Autor: Anatole France
Nationalitate: francez
Titlu original: Thais
Anul aparitiei: 1890
Premii: nu
Ecranizare: Thais (1984)
Nota mea: 7/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

Imediat dupa opera geniala terminata saptamana trecuta, m-am apucat eu cu pofta de alta carticica, pregatita sa o dovedesc intr-o singura zi. Mi se parea si floare la ureche, avand in vedere ca am trecut testul celor 500 si ceva de pagini ale lui Dostoievski. Asa ca, urmatoarea pe lista, tema de la SdC, micuta Thaïs.

Mi s-a spus ca e povestea unei prostituate, am fost indemnata sa o iau pentru ca eu sunt cea care are aproape un fetis pentru fiintele astea iubite si urate deopotriva, eu vreau sa le cunosc sufletul in detaliu si trupul asa cum au fost imaginate de barbatii care le-au dat viata. Si am sperat sa gasesc in paginile cartii acest suflet pangarit, acele gesturi atatatoare, lascivitatea cu care sucesc capul barbatilor, insa nazuinta nu mi-a fost pe deplin satisfacuta.

Thais este intr-adevar o femeie de moravuri usoare, o zeita la care se inchina toata suflarea masculina din Alexandria, o comediana pentru care barbatii isi vindeau averile si pentru care dadeau adevarate batalii la portile casei pentru a primi o farama din atentia ei. Si ea le dadea atentie si de multe ori mai mult decat atat celor care ii inchinau bogatii pe altarul daruirii ei. Insa Thais este un personaj despre care se povesteste, unul care actioneaza prea putin si mai toate ocaziile in care este amintita e in povestile cuiva sau in istoria vietii ei. Singurele momente in care ea zice sau face ceva sunt cand abatele Pafnutie ii vorbeste in camera ei si mai pe urma cand o convinge sa renunte la desfraul in care traieste.

Abatele Pafnutie este un pustnic ce traieste in salbaticie, renunta la toate placerile vietii si se supune la cazne neinchipuite pentru a-si pastra puritatea sufleteasca si pentru a-l servi pe Dumnezeu asa cum trebuie. Orice placere adusa trupului este un afront, un pacat, o razvratire impotriva credintei lui. Din acest motiv, dupa ce frumoasa Thais i se arata in vis, hotaraste sa se duca dupa ea in Alexandria si sa o convinga cu orice pret sa se pocaiasca, sa isi spele pacatele ce ii murdaresc sufletul si trupul si sa regaseasca drumul spre credinta.

O intalneste, ii vorbeste si printre altele ii aminteste de un batran credincios cu care Thais, copila fiind, isi petrecuse timpul; ii reinvie in suflet toata dragostea si dorul de acest batran, dupa care o duce la un ospat al filosofilor si ii demonstreaza ca viata ce o duce ea este una stapanita de diavol si trebuie neaparat sa renunte la toate bucuriile trupului.

Fericit ca reuseste, ii arde toate bogatiile cumparate si daruite de multimea de amanti pe care femeia i-a avut, o imbraca in cele mai zdrentaroase haine ale unei slujnice si o cara cu el in salbaticie, unde o depunde la o manastire. Plin de ura, violenta si ale sentimente pe care un pustinc credincios n-ar trebui sa le aiba pleaca sa isi continue viata in chilia lui.

Desi calugarul pare convingator, inca de la bun inceput m-a urmarit ideea perversitatii lui, de care el nici macar nu era constient, pe care incerca sa o inlature cu rugaciuni si cu autosugestia ca o iubeste ca pe o sora. Apoi, incepe chinul pentru ca demonul amintirii corpului femeii blestemate, chipului ei fermecator zamisleste in el dorinta trupeasca si parerea de rau ca nu a profitat de ocazie atunci cand ea i s-a daruit. Se autopedepseste si pentru cateva luni isi duce traiul in chinuri inumane cocotat in varful unei coloane la care vin sa se inchine cat mai multi credinciosi care il considera sfant.

Romanul e in buna parte filosofic pentru ca Anatole France, erudit, poet si filosof, isi expune teoriile despre religie, Grecia antica si diabolismul femeiesc prin gurile participantilor la un ospat. Asa ca ma declar putin amagita pentru ca nu era genul de lectura la care ma asteptam, ba dimpotriva abunda in religiozitate. Am simtit o usoara asemanare a lui Pafnutie cu Manolios al lui Kazantzakis, pentru ca si el se lupta cu dorinta ce il mistuia pentru frumoasa vaduva si pentru ca si el s-a dedicat telului de a o izbavi de la pacat.

Am terminat-o intr-adevar intr-o zi, nu pentru ca n-am mai putut-o lasa din mana, ci pentru ca imi doream sa o termin cat mai repede.

Vorbeam aseara cu Maria pe mess si unul dintre subiectele de discutie era povara mea cea mai grea de anul asta, pe numele ei: masteratul.

Ma gandesc cu groaza ca trebuie sa imi fac afurisita aia de dizertatie si nu am nici un chef, nici o chemare, nici o dorinta sa ma apuc de ea. Nici macar nu stiu pe ce subiect sa o fac si mailul profesorului cu cateva indicatii imi pare scris in sanscrita si ma apuca tremuratul (de nervi) numai cand stiu ca tre’ sa gandesc, sa pun laolalta o lucrare de minim 60 de pagini. Ca m-a pus ăl cu coarne sa mai fac si un masterat, mai ales dupa 8h de lucru. Si sincer mi s-a cam luat. Cred ca mi-am consumat toata energia alocata invatatului in primii 16 ani de scoala si tot ce a urmat dupa ei a fost un lung sir de amanari, trisari, lamentari si lipsa de chef. In perioada asta am dat tot ce am avut mai bun in mine, m-am agitat cat de mult ma puteam agita. Dar, setea de invatat, de cunoastere, de aprofundat mi-a fost potolita odata cu licenta, sentimentul de a cunoaste un domeniu pana in maduva lui, de a straluci in ceea ce fac pe baza invataturii dobandite in scoala s-a pierdut undeva pe drum si sincera sa fiu, cred ca nu o sa il mai regasesc niciodata. Ma dispera gandul sustinerii unui examen, sustinerii unui proiect, elaborarii unei lucrari de lungi sau scurte dimensiuni si tot ce fac in privinta asta fac din obligatie, cu nervi si cu agasare. Nici la cursul foto nu ma mai duc cu drag, nici macar o recenzie nu pot sa fac dupa niste reguli elementare. Nu stiu de unde mi se trage aceasta respingere a tuturor constrangerilor de ordin instructiv. Poate daca as avea timp sa il dedic doar scolii, sa imi bat capul doar cu mersul la cursuri, ganditul proiectelor, poate starea mea de spirit ar fi alta.

Singura metoda de „cercetare” si de instruire e cititul. Doar in cazul asta ma pot concentra, o fac cu placere si nu am nici un nerv cand trebuie sa ma apuc.
Si daca  n-ar trebui sa platesc masteratul asta, cred ca nu m-as simti atat de prost ca nu-mi vine sa fac nimic pentru el. Insa cu banii aia, sa imi platesc macar diploma, ca oricum nu ma simt mai invatata dupa cum se face masterul la noi. Nu zic ca si asta e la fel… insa prea departe nu e.

PS. Cine traduce titlul?

Iata rezultatele poll-ului si sunt cam pe unde credeam eu ca sunt. Va multumesc tuturor celor care ati comentat, mi-au placut foarte mult argumentarile voastre, si inainte sa va raspund fiecaruia in parte, cititi mai jos parerea mea, asa cum a fost ea scris in carnetelul albastru:

… e mesajul pe care il vedem cand intram pe un site de genul noi2, ecupidon.ro sau aman2.ro, chiar si pe hi5 (daca te folosesti de status si pui acolo „looking to date women/men”). Evident variantele se schimba in functie de preferinte: barbat, caut femeie, barbat, caut barbat si femeie, caut femeie. Sa nu uitam ca nu numai heterosexualii apeleaza la serviciile unui site de intalniri. Unde mai bine daca nu acolo, isi pot gasi cei de alte orientari sexuale potentiale perechi?

Parerea mea despre aceste site-uri de dating se suprapune cu a unora dintre voi (Ela, Alex, Mara, Radu S si patratel), fara insa a-i acuza pe ceilalti (Stefan Musat, Tudor sau Jul) de neadevar.

Inainte sa-mi sustin pledoaria, haideti sa stabilim datele problemei: esti singur/a, viata ta se rezuma la traseul birou-pat (pat, care intotdeauna e al tau) si putinele seri in care iesi intr-un club sau in oras sunt pentru a te destinde, pentru a te distra cu un grup de prieteni, fara sa te preocupe prea mult flirtatul sau vanatoarea de femei/barbati. Sa presupunem ca nici la flirtat nu stai prea bine, ai o atitudine usor respingatoare sau, dimpotriva, ostentativ de disponibila, pe scurt, esti praf in a-ti gasi pe cineva in club. Prietenele sau prietenii pe care ii ai sunt ocupati cu viata si probleme lor pentru a juca in rol de petitori, deci esti singur intr-o mare de posibilitati de care nu pot sa profiti. Si ce faci? Iti plangi de mila si te lamentezi pe ce umar gasesti neocupat ca nimeni nu te vrea si astepti sa iti pice para malaiata in gura la natafleata.

Argumentarea:

* pe site-urile de dating mai sunt si oameni normali, nu doar obsedati sexual;
* ai posibilitatea sa iti selectezi profilul omului care ti-ar placea, fiindu-ti astfel mai usor sa gasesti un nefumator, un blond sau o iubitoare de cultura, daca asta e ceea ce-ti doresti => punctele comune si startul unei conversatii sunt mult mai la indemana decat daca il cunosti pe unu’ in club;
* nu te obliga nimeni sa iesi cu oricine oricand. Pana sa te decizi, te conversezi mai mult cu persoana respectiva sau cu mai multi deodata ca nu te opreste nimeni;
* chiar daca socializarea pe internet nu se transforma intr-o idila amoroasa, e loc oricand de cunostinte sau amici noi;
* nu inseamna ca daca ai apelat la asemenea servicii nu esti in stare sa-ti gasesti pe cineva in viata reala. Pur si simplu n-ai timp;
* nu inseamna nici ca oamenii de acolo sunt niste ratati care n-au altceva mai bun de facut. Mai sunt si de-astia, dar sa nu universalizam.

Prin urmare, nu consider ca a-ti crea un profil pe un site de dating e un lucru rau, mai ales cand viata ta sociala e la pamant, cand pur si simplu n-ai timp sa iesi sa cunosti oameni noi (si chiar daca iesi nu e tocmai usor sa agati pe cineva in restaurant, la teatru, la cinema sau in parcare la mall). Aceste site-uri sunt o alta alternativa pe care o poti incerca.

Daca vi se pare ca prea apar cu inversunare cauza lor, ati ghicit bine, si eu am apelat la site-uri de dating. Acum cativa ani, prin facultate, am avut cont pe noi2 si am cunoscut vreo 4 baieti cu care mai vorbesc si in zi de azi, oameni normali, amuzanti, realizati profesional cu care potiavea o discutie decenta si serioasa, oricand e nevoie. Rezultatul? Cu trei am ramas prietena, cu unul am avut o relatie de 11 luni. S-a terminat nu pentru ca s-a dovedit a fi un nenorocit sau un anormal, ci pentru ca vedeam unele lucruri din alte unghiuri.

Cam atat am eu de spus despre acest subiect, va multumesc pentru participare.

De ceva timp am in minte un post pe care vreau sa il scriu, aseara chiar m-am apucat sa il pun pe hartie (in carnetelul meu albastru), insa brusc m-am hotarat ca inaite sa imi exprim eu parerile, sa va chestionez pe voi. Aflati deja din titlu ce vreau sa stiu, asa ca nu mai parafrazez si eu intrebarea si raspunsurile ci va las sa votati si sa argumentati in comentarii votul vostru. Bineinteles dupa, o sa imi formulez si eu opinia, care va asigur ca va ramane neschimbata. Si iata my first poll ever:

Asemeni iezilor ce zburda primavara pe campie, zburdam si eu zilele astea prin blogosfera din link in link, pana am franat pe blogul unei fete. Un blog cu multe poze, foarte frumoase ca am tot scroll-uit in jos pana am dat de una, e drept artistica, insa nu de asta mi-a atras atentia ci pentru ce infatisa ea. Niste picioare incaltate in balerini, frumusei, nimic de zis. Si tot contempland eu picioarele fetei, imi vine in gand urmatoarea intrebare: „Ce simtamant launtric sau ce motivatie inradacinata in ratiune ne indeamna pe unii sa ne pozam picioarele?” Pentru ca stiu ca si voi, nu numai fata asta, nu numai eu, aveti indeletniciri de genul. M-am pus pe scurmat intre pozele de pe toate CD-urile pe care le am (sigur am ratat unele) si am scos de-acolo aceste mirobolante picioruse pe care vi le prezint si voua cu explicatiile de rigoare. Si inainte sa va las cu ele, banuindu-va si pe voi de comportamente asemanatoare, ma gandeam sa va rog frumos sa imi trimiteti poze cu membrele inferioare si promit sa le pun pe blog cu link spre mariile voastre. Ce ziceti?

La Baia Mare, plictisindu-ma in parc, asteptand sa vorbeasca Iubi la telefon, singurul lucru demn de pozat mi s-a parut piciorul meu.

Proaspat cumparati, acesti balerinti faceau subiectul unei conversatii pe mess cu Super Andrea.  Daca tehnologia ne permite, de ce sa nu ii si arat fetei obiectul discutiei?

Dovada ca la Muntenegru plaja e pietroasa…

… dar si nisipoasa. Ce neinteresanta ar fi fost poza asta, si putin convingatoare, daca nu ma foloseam de picioare.

Si in Croatia, plaja e pietroasa. Si de ce sa intri in apa cu cipici?

Pentru ca poti sa calci pe un arici de mare, precum subsemnata.

In caz ca va intrebati, da, 35 am la picior.

Autor: Fiodor Dostoievski
Nationalitate: rus
Titlu original: Преступление и наказание Prestupleniye i Nakazaniye
Anul aparitiei: 1866
Premii: nu
Ecranizare: Crime and Punishment (2002)
Nota mea: 10/10
Alte recenzii de acelasi autor: nu

De foarte mult timp mi-am facut curaj sa ma apropii de Crima si pedeapsa. Acest monstru sacru al literaturii universale si legendele despre maretia lui m-au tinut departe de operele sale si recunosc ca le-am evitat. Imi era teama ca n-o sa inteleg, ca n-o sa pot patrunde tainele scriiturii lui Dostoievski, ca n-o sa ma ridic la adevarata valoare a lor. Insa m-am inselat. M-am inselat intr-un mod pozitiv pentru ca Dostoievski nu e atat de inaccesibil pe cat mi-l imaginam eu. Nu e obscur sau cabalistic, ci doar extraordinar de bun.

Nu stiu ce as putea spune despre Crima si pedeapsa sau despre Dostoievski ce nu s-a spus deja. Poate doar parerea mea personala, care e foarte posibil sa coincida cu multe altele.

Cand am inceput sa citesc cartea, asteptarile mele erau foarte mari si eram la un pas sa cad prada dezamagirii datorita felulul in care avansa povestea. Dezobisnuita fiind de prea multe detalii, de prea multe reluari si repovestiri prin intermediul altor personaje, am simtit o usoara senzatie de plictiseala in primele treizeci de pagini. Aveam impresia ca pierd timp recitind aceleasi lucruri spuse in alta maniera. Insa cand am patruns cu adevarat in paginile romanului, greu mi-a fost sa ma mai despart de el.

Inca de la inceput facem cunostinta cu diabolicul Raskolnikov, dupa prima impresie preocupat de niste ganduri necurate ce nu-i dau pace si ne cuibarim printre ele pentru a-l insoti in toate drumurile sale, pana cand le omoara pe cele doua femei. Apoi deliram odata cu el, ii simtim febra si transpiratiile reci provocate de teama, de frica, de spaima, de groaza ca va fi arestat, paricipam la discutiile pe care le are cu familia lui, cu prietenul lui si cu politia, tresarim la fiecare mic semnal de alarma, si cu toate ca uneori putem anticipa urmarea, ne lasam surprinsi de firul actiunii.

Pentru Raskolnikov, primul sentiment pe care l-am avut a fost cel de ura. Le-am spus celor de la schimb de carti ca il urasc de-a binelea, si i-am intrebat daca vreunul s-a simtit solidar cu acest ucigas sau daca au simtit simpatie pentru el vreodata pe parcursul cartii. Pentru ca mie imi era imposibil. M-am gandit la Grenouille al lui Suskind si nu puteam sa imi dau seama daca si pe el l-am urat asa, desi el e si mai infiorator decat Raskolnikov. Cei de la SdC mi-au spus compatimitori: „Stai sa termini cartea si mai vorbim dup-aia!” Intr-adevar… sentimentele pentru Raskolnikov mi s-au schimbat pana la finalul romanului pentru ca Dostoievski il umanieaza cu ajutorul altor personaje. Al Duniei, sora lui, si al Soniei, fiica prostituata a unui betivan pe care il intalneste intr-o carciuma. Nici Razumihin nu e mai prejos, fiind de la bun inceput unul dintre personajele mele preferate.

Raskolnikov comite un omor, o crima dubla pe care el nici macar nu o considera crima. Omoara o batrana camatareasa, aparent pentru ca are nevoie de bani. Afla din scrisoarea mamei lui ca Dunia urmeaza sa se casatoreasca cu un avocat bogat care isi doreste o sotie umila fara nici o avere. Raskolnikov stie ca Dunia este o martira si o face doar pentru a-l putea intretine pe el la facultate; el nu poate accepta una ca asta si situatia serveste foarte bine de mobil al crimei. Intalnim un Rodion Romanici plin de ura, ursuz, inversunat, mizantrop, demonic in gandire care isi duce planul la indeplinire. Un plan despre care autorul ne vorbeste inca de la inceputul cartii, fara a mentiona insa esenta lui, ne spune doar ca tanarul se pregateste pentru experimentul lui, isi face curaj si alte mici tatonari de genul asta.

Am spus ca o omoara pe batrana aparent pentru bani. Pe parcurs insa aflam adevaratul motiv pentru care Raskolnikov comite crima, si anume o teorie proprie despre dreptul la varsarea de sange. El imparte oamenii in „obisnuiti” si „deosebiti”. Cei deosebiti sunt de talia lui Napoleon, Mahomed, etc, carora varsarea de sange le e permisa pentru ca se intampla cu un scop precis, oficial. Oamenii obisnuiti sunt restul, cei pe care varsarea de sange ii face criminali, nu conducatori. Raskolnikov le omoara pe cele doua femei pentru a transcende conditia lui de om obisnuit, considerandu-se alt Napoleon datorita faptului ca el nu a ucis un om, ci un principiu (principiul ca batrana nu era folositoare societatii, ba chiar era un paduche de care nu avea nimeni nevoie).

Pe langa trairile interioare ale tanarului criminal, firul actiunii ii are ca personaje principale ba pe Dunia si povestea ei cu Lujin, ingamfatul avocat care exact pentru motivele pe care le banuieste fratele ei, vrea sa se insoare cu ea, ba pe mititica Sonia, fiinta curata sufleteste obligata sa se prostitueze pentru a-si intretine familia, ba pe membrii familiei ei, pe Marmeladov, betivanul calcat de o trasura si pe sotia acestuia Katerina Ivanovna, bolnava de oftica. De prin putina literatura rusa pe care am citit-o (Tolstoi, Gogol si acum Dostoievski), extrag ca trasatura general valabila urmatoarea constatare: toti isi iubesc toate personajele in egala masura si le acorda spatiul si timpul necesar pentru a se desfasura dinaintea ochilor nostri fara a prefera pe altul mai mult decat pe celalalt. Absolut toate personajale din Crima si pedeapsa, incepand de la Marmeladov (primul cu care intra Raskolnikov in contact) si terminand cu Svidrigailov, au partea lor de faima si pe nici unul nu il nedreptateste in bogatia caracterizarii.

Pedeapsa pe care o indura nu e ocna ci delirul, boala care il cuprinde pe Raskolnikov dupa ce infaptuieste crima. Constiinta care ii zapaceste simturile, insa nu parerea de rau ca a omorat doi oameni (pentru ca el nu se simte criminal) e cea care il arunca in disperare. Dupa propriile-i vorbe: „Cine are constiinta, sa sufere, daca devine constient de greseala lui. Asta-i va fi pedeapsa – in afara de ocna, bineinteles.”

Crima si pedeapsa e o carte despre mizerie, despre saracie, despre deznadejdea la care te aduc lipsurile materiale. Noroi, intuneric, murdarie, zdrente, darapanaturi, locuri inguste si bolnavicioase sunt decorurile in care se petrec intamplarile. Nici macar femeile, atat de frumoase cum le descrie autorul, nu salveaza aparentele si le lasa si pe ele in aceeasi mizerie. Mi-a parut rau ca povestea Soniei cu Rodion nu a ocupat mai multe file, pentru ca la un moment dat chiar simteam nevoia unei guri de liniste, insa tot e bine ca pana la urma s-a terminat cu bine.
Mult, multe mai sunt de spus, insa orice s-ar spune, nimic nu egaleaza cartea.

___________________________________________________________

Oarecum offtopic: profit de ocazie sa va reamintesc de Cuvintele din carti, caruia i-am facut un lifting si sunt foarte mandra de cum arata.

Bubuiturile ce se auzeau din strada treceau de geamurile fumurii si de intunericul laptos ce se prefacea ca ii ocroteste. Impungeau tacerea si le sadea teroarea tot mai adanc in inimi. Biroul era prea larg pentru cata teama era concentrata in coltul in care nouă oameni se strangeau unii in altii. Tinere ce de dimineata alesesera sa mearga la lucru, tineri ce se aflau acolo pentru ca ratasera momentul inarmarii si pe care frica si lasitatea ii tinea departe de infernul dezlantuit, el pentru ca venise sa fie aproape de ea si ea, ei bine ea nici nu mai intelegea rostul prezentei ei acolo. Groaza i se prelingea cu repeziciune pe interiorul pielii, al organelor si prin vene, astfel incat nici un gand, nici o alta simtire n-avea loc sa mai existe in ea.

Indrazneste totusi sa se ridice teleghidata, robotica si rece. Pe ceilalti nimic nu ii extrage din tacerea lor, din fixitatea cu care priveau anumite obiecte de pe mesele lor, atat de familiare si totusi atat de lipsite de sens. Singurul care ii urmareste silueta plutind pana in spatele usii e el. Brusc, constientizeaza ratiunea groazei ce-i amorteste gesturile. Ar putea-o pierde si cum s-o piarda cand e putina vreme de cand ea l-a scos din tristete, din depresia si din sila pentru tot ce il inconjura? Asteptase prea mult frumusetea vietii, cea despre care citise, despre care auzise la altii care i-o povesteau. Si acum cand toate astea se intruchipasera in ea, s-o piarda?

Iesi pe aceeasi usa care o inghiti si pe ea, sagetile de lumina, ascunse de ferestre, ii ghidau mersul spre toaleta femeilor. Il izbi efectul neonului si usurarea de a o regasi. Pe jos, in mijlocul posetei imprastiate pe gresie ii vazu parul aranjat in coc la spate si ii cauta privirea atintita asupra scurgerii de sub chiuveta. O stranse in brate cu atata caldura, cu atata dor incat trupul ei, aproape lichefiat, se mula pe al lui.
- Te iubesc! Fu tot ce putu sa ii spuna cand obrajii lor alunecasera aspru unul pe langa celalalt. Ii cauta gura si in soapte ragusite, gafaite ii mai repeta o data.
Iar ea, inghetata de oroarea gloantelor, pietrificata de durerea atacului orasului, intarzie sa ii raspunda. Nu pentru ca fiinta ei nu rezona cu trairile lui, nu pentru ca viata ei fusese frumoasa si pana a-l intalni pe el, ci pentru ca groaza nu-i lasase loc pentru a mai simti si altceva. Imbratisarea si umezeala buzelor lui ii amintisera de ieri, cand nu suierau gloantele si cand oamenii nu mureau pe strada si cand teroarea era necunoscuta.
- Si eu te iubesc!

Post protejat de AVERTISMENT

Pana duminica trecuse deja mult timp si nu mai vazusem un film. Daca nu veneau de la voi recomandarile de-a vedea Persepolis, trecea si mai mult.
Printre drafturile mele se afla si titlul acestui post si isi astepta cuminte randul. Iata ca i-a venit. Nu pentru a ma mobiliza eu sa ma pun cu burta pe cinematografie ci pentru a avea o resursa cand ma apuca dorul. Va mai spun si ca pana anul asta eram cam dezinteresata in ceea ce priveste filmografia franceza, pentru ca suferind de o doza de superficialitate, ma indopam doar cu productii americane.

Cand insa am inceput sa scotocesc dupa ceva filme pe limba care-mi place cel mai mult, am savurat cu placere urmatoarele pelicule, pe care cu siguranta le-ati vazut si voi:

Le fabuleaux destin d’Amelie Poulain – cine n-a vazut Amelie?

L’auberge espagnole –  povestea unui tanar care pleaca la Barcelona cu bursa Erasmus; intalneste acolo, intr-un apartament unde ajunge sa locuiasca, tineri din toate colturile Europei; multiculturalitatea pe care o emana grupul da o savoare nemaipomenita unei povesti aproape banale. Audrey Tautou intr-un rol secundar.

Hors de Prix – tot din filmografia tinerei domnite, care aici interpreteaza rolul unei femei intretinute. Umbla numai cu tipi cu bani, nu oriunde ci la Monte Carlo (daca imi aduc aminte bine), pana intalneste un pricajit pe care incearca sa il transforme in gigolo. Daca ati vazut filmul, nu se poate sa nu va amintiti de : „Je voudraaaaais… j’aimeraaaaais….”

A la folie… pas du tout – ca sa incheiem cu Audrey Tautou, asta e un film mai complex, mai greut, mai psihologic, cu o turnura neasteptata. Pot sa va spun doar ca isi joaca rolul foarte bine.

Je vous trouve tres beau – am plans la filmul asta de-am capiat… atat de simplut, atat de cunoscut  noua si totusi atat de touchant. :cry: Merita sa il vedeti, mai ales ca e vorba despre Romania, si imaginea romancelor in Franta. Pentru cunoscatori, Medeea Marinescu e in rol principal.

Jeux d’enfants – nu-si merita locul printe ultimele nominalizari, insa ordinea in care am pus filmele e pur intamplatoare. Unul dintre cele mai interesante filme pe care le-am vazut, o nebunie de poveste de dragoste, o idee incredibila.

RRRrrrr !! – pe sarite ca am adormit din cand in cand. Nu stiu daca as mai avea rabdare, insa imi amintesc ca era amuzant.

La marche de l’empereur – Oooo, dar cat de induiosatori sunt pinguinii. M-am smiorcait si la filmul asta, se putea altfel?

Persepolis – cum ziceam si mai sus, mi-a fost recomandat in urma descoperirii Iranului de catre subsemnata, niste desene animate, alb negru, un pic amuzante, un pic dramatice, dar mult mai soft decat realitatea cruda.

Les chansons d’amour – uf, ca era sa uit. Filmul asta e… controversat si poate prea putin digerat de unii, de baieti in special, avand in vedere ca abunda in scene de tandrete… masculina.

Lista mea se scurteaza vertiginos. Ori nu-mi mai aduc aminte, ori astea sunt singurele filme frantuzesti pe care le-am vazut. Va invit pe voi sa completati spatiile libere.

M-am pus cat de cat pe picioare si am dat navala pe blog sa vad ce se mai intampla. Nimic. Am schimbat-o pe tanti din colt, sa ma poata citi oamenii de la lucru fara nici o stinghereala.

Raceala asta nenorocita a absorbit toata inspiratia de care dispuneam si acum ma uit de 15 minute pe pereti gandindu-ma despre ce sa scriu. Salvarea vine de la o promisiune pe care i-am facut-o lui Danutz. Pentru ca el s-a tinut de vorba lui, ma tin si eu de-a mea. Problema e ca ce urmeaza sa va povestesc se incadreaza in categoria: „you had to be there”, pentru ca nu stiu de cat umor ma bucur in aceste momente in care nasul imi curge.

N-am fost niciodata profesoara, desi mult timp mi-am dorit. Lăsam la o parte meditatiile la engleza si la franceza pe care le dau copilasilor din vecini, ca alea sunt alta papa de pestisor. N-am fost profesoara din cauza sistemului, din cauza lenei si din cauza ca nu m-am simtit in stare sa sustin si sa iau examenul ala nesuferit de titularizare. Trecand in viteza peste esecul meu profesional, ne gasim in anul I la masteratul de Mass-Media si Relatii publice a carui studenta sunt. Ma rog, acum sunt anul 2. Da’ intamplarea dateaza de cand eram in anul I.

Inainte de un examen, una dintre profesoare cauta voluntari la supravegheat kinderii de la licenta. Io cu mana pe sus, mai sa ating tavanul, ma bat cu caramida in piept ca am timp si ca vin. Evident ca nimeni nu mi-a spus ca tre’ sa supraveghez de la 11 pana la 17 ca dracu’ se mai ducea. Si ma duc, intampin mandra studentii la intrare, le iau foile dupa modelul „nu se intra decat cu pixul in sala” si ii poftesc sa se aseze cu rand intre ei si in fata si in spate. Se aseaza ei, se dau subiectele (care daca ma intrebati pe mine, erau floare la ureche, ca erau logice si simplu de argumentat daca ai fi frecventat cateva cursuri) si purced studentii la scris. Eu si inca vreo 5 colegi de-ai mei, plus profesoara roiam in jurul lor. Astia, saracii, se uitau cu disperare ba unul la altul, ba pe pereti, ba in foile lor si nu indrazneau sa scrie o litera pe colile lor ministeriale. Unii, nu toti, sa nu cadem in punga cu generalizari.

Dupa toata introducerea asta, intamplarea amuzanta abia acum vine. Unora le era frica de mine, atat de frica incat aproape ca ii treceau transpiratiile cand ma apropiam de ei. Nu copiau, nu va ganditi la prostii. Nici n-ar fi avut cum, bietii de ei. Cand, una dintre fete, vazand ca nu stie si nu stie, apeleaza la ajutorul meu de atotştiutoare (ca aşa aveam si eu impresia ca aia care supraveghează ştiu tot) si mă întreabă cu voce stinsa daca nu ştiu sa ii spun la punctul 2. Bineinteles ca nu puteam sa zic nimic, pentru ca liniştea din sala aia intregistra orice sunet, plus ca nu eram nici eu 100 % pe subiect. M-a mirat ca a avut curajul sa o facă si m-am chinuit sa cataloghez gestul ca indraznet, tupeist, deplasat sau ok. N-am reusit, dar ma amuzam in sinea mea pentru ca inaintea lor paream o oarecare autoritate, desi in realitate eram pe picior de egalitate.

M-a amuzat ipostaza de „cel de la catedra” si privirile pe care le poate atrage.
Vedeti ca n-a fost asa amuzant? Dar macar mi-am tinut promisiunea. Poate ar fi fost mai amuzant sa va povestesc cum am fost prinsa copiind la istorie cu foaia din manual. Eeeh, alta data.

Repede, repede sa scriu si eu despre schimb de carti. In viteza pentru ca ma chinuie o raceala, o durere de cap si una de gat incat abia astept sa inchid calculatorul si sa ma pun in pat. Cu ganduri de lectura, insa nu stiu daca o sa imi iasa socoteala.

Ieri a fost schimbul, am fost prezenta ca de obicei, desi cu cartea necitita. La mine pe noptiera/in geanta , Crima si pedeapsa inca asteapta cuminte  sa o termin. Abia astept pentru ca discutiile despre ea si despre al sau autor au inceput deja si nu prea imi place sa fiu in afara subiectului si sa nu pot sa imi dau cu parerea. Dar la urmatorul schimb… ma duc pregatita. Am luat de la Andra o alta poveste cu prostituate, Thais de Anatole France, pentru ca deja se stie ca eu ma dau in vant dupa curve. Suna urat stiu, dar lumea lor ma fascineaza. Nici macar nu eram pe faza cand se vorbea despre carte, ca Rebecca recomanda: „Da-i-o lu’ Tomata, ca ei ii place”.   Na, ce sa mai zic, am luat-o si sper sa ajung sa o si citesc.
Am luat si Numele trandafirului insa numai pentru a o salva de la iesirea din circuit, pentru ca nu se arata nimeni doritor. Oricum nu-mi fac sperante ca o citesc luna asta, asa ca la schimbul urmator, ma duc doar sa fac act de prezenta ca deja carte am.

Mai, ma doare capul de-mi trazneste. Mai zic doar ca am cunoscut-o pe ddunia (nici nu facusem legatura cu sora lui Raskolnikov, daca nu imi semnala ea), ne-am lamurit cum e cu fitele si cu perceptia celor din jur. Apoi l-am cunoscut pe Stefan, bibliotecar de meserie, si am senzatia ca il stiu de undeva, dar nu stiu de unde. Apoi a mai fost multa lume noua, printre care si 3 colege de-ale mele de la master, Ilona, Cristina si Flore, care sper din tot sufletul ca s-au simtit bine si sper ca se vor intoarce. S-a intors si Tania, dupa o absenta destul de indelungata, au mai fost cateva persoane noi (gemenele Flavia si Andreea) si deja obisnuitii lui Erick’s: Richie, Oana, Cami, Alina, Danutz, Ama,  Rebecca si Andra. Sigur am uitat pe cineva, insa Ama e la scoala, invata mult si n-a apucat sa scrie pe schimbdecarti.ro lista completa a participantilor.

Am facut si eu niste ramolite de poze, insa sunt atat de urate incat nu va arat niciuna. Razvan s-a descurcat mai bine si pentru noi le-a pus si pe net.

Gata, fug in pat ca imi dau duhul aici.
Daca nu mai postez in urmatoarele 2-3 zile, sa stiti ca sunt in pat, bolesc.
Arrivederci.