Azi despre EI (Bucureşti, prima parte)

Imi curge oboseala de pe mine, dar nu ma pot culca pana nu va povestesc despre minunatul weekend pe care l-am petrecut in capitala. Nu prea vreau sa amestec borcanele, prin urmare despre concertul lui Lenny va urma in alt post.
In acesta o sa vorbesc despre orasul ala mare si despre oamenii pe care i-am intalnit.
Oamenii sunt mai importanti, deci sa va zic de ei. Inainte sa plec, am trimis mailuri in stanga si in dreapta unor fete pe care muream de curiozitate sa le cunosc. Din lipsa de timp nu i-am contactat pe toti cei pe care as fi vrut sa ii intalnesc, insa PROMIT ca va mai fi o data viitoare.
Dupa o noapte destul de ok, dormita la cuseta, am ajuns nemachiata in Bucuresti dornica sa ma intalnesc cu Ciupercuta in persoana. Ne-a pescuit de la McDonalds si ne-a rapit la ea acasa unde ne-am lasat bagajele. Apoi am pornit-o la pas prin oras, la pozat, la cascat gura, la comparat Bucurestiul cu Timisoara si mai ales la facut poze. Prima oprire: Palatul Parlamentului, curiozitatea mea. Mai… e mare. Tare mare, ca iti ia 10 minute sa treci de ea. (eu sunt foarte impresionata de chestiile astea foarte mari – munti, cladiri, turnuri, mari, etc, avand in vedere inaltimea mea). Apoi m-am pus pe sunat: pe Ana, pe Ela, pe Diana (pe care din pacate n-am ajuns s-o cunosc), pe Irina, ne-am dat intalnire la TNB la 12 fara 10. Zis si facut. La ora exacta am iesit din pasaj, fix in fata la TNB unde o fata intr-o rochita colorata astepta pe cineva. Se uita la mine, eu la ea, imi zambeste, imi zic: „am imbulinat-o, nu stiu cine e”. Cu toata rusinea ii spun: „Nu stiu cine esti”. Ea se prezinta. Era Irina. Soc. As in Lene Barbie? Eu tot rusinata, ea timida si tacuta, ne conversam oleaca pana apare Ela. Insotita de Florian, ii da drumul la mana si ma ia in brate. Eu vorbind la telefon, ii inchid mamei mele telefonul in nas si ii raspund la calduroasa primire. Deja e momentul in care ma simt complesita de atentia care mi se da, de sinceritatea bucuriei intalnirii si incep sa ma fastacesc, nu mai stiu cu cine sa vorbesc, imi cer scuze si o sun pe mami sa ii cer scuze ca i-am taiat macaroana. Ana intarzie, deci ne intalnim cu ea si cu Blur la intrare in Cismigiu, vis-a-vis de primaria lui nea Oprescu. Atarnam un pic la umbra pana ii vad freza visinie (?) a nonprintesei. Zambetul tamp de pe moaca imi exprima stangaci bucuria de a o vedea in sfarsit pe cea careia Blur ii dedica niste posturi care ma emotioneaza de prea multe ori. Ca tot veni vorba de el, il vad ca apare de dupa tufe, exact asa cum mi-l imaginam, ne pupam si ma intreaba ca si cand eram prieteni de-o viata: „Ce faci, ma?” „Uite si eu pe-aici”. Super sentiment de apartenenta a unei relatii intre niste oameni care nu s-au vazut niciodata. Ne ducem inspre lac, ma minunez la fiecare ratusca si mai ales la tasnitoarea aia din mijlocul lui, ii marturisesc lui Blur ca ii invidiez pentru multele posibilitati de petrecere a timpului si ma las convinsa sa bem ceva la debarcader.
Ma suna Nico si, sfioasa, ma intreaba daca e ok sa ni se alture si ea. Evident ca era ok. Cand vine la masa, un moment scurt de tacere, apoi prezentarile si apoi incep discutiile pe cele mai variate teme: de la familii la filme, de la joburi la concursuri, de la planuri de viitor la povestile mele de familie. Lumea se simte bine, glumeste, e relaxata, eu ma bucur ca nu s-a suparat nimeni pe mine ca i-am adunat pe toti la gramada. Stam vreo 2-3 ore, nici nu stiu cat a trecut ca nu ma mai interesa nici o cladire, nici un parc, nici macar concertul. Nico ne ia cu masina, ne duce la Ciupercuta, ne duce apoi la hostel sa ne cazam, si mai la urma la stadion. Incredibil cat s-a deranjat pentru noi, sa nu mai spun ca drumul de la hostel la stadion l-a mai facut o data pentru ca Florin si-a uitat biletul pe masa. Si in sfarsit ajungem la concert. Insa despre asta in alt post. A doua zi, avand putin timp la dispozitie, am stabilit cu Doru ca ne vedem in Herastrau. Nu puteam pleca din Bucuresti fara sa vad si vestitul parc.
Daca aveati impresia ca ma opresc aici, curaj! va mai vorbesc un pic. Despre ei, despre acesti oameni minunati.
Ciupercuta
: atat de amabila, de prietenoasa si de deschisa este, incat chiar am impresia ca suntem croite din acelasi material. La inaltime suntem la acelasi nivel, la debit verbal tot pe-acolo, sa nu mai vorbim de pofta de viata. :)
Irina: atat de finuta, atat de desteapta, si atat de timida. :) N-am recunoscut-o din singura poza pe care am vazut-o cu ea, sper sa ma ierte. Lucreaza pe santier, subiect de gluma pana la sfarsitul intalnirii. Nu, nu munca fizica, ci traducator pe limba portugheza.
Ela: de cand am citit ca a fost imortalizata intr-o carte am vrut sa o cunosc. :) O fata plina de imaginatie, ne-a povestit despre ideile ei pentru  niste reclame, care chiar ar fi foarte bune, ne-a povestit ca a lucrat de mica si nici macar ea nu e chiar din Bucuresti.
Florian: prietenul Elei, tacut, simpatic si tare indragostit de ea ne-a facut favorul de a ne ghida pana la hostel, care e chiar in zona in care sta el. Imi pare rau ca n-am schimbat mai multe vorbe, dar asa cum am promis, va fi o data viitoare. :)
Ana: am o afinitate pentru ea datorita locului ei natal (dar nu numai): Bârlad – oraselul de origine al tatalui meu. Vorbeste repede, scrie la o revista online si chiar n-are nici o fita, deci si-a ales numele blogului pe masura. Cand vine vorba de animale, sau porumbei in cazul de fata, ne miorlaim amandoua si ni se rup sufletele de mila.
Blur: nu pot sa-i spun Iri, ca dovada ca nici macar cand am facut oficial cunostinta nu i-am retinut numele de botez. Conversatia cu el a fost atat de naturala incat aveam senzatia ca nu trebuie sa am nici o emotie si familiaritate cu care am interactionat mi-a facut mare placere.
Nico: am fost foarte emotionata pentru ca stiam ca o sa ma intalnesc cu o persoana publica. Am simtit ca mi-a acordat o atentie pe care nu stiu ce am facut sa o merit si am ramas impresionata de cat de normal poate sa fie un om caruia nu i s-a urcat succesul la cap si care nu uita de unde a plecat, care asculta oamenii si caruia ii place sa si invete de la ei.
Doru: desi intalnirea noastra a fost scurta si pe fuga am avut ragazul sa stam la un suc pe marginea lacului si sa povestim de muzica, de concert, de radio, de bloguri si bineinteles comparatia Timisoara-Bucuresti. Nu v-am spus cat de inalt e. ;)) Impreuna cu el a mai venit si prietena lui, al carei nume, fi-mi-ar rusine, l-am uitat. :( O prezenta foarte deschisa, vorbareata si draguta.

Ca sa inchei acest post kilometric in care nu am zis mai nimic despre Bucuresti (lasa ca nu scapati) ma declar multumita, impacata, satisfacuta, coplesita si mai ales bucuroasa ca i-am cunoscut, ca au venit sa ne intalnim si asa cum a zis Lenny: „I think this could be the beginning of a beautiful friendship”. :)
Nu pot totusi sa pun punctul final inainte de a le multumi Andreei si lui Florin ca au acceptat sa ma insoteasca peste tot, ca au avut rabdare si sper ca s-au simtit la fel de bine ca si mine.

PS. Poze un picut mai incolo

– va urma –