Ursu la stână

M-am pus cat de cat pe picioare si am dat navala pe blog sa vad ce se mai intampla. Nimic. :( Am schimbat-o pe tanti din colt, sa ma poata citi oamenii de la lucru fara nici o stinghereala.

Raceala asta nenorocita a absorbit toata inspiratia de care dispuneam si acum ma uit de 15 minute pe pereti gandindu-ma despre ce sa scriu. Salvarea vine de la o promisiune pe care i-am facut-o lui Danutz. Pentru ca el s-a tinut de vorba lui, ma tin si eu de-a mea. Problema e ca ce urmeaza sa va povestesc se incadreaza in categoria: „you had to be there”, pentru ca nu stiu de cat umor ma bucur in aceste momente in care nasul imi curge.

N-am fost niciodata profesoara, desi mult timp mi-am dorit. Lăsam la o parte meditatiile la engleza si la franceza pe care le dau copilasilor din vecini, ca alea sunt alta papa de pestisor. N-am fost profesoara din cauza sistemului, din cauza lenei si din cauza ca nu m-am simtit in stare sa sustin si sa iau examenul ala nesuferit de titularizare. Trecand in viteza peste esecul meu profesional, ne gasim in anul I la masteratul de Mass-Media si Relatii publice a carui studenta sunt. Ma rog, acum sunt anul 2. Da’ intamplarea dateaza de cand eram in anul I.

Inainte de un examen, una dintre profesoare cauta voluntari la supravegheat kinderii de la licenta. Io cu mana pe sus, mai sa ating tavanul, ma bat cu caramida in piept ca am timp si ca vin. Evident ca nimeni nu mi-a spus ca tre’ sa supraveghez de la 11 pana la 17 ca dracu’ se mai ducea. Si ma duc, intampin mandra studentii la intrare, le iau foile dupa modelul „nu se intra decat cu pixul in sala” si ii poftesc sa se aseze cu rand intre ei si in fata si in spate. Se aseaza ei, se dau subiectele (care daca ma intrebati pe mine, erau floare la ureche, ca erau logice si simplu de argumentat daca ai fi frecventat cateva cursuri) si purced studentii la scris. Eu si inca vreo 5 colegi de-ai mei, plus profesoara roiam in jurul lor. Astia, saracii, se uitau cu disperare ba unul la altul, ba pe pereti, ba in foile lor si nu indrazneau sa scrie o litera pe colile lor ministeriale. Unii, nu toti, sa nu cadem in punga cu generalizari.

Dupa toata introducerea asta, intamplarea amuzanta abia acum vine. Unora le era frica de mine, atat de frica incat aproape ca ii treceau transpiratiile cand ma apropiam de ei. Nu copiau, nu va ganditi la prostii. Nici n-ar fi avut cum, bietii de ei. Cand, una dintre fete, vazand ca nu stie si nu stie, apeleaza la ajutorul meu de atotştiutoare (ca aşa aveam si eu impresia ca aia care supraveghează ştiu tot) si mă întreabă cu voce stinsa daca nu ştiu sa ii spun la punctul 2. :-o Bineinteles ca nu puteam sa zic nimic, pentru ca liniştea din sala aia intregistra orice sunet, plus ca nu eram nici eu 100 % pe subiect. M-a mirat ca a avut curajul sa o facă si m-am chinuit sa cataloghez gestul ca indraznet, tupeist, deplasat sau ok. N-am reusit, dar ma amuzam in sinea mea pentru ca inaintea lor paream o oarecare autoritate, desi in realitate eram pe picior de egalitate.

M-a amuzat ipostaza de „cel de la catedra” si privirile pe care le poate atrage.
Vedeti ca n-a fost asa amuzant? Dar macar mi-am tinut promisiunea. Poate ar fi fost mai amuzant sa va povestesc cum am fost prinsa copiind la istorie cu foaia din manual. Eeeh, alta data.