut si m-am bucurat ca s-a sfarsit asa si nu altfel.

Expozitia trebuia pusa online cam acum o saptamana, ca asa v-am promis. Nu vreau sa credeti ca nu ma tin de cuvant, insa cu sarbatorile astea, cu toata lumea plecata si cu o groaza de treburi pe capatana, m-am gandit ca e mai bine sa o aman pe cand toti revenim de pe unde am plecat si pozele pot fi admirate asa cum trebuie, de toata lumea.
Eu sunt tare bucuroasa ca ati raspuns asa de multi la rugamintea mea si sper sa mai apara si alti viteji dupa ce vor vedea frumusete de galerie.
Si alta bucurie a fost ca in sfarsit am ajuns sa ii „cunosc” si fizic pe cei pe care ii citesc si care ma citesc si nu stiam cum arata.
Nu mai trancanesc aiurea si ii introduc in scena pe ochelaristii care mi-au trimis chipurile lor. Ordinea este cea a trimiterii emailurilor sau a comentariilor lasate, mai putin a lui Iubi, caruia i-am acordat eu locul I, fiind perechea mea ochelarista.

1. Iubi

mai mult…

Au trecut si cele 4 zile de vacanta si, la fel ca de-obicei, m-am intors mai obosita decat am plecat. Am vrut sa scriu un singur rand despre aceasta excursie, si anume: „La Budapesta n-a fost asa cum m-am asteptat”. Insa nu vreau ca peste ani, cand uitarea se va instala pe ici pe colo in cotloanele memoriei sa nu mai gasesc pe nicaieri impresiile pe care mi le-a lasat capitala Ungariei.

N-a fost cum m-am asteptat pentru ca pe langa intamplari frumoase au avut loc si evenimente nedorite despre care o sa pastrez tacerea, dar mai ales o seara de Revelion chiar dezamagitoare. Am plecat din Timisoara pentru a vedea ceva deosebit, pentru a admira focuri de artificii impresionante, pentru a sarbatori cot la cot cu fratii unguri, insa am avut parte de o adunatura de tarani, de o scena galagioasa, de formatii ce cantau melodiile celebrilor Take That sau Beyonce, de petarde aruncate intre picioarele noastre si de artificii ieftine aruncate in aer de public. Miros de urina ce urca ametitor din gura metroului, oameni beti si murdari cu peruci colorate urlau peste tot, suflau intr-o corneta gigantica pentru a vesti venirea noului an. Un vacarm de nedescris de care nu stiam cum sa fugim mai repede. Insa ne tot consolam cu ideea ca n-am fost noi in locul in care trebuia. mai mult…