M-am intalnit cu Edy. Zambeam si chiar ma bucuram ca il vad. L-am intrebat ce mai face. Mi-a zambit: „Not good”. Aveam impresia ca glumeste, cel putin impacarea de pe chipul lui si zambetul calm ii contraziceau vorbele. I-am cautat dovezile pe trup, pentru ca nimic din infatisarea lui nu ii intarea spusele. A coborat scarile pentru a se apropia de mine. Mi-a spus ca a fost in spital. Apoi, cu jumatate de gura, Edy mi-a spus ca mai are vreo doua luni de trait, are cancer la plamani si i s-a imprastiat prin tot corpul. Am reactionat tampit, cu o grimasa tampita, cu o replica tampita: „Really?”. Eram inca…