Agitata, nerabdatoare, noua, inceputa, zambitoare si curioasa, ma invart prin casa pregatindu-ma sa merg la scoala. E un inceput de an scolar la fel ca oricare altul, cu aceeasi vreme mohorata de 15 septembrie, cu aceeasi nori gata sa planga la cea mai mica sicana a vantului, cu aceleasi fete cu care fumez in baia scolii si cu aceleasi cu care ma intalnesc in spatele alimentarii in orele de chiul. Aglomeratie, flori, microfoane, discursuri care nu intereseaza pe nimeni, promisiuni facute noua insine, toate astea vor face inca o data curtea scolii sa geama de placere, de bucuria reintalnirii si de gandurile negre ce invaluie orice inceput.
Bluza gri cu firicele argintii imi scoate talia in evidenta, fusta neagra dungata cu alb imi mangaie coapsele si creeaza impresia ca as fi mai inalta. Si tocurile ametitoare pe care le port nu-mi mai provoaca durere, ma plimba dreapta dintr-o camera in alta pana plec spre terenul de baschet al liceului.
Si totusi acest inceput nu e la fel ca celelalte. Am atatea pe suflet, atata maturitate si feminitate care imi gatuie salutul la intalnirea colegelor. Ma simt alta, sunt alta, sufletul meu stie ce ele inca nu stiu, inceputul unui alt fel de viata ma urmareste in toate dialogurile pe care le port, in toate discutiile pe care le incep sau la care particip. Toate rad, unora le stiu secretele, pe al altora urmeaza sa il aflu. Si unele ascund aceeasi taina ca mine, si fiecareia ii e rusine sa spuna. Chicotim fatis sau pe ascuns la intrebarea „Cum ti-ai petrecut vacanta?” si din priviri complice intelegem ca pentru grupul nostru viata nu va mai fi la fel ca pana atunci. Am descoperit ceva nou si pana nu impartasim trecutul intre noi, descoperirea n-are nici un farmec. A fost facuta pentru a fi discutata, explicata, aprobata si repetata. Cand in sfarsit una dintre noi reuseste sa articuleze ce restul asteapta, soaptele se inflacareaza avand in fundal discursul preotului ce ne doreste ca pasii ce-i vom face mai departe sa ne fie calauziti de Cel de Sus.
Asa a inceput.

____________________________________________________

* Primul inceput

Sincer, n-aveam pofta sa ma gandesc la sfarsitul lumii nici in termeni optimisti, nici in de-aia pesimisti. De fapt, n-avem deloc chef sa ma gandesc la sfarsitul lumii, pentru ca in repetate randuri m-am gandit si m-am speriat degeaba. Asa ca nu mai cred tot ce se zvoneste. 10 septembrie anul curent a fost o alta data limita la care Terra trebuia sa isi omoare locuitorii, si asta nu dupa bunul ei plac, ci chiar cu propriile lor manute. Doru m-a pus sa ma gandesc la partea buna a unei apocalipse, si desi azi imi lipseste cu desarvarsire simtul umorului, o sa incerc sa ii fac pe plac.
- am muri toti deodata, n-ar mai trebui sa ii jelim pe altii sau sa ne jeleasca altii pe noi
- pana pe 21 octombrie apuc si eu un sfert de veac, o ultima petrecere in cinstea mea
- as vedea mai repede cum e sa fii mort
- oriunde m-as duce dupa moarte m-as intalni cu cine vreau eu, in special cu Garou, ca sigur moare si el… uuuu, unde mai pui ca la pachet mai vin si Johnny Depp, Heath Ledger  si alti frumosi
- poate si planeta sa rasufle usurata, a scapat de vizitatori, se poate desfasura in voie
Mna… altele nu mai stiu. E soare azi (fir-ar) si nu pot sa ma gandesc la sfarsitul lumii pe o astfel de vreme. Nici macar nu va spun care e parerea mea despre acceleratorul ala blestemat.
Leapsa pentru: Mac-Mac, eBlog, Ciupercutza si Dark Jade.

Foarte pe scurt si pe fuga va spun ca aseara am fost la Plai. A fost singura seara care ma interesa si asta datorita celor de la Al Jawala. Recunosc ca si Fanfare Ciocarlia au fost o surpriza placuta si chiar daca n-am stat pana la final, cred ca mi-au placut. „Cred”, pentru ca mie imi ia mai mult sa ma decid daca imi place sau nu o melodie. Asa s-a intamplat si anul trecut cu Al Jawala, nu stiam sigur daca muzica lor e pe gustul meu, pana am reascultat si acum m-am dus special pentru ei. Bine si pentru Krischan.
Nu ma mai intind, dar trebuie sa ii amintesc pe cei cu care am fost si pe cei cu care m-am intalnit. Daca nu era tatal Andreei nu intram pe gratis si nici n-aveam bratara aurie. Tata lu’ Andrea, multumesc. Da’ nu cu tata lu’ Andrea am fost acolo, ci cu ea, care saraca, bolnava, ragusita, infundata, s-a urnit din pat tot pentru Al Jawala. Richie, Ovi, Bloodie si Tudor erau deja acolo, am mai schimbat doua vorbe, trei impresii si am urmarit la gramada evolutia nemtilor. Prin multime am dat si de Nico de la Masa Critica, de Anca de la 24 Fun, de Danut, Daciana si Alina de la Schimb de carti. De fapt, pe toti ii stim de la SdC, dar e placut sa intalnesti feţe cunoscute si prin alte locuri. Atat. Ma grabesc, v-am zis?

Al Jawala

Fanfare Ciocarlia

Imi propusesem sa fac o leapsa optimista, apoi sa dau frau liber unor ganduri ce ma framanta de ceva vreme, DAR nu puteam sa las sa treaca pe langa blog un eveniment cum nu s-a mai pomenit pana acum la mine acasa. Asa ca azi va povestesc cum am pus muraturi impreuna cu tatal meu.

Ajung eu obosita acasa, pregatita sufleteste sa imi petrec seara in compania gogonelelor, a castravetilor si a ardeilor si dupa ce iau cina, ma pun pe treaba. Al meu ilustru tata nu era prin preajma, iar eu simteam cum incet incet ma cuprinde enervarea. Pun mana pe telefon, sun, imi inchide, sun din nou, imi inchide din nou si tot asa de vreo 3 ori la interval de 10 minute. Eram deja nervoasa, da’ nu-i păsa nimanui. Intr-un final il sun de pe alt telefon ca stiu sigur ca la numarul ala nu ii apare poza mea si musai sa raspunda. Exact asa se intampla si ma pornesc a urla ca eu nu stau pana la 12 noaptea sa pun muraturi, ca daca nu vine acasa eu il las balta si tot soiul de amenintari pana inchid telefonul si ma cufund in spalatul gogonelelor in asteptarea lui. Intra in casa si incepe sa dea indicatii. Din pacate eu nu pot sa imi ridic o spranceana, dar pot sa ridic vocea. Si ii spun raspicat ca eu nu pun muraturile singura si daca ii trebuie acrituri la iarna n-are decat sa pofteasca sa ma ajute. Culmea e ca a functionat. „Zi-mi ce trebuie sa tai, sa curat si sa spal, de restul te ocupi tu”. Si ma pun pe curatat hrean. In timpul acestei actiuni, pica o bombita fix langa urechile mele: taica-miu pitit in spatele peretelui de la balcon, vizibil fastacit, ma intreaba cu multe pauze: „Auzi? Esti…. esti bolnava?” Prima reactie: A doua reactie Raspunsul: „Nu, nu mi-s. De ce?” „Ca nu e bine sa pui muraturi in perioada aia”. Aici ar trebui sa va lamuresc ca din cand in cand intre mine si taica-miu mai au loc discutii de-astea mai ciudate. Adica nu stiu cum dracu’ se nimere da’ se intampla in asa fel incat nu le pot evita. Si atunci ma mir si eu ca ii povestesc de ce a trebuit sa renunt la anticonceptionale sau ca ma duc la ginecolog regulat.

Revenindu-ne din soc, la muraturile noastre: Aaaaaaaaaaaaaaaaaaauuu!!! Ma tai la deget si al naibii cutit numai ce fusese ascutit. Destul de adanc, curge bulionu’ de nu se mai opreste, ma tangui, suna telefonul, inchid rapid ca nu pot sa vorbesc cu degetul in gura, ma calmez si ma intorc la hreanul meu.
Cu vreo 2-3 beri la activ, taica-miu indeasa castravetii si ardeii naravasi in butoiul albastru. Cel roz nu se stie daca ajunge sa se umple si el. Intre timp asist la nervi pe meciul de fotbal, la preziceri despre sfarsitul lumii, la invataminte despe pusul muraturilor si capul imi e deja calendar. Bucataria, holul si balconul arata de parca s-ar fi rasturnat, dar singurul lucru care ma intereseaza e sa vad butoaiele alea pline si inchise.
Intr-un final se termina, pentru ca nimic nu dureaza la nesfarsit si uite asa am petrecut o seara de neuitat cu tatal meu si cu surorile mele mai verzi, gogonelele.

Ovi, maică, abia am gasit melodiile care imi vor afecta imaginea. De fapt sunt ele mai multe, dar totusi, tin sa raman asa cum ma stiti si nu dau drumul la prea multi porumbei. Asa caaaaa, dupa ce am tras cu ochiul la populatie sa vad care cu ce se da in stamba… taaa daaaaaa:

Ia sa ne mai distram un pic: Alice, Ana, Doru si Cami, voi ce guilty pleasures aveti in materie de muzica?

A trecut si vacanta si ne-am adunat din nou pentru un schimb de carti. Bucurie mare, ce pot sa zic, eu una abia asteptam sa ii revad pe cititorii vechi si sa ii cunosc pe cei noi. Din pacate la ultima parte n-am stat prea bine, pentru ca mai timizi, nou-venitii ne-au parasit cum am terminat cu prezentarea cartilor. Ama si Rebecca au venit cu plasele pline, cum le e obiceiul, si din cauza lor m-am facut mica mica de rusine pentru ca eu vara asta am lenevit si n-am citit mai nimic. 3 romane, cu atat pot sa ma laud din iulie si pana acum, si nici macar n-au fost voluminoase ca sa zic ca am motiv. Am avut doua tentative esuate sa mai citesc si alte romane (J.L. Carr – O vara la tara si C. Castaneda – Invataturile lui Don Juan), insa pana sa ajung la jumatate mi-am dat seama ca timpul lor nu e acum. Si decat sa le taraganez pana la Sf. Asteapta mai bine am renuntat si m-am dus cu sperante mari la SdC. Sperante mari pentru ca Dan imi promisese Crima si pedeapsa, dar cred ca nu s-a trezit la timp, asa ca mai astept pana luna viitoare cand mi-o aduce Alina. Daaar, motiv de exaltare tot am avut pentru ca Ama a adus o carte dupa care plangeam mai deunazi in fata rafturilor de la Carturesti: Citind Lolita in Teheran. Plecand de la schimb, am si citit pe strada, in timp ce mergeam vreo 3 capitole si ma bucur ca m-a prins si chiar imi place stilul scriitoarei. A doua carte pe care am luat-o e In compania curtezanei, care a mai fost odata la mine pe noptiera, insa n-am ajuns sa o citesc atunci si am dus-o inapoi. Acum insa sper sa pot sa ii acord timp.

Intalnirea a fost destul de scurta, desi erau atatea carti incat aveam impresia ca o sa dureze mai mult. S-au epuizat insa repede si multi au plecat. Nici eu n-am mai zabovit prea mult, dar atat cat a fost mi-a ajuns sa imi incarc bateriile. Lista de prezenta si poze: Andra Jebelean, Danutz, Emilian, Rebecca Mohl, Richie, Oana Ciugudean, Adelina Enache, Mihaela, Anca B., Sorina Popa, Alina Valea, Radu, Camelia, Iulia Nalatan, Dacian Tosa, Adriana Buriuc, Ovidiu Ungureanu, Mariana Betea, Diana Petrut, Anca Macavei, Daniel si Ama.

Se vorbeste la stiri, la radio si la televizor, se vorbeste in statie, la birou, in piata sau in centru, se mai vorbeste si pe internet, pe bloguri, in ziare sau pe stadion. Stie deja toata lumea de durerea prin care trece Timisoara si galeria Poli. N-am ales la intamplare cuvantul „durere”, ci il folosesc pentru ca asta avem in suflet cand suntem martorii prabusirii unui simbol al orasului nostru. Pentru ca Politehnica Timisoara, Poli Timisoara, FC Timisoara sau cum i s-a mai spus de-a lungul timpului este un simbol. Asa lipsita de palmares cum e ea, asa decolorata cum a ajuns, Poli face parte din inima oricarui timisorean adevarat. Nu poti sa tii cu alta echipa daca te-ai nascut si ai crescut in Timisoara. Poate si daca nu esti de-al locului ajungi sa aderi la religia violeta.

Nu sunt microbista, nu ma duc la meciuri, nu fac pariuri si nici nu citesc ziare de sport. De fapt sportul pentru mine nu inseamna mare lucru decat atunci cand Romania sau Timisoara sunt in prim plan. Daca va intrebati atunci de ce scriu postul asta, de ce ma bag si eu ca musca in lapte sa discut evenimentul, de ce ma dau stiutoare cand de fapt ma ghidez dupa stirile de la televizor, raspunsul il aflati mai jos.
Desi a avut ocazia sa straluceasca in multe randuri, Poli si-a dezamagit de multe ori suporterii. Singura data cand am fost pe stadion, m-a dezamagit si pe mine. A pierdut in fata Rapidului si galeria a certat-o. Dar tot galeria o iarta si o primeste la sanul ei cand da de necaz. Poate va amintiti de meciul in care Poli a pierdut cu 8 la 1, mi se pare ca jucau cu Steaua. La meciul ala, pe o ploaie nemiloasa, noaptea, un stadion intreg striga „ Avem echipa, avem valoare”, si culmea, chiar credea in sloganul asta. Hagi a venit la Poli pentru galerie, femeile, copiii, bogatii, saracii, muncitorii si doctorii merg la meciuri pentru galerie. Pentru galerie si pentru atmosfera m-am dus si eu si sentimentul nu poate fi descris. Valuri de emotii si chiar lacrimi au dat peste mine cand am auzit cum acelasi stadion plin aplauda invingatoarea Rapid. Mi-a tremurat barbia cand Rapizii s-au inchinat in fata peluzei si ea prin uralele ei le-a recunoscut victoria. Si totusi Poli era cea din sufletele noastre, cea pe care o purtam pana la meciul urmator, ne consolam cu ideea „bine ca a ajuns pana aici, e bun si locul 2”.

Primaria a vopsit firobuzele si autobuzele in culorile echipei, un omagiu pe care alte orase nu il aduc echipelor lor, poate mai bine pregatite decat a noastra. Si acum cineva s-a facut stapan pe culori (de parca e posibil asa ceva) si vrea sa ni le ia, vrea sa ne ia ceea ce orasul asta iubeste cel mai mult: 11 oameni care incearca sa ii aduca cinste lovind o minge cu piciorul.
Dar pentru ca nu sunt atotstiutoare si pentru ca nu imi place sa vorbesc numai de dragul de a ma auzi vorbind, ma retrag in durerea mea si sper ca momentul in care Poli va reveni (sub orice nume, dar in acelelasi culori) sa fie memorabil, sa revina cu puteri inzecite, sa ne faca inca o data mandri ca suntem timisoreni.

Later edit: acum am citit si postul lui Dan despre protest. Vedeti ca toti timisorenii simtim la fel?

Intr-un final trebuia sa se intample si asta, trebuia sa imi dau arama pe fata si sa recunosc in public ca si eu sunt o mall-usca. E adevarat, nu una originala, nu m-am mutat in mall, dar nici sa ma jigniti numindu-ma wannabe nu se poate. Frecventez mall-ul cu aceeasi regularitate cu care cumpar paine. Pentru ca painea e unul din scopurile pentru care ma duc acolo. Dar, stati cu binisorul sa le luam pe rand. Sa imi fac mea culpa pana la capat. Deci, asa cum ziceam, de ceva vreme, sunt o clienta fidela a catorva locatii de care, sincer, nu mai vreau sa ma despart. Aproape in fiecare zi, in jur de ora 5, ma puteti intalni pe coridoarele de la demisol sau parter, iar in unele week-end-uri urc si pana la etajul 2, indraznesc chiar si la 3.
Sa va desenez traseul: intru la demisol prin partea dinspre Calea Aradului, ma duc agale pe langa Diverta, unde ma zgaiesc in vitrina sa vad daca au adus revista lor gratuita (nu o mai aduc de vreo 2 luni), apoi inaintez spre tinta numarul 1 – Discount Market. De acolo ma aprovizionez cu paine pentru a-i satisface mofturile taticului meu. De multe ori nu cumpar decat paine, dar in zilele mai cu bani, plec cu vreo 2 plase de plastic pline (stiu nu e prea eco-friendly). Cand am terminat cu obligatiile ma duc sa imi clatesc retinele. Si anume la Carturesti. Ma uit la carti, le mangai si ma consum in mine cand vad ca alea pe care le-as cumpara costa de la 30 de lei in sus. Cand nu mai pot indura atata suferinta, ma duc acasa.
De cand am fost prima oara la Cinema City, am dezvoltat o pasiune pentru cinematograf. Filmele vazute pe calculator nu mai prezinta nici un interes, asa ca am ajuns la performata sa vizionez un blockbuster cel putin o data la doua saptamani, daca nu mai des. Imi iau o geanta mare sau un ghiozdan, imi fac provizii de la Discount ca sa am ce molfai in timpul peliculei si cu un ranjet evlavios pe mecla, ma strecor pe langa tipul de la bilete.
Alta destinatie, de la catul cel mai de sus e de fapt un aeroport al E-urilor, pe numele lui KentuckyFriedChicken. Cand ma trazneste pofta de Crispy Strips cu sos de usturoi, nu plec din mall pana nu ma indop ca altfel imprastii bale peste tot.

Am zis de Discount, am zis de Carturesti, de Cinema City, de KFC… cred ca cam astea ar fi. Ce? Doar nu va imaginati ca merg la shopping?

Nu e lipsa de inspiratie, insa mi se pare comic. Marti, sau luni, nu mai stiu cu exactitate m-am facut si eu vizibila populatiei messengeriste si din motive de lipsa de la masa de lucru, ma simteam datoare cu o explicatie in cazul in care as fi fost abordata. Cum sa faci asta mai simplu decat sa pui explicatia la status. „Fac mancare, deci nu deranjati”. Sa te tii. Se deschideau ferestrele ca baloanele la nunta, care mai de care cu intrebari despre calitatile mele gastronomice sau curiozitati culinare.
Acuma sa ne intelegem, eu nu sunt bucatareasa, nu ma prea omor cu gatitul, dar nici catastrofa in bucatarie nu sunt. Cred ca de-asta urmatorii musterii s-au aratat interesati de cartofii mei.

Andreea

Andrea

Iubi

Martina

Andrei 1

Andrei 2

Stiu ca sunt numai Andrei si Andree, dar asta e, pe restul am uitat sa ii salvez. Au mai fost vreo 2 ratacitit, dar ideea mi-a venit prea tarziu. Cartofii au iesit bunicei, nu extraordinari, din simplul motiv ca n-am pus destula sare, si sarea pusa dupa ce mancarea e gatita nu da acelasi gust.

Acum putini ani, un amic ma tachina numindu-ma „fata de la pagina 5”. Apelativul avea la baza placerea de a fi pozata si umorul locatiilor pe care le alegeam pentru poze. Zilele astea insa, predictiile lui s-au adeverit si iata-ma-s pe pagina 5. Insa nu cu poze de hi5, nici macar la vreun concurs de Miss 3 septembrie ci la rubrica „Local” sub titlul mare „Tomata cu scufita”.
Ca sa vedeti cat e de fain sa fii prieten cu bloggeri, mai apari si tu intr-un ziar, intr-o revista, la radio sau la TV. Inainte sa plec in vacanta, Bloo mi-a spus ca vrea sa ma foloseasca pe post de material didactic si mi-a luat un flash interview pe mess, destul de emotionant. E primul meu interviu, ce vreti? Si in urma lui, a scris acest articol care a aparut ieri in Timis Express.
Chestie funny: poza nu e a mea. Adica nu sunt eu in ea, dar culmea e ca seamana atat de bine si cu mine si cu biroul meu de la lucru incat chiar am belit ochii ceva vreme sa imi dau seama daca sunt eu sau nu. Multumesc, Alexandra.

PS. Un grand merci celor care mi-au lasat comentarii felicitatoare.