Acest post mi-a fost inspirat de Ionuca. Ii multumesc inca o data pentru faptul ca m-a facut sa ma simt mandra ca sunt timisoreanca.

De multa vreme voiam sa scriu un post despre Bucuresti, desi n-am fost niciodata acolo. Voiam sa il compar, din auzite, cu Timisoara mea.
Cand am inchis Ghidul nesimtitului, primul gand care mi-a fulgerat creierul a fost: „Doamne, ce bine ca nu locuiesc acolo!”. Nu sunt impotriva capitalei, nu ii urasc pe bucuresteni, nu ii invidiez si nici nu as vrea sa fiu ca ei. Dar sunt sigura ca ce am citit in carte si pe diverse bloguri se intampla extrem de des acolo.
Oamenii nu mai apuca sa zambeasca, sunt prea preocupati cu supravegherea imprejurimilor lor, pentru a nu fi furati, (si ce daca am scris despre cum am fost furata in Timisoara?).
Isi tin ochii in pamant pentru a nu declansa o ploaie de injuraturi sau de mistocareli din parte celorlati participanti la mersul pe jos sau cu mijloacele de transport in comun. Imbatranesc prea repede cand isi conduc masinile pe strazile burdusite cu bolizi si rable, slalomand ca melcii prin intersectii si bulevarde aglomerate. Detaliile sunt de prisos, pentru ca mai toata lumea stie in ce situatie se afla Marele Oras, nu mai e nevoie sa imi tocesc si eu degetele, mai ales ca eu as vorbi pe NV. N-as vrea sa credeti ca Timisoara poarta tot timpul rochita roz si vorbeste numai cand e intrebata. Are si ea momentele ei de isterie, nebunie si revolta, insa ceea ce cred eu ca face diferenta e faptul ca momentele astea sunt mai putine, mai rare, mai discrete.
In Timisoara mea, a mea, nu a celorlati timisoreni, soferii acorda prioritate pietonilor si de multe ori si celorltati colegi de trafic. Fie ca ridica mana sau multumesc cu avariile sau cateodata zambesc binevoitor dupa ce ii las sa treaca inaintea mea, pe mine ma umple de bucurie si pentru 5 secunde ma simt un om mai bun. Imi fac cumparaturile la supermarket, ma asez la coada si o femeie de varsta mamei mele, cu cosul plin, se da la o parte cand ma vede doar cu o paine in mana. Ma lasa sa trec. Pentru 5 secunde e un om mai bun. Una din femeile astea m-a invatat sa fiu atenta la cel din urma mea.
In Timisoara mea vanzatoarele de la buticurile din cartier imi vand pe cont, se ingrijesc de sanatatea mea daca am fost bolnava sau imi dau o felicitare de ziua mea.
In Timisoara mea, babele ce isi plimba cainii pe strada pe care ma duc la lucru ma saluta, desi n-am vorbit niciodata cu ele. Le ajunge ca ne intersectam in fiecare dimineata cam pe la aceleasi ore. Poate intr-o zi o sa ma opresc sa le vorbesc.
In Timisoara mea, ma intorc acasa, noaptea tarziu, cu taxiul sau cu autobuzul, si nu ma tem sa merg pe strazi cand nu e nici tipenie de om.
In Timisoara mea, oamenii zambesc si isi vorbesc.

De ceva vreme, ma bantuie, fara motiv, niste versuri. Implicit si ideea pe care o contin: si barbatii plang. De fata cu femeile sau nu, dar plang. Multi isi ascund lacrimile cand n-ar trebui, altii plang cand nu e cazul. Eu personal, am intalnit barbati care au plans de fata cu mine, au plans in lipsa mea sau mi-au marturisit ca au plans. Nu ma mira, nu ma socheaza, nu ma sperie, nu ii invinovatesc, nu ii desconsider, nu ma imrpesioneaza mai mult sau mai putin decat m-ar impresiona o femeie. Versurile astea insa ma fac sa vad plansul barbatilor un pic mai altfel, mi se pare ca le confera lacrimilor barbatilor o oarecare demnitate. M-as intinde la discutii, insa o sa va las pe voi sa va exprimati pentru ca sunt sigura ca din comentariile voastre ar iesi un post mult mai complet si complex decat daca as scrie de capul meu.

In franceza suna mult mai bine decat am tradus eu asa pe fuga si negandit.
Melodia e mai jos, pentru curiosi.

Ne crois pas, mon petit, que les hommes ne pleurent pas
Crois pas ce qu’on te dit
On t’a toujours menti
Ne crois pas, mon petit, que les hommes ne pleurent pas
À chaque larme, j’ai grandi
Regarde-moi
Un homme ça pleure aussi

Micutule, nu crede ca barbatii nu plang,
Sa nu crezi ce ti se spune
Te-au mintit tot timpul.
Micutule, nu crede ca barbatii nu plang,
Cu fiecare lacrima, am crescut
Priveste-ma
Si un barbat plange.

Cu ce sa incep? Cu o femeie care mi s-a milogit ca tatal ei e pe moarte si ca daca nu-i cumpara medicamente crapa? Cu bicicleta mea care a disparut miraculos din fata C.E.C.-ului lasand in urma ei doar lantul si lacatul taiat? Sau poate ati vrea sa stiti cum am ajuns la scoala si nu mi-am mai gasit buletinul. Dar stati cuminti si ascultati ca mi-a venit randul sa va vorbesc despre cum am fost eu pagubita.
Ordinea enumerarii e pur intamplatoare ca din punct de vedere cronologic lucrurile stau altfel si oricum nu prea conteaza.

Pe cand lucram eu singurica la o amarata de agentie imobiliara, cu peretii igrasiati, satula de internet si dornica sa imi iau talpasita cat mai repede spre casuta mea, intra o femeie. Blonda, pe la vreo 30 si ceva de ani, imbracata din bazar si inarmata cu muuult tupeu. Isi ia o faţă de caine batut si incepe sa isi turuie povestea: tatal ei era paralizat si mama ei isi cheltuise deja banii pe medicamente, dar ce sa vezi, mai trebuia sa cumpere si altele. N-am eu sa ii imprumut niste bani? Ca maine mi-i aduce inapoi, orice ar fi, se jura pe toti sfintii din calendar. Eu ma inmoi toata, desi nu-mi placea situatia si ma scormonesc in portofel. Am 20 lei amarati si zic in sine-mi: „Daca ma minte, asta e, dar daca chiar e asa cum zice, n-o sa ma iert ca i-am intors spatele.” Suflet mare, ce vreti??? Si imi multumeste, mai ca face ca Tom cand ii pupa picioarele lui Jerry si eu plec acasa fraierita si impacata ca am facut un bine. Am facut pe dracu’. Ma rog, asta a fost din prostia si naivitatea mea. Ce sa faci, cand cred prea mult in oameni?

Cu Pinkie, n-are rost sa mai dezvolt, ca deja stiti povestea, si daca n-o stiti, o gasiti aici.

Iar cu buletinul asa s-a intamplat: mergeam eu la scoala pe scarile autobuzului, ca asa era pe vremea aia: sarmale sau sardele, cui ii mai pasa, aratam si ne simteam toti precum ele. Si nu stiu cand, ca daca stiam, azi nu mai aveam ce povesti, cineva si-a strecurat manuta in geanta mea atarnanda inspre afara si a luat ce a gasit: o măpuţă* cu buletinul si ceva abonamente de pe la biblioteci si alte tampenii pe care le tineam in ea.
Asa ca, Mihai si eu am fost furata in Romania.
Cristi, Adeline, Miclowan, Scaevola, Matei si Teo, voi cum ati fost furati?

_______________________________________________

* măpuţă = mapă mai mică.

Ca sa inchei odata cu ziua de duminica, o sa va povestesc despre un one-woman-show la care m-am dus, actionand rapid, pentru ca acest gen de manifestatie nu este promovat cum trebuie. Dovada si populatia redusa pe care am intalnit-o in clubul ala unde o apa plata costa 7 lei. Trecand peste neplaceri, piesa in discutie e cea din titlu, Monoloagele vaginului. A fost si la teveu acum cativa ani, dar ce am vazut eu in The Note si spectacolul pe care il face Eve Ensler nu se poate compara. Tipa asta, Eve, preocupata de miscarea feminista, de injosirea femeilor si de desconsiderarea lor pe toate planurile, de violentarea lor, a luat problema in maini si s-a hotarat sa faca ceva pentru posesoarele de vagin. Sa le deschida mintile, urechile si sa le motiveze sa vorbeasca atat despre corpul lor cat si despre opresiunile la care sunt supuse.
Si a luat-o la pas prin lume intervievand sute, sau chiar mii de femei despre vagin, despre orgasm, despre vulve, despre sâni, despre sex, despre viol, despre dezvirginare, despre nastere, despre boli, despre menstruatie, despre masturbare si despre alte lucruri cu care vaginele lor au intrat in contact.
Piesa este formata dintr-o serie de monoloage, in cazul de fata, al unei singure actrite, care intruchipeaza mai multe personaje:

• o fetita de 9 ani abuzata de prietenul tatalui ei
• o femeie care nu si-a vazut niciodata vaginul, care n-a fost atinsa acolo, care n-a simtit orgasmul, care nu putea sa vorbeasca despre el, careia ii era rusine ca il are
• o femeie ce traieste o experienta erotica cu o alta femeie
• o alta care ejaculeaza [da, si femeile ejaculeaza] pe bancheta masinii iubitului ei si din acest motiv este perceputa ca murdara
• o bosniaca supusa la torturi inimaginabile in timpul razboiului
• o femeie ce naste
• precum si vaginul insusi, nervos ca e maltratat cu tampoane, cu ustensile reci si metalice de catre un doctor cu manusi de cauciuc

Pe alocuri amuzant, prin alte locuri trist pana la lacrimi, dar ceea ce a iesit e mai bine de vazut decat de citit. Exista si cartea, pe care as fi putut sa o cumpar ca era numai 15 lei, dar cred ca Monoloagele se vad, se asculta si se simt. Am rascolit tot youtube-ul ca sa gasesc o mostra din show-ul lui Eve, dar n-am gasit nimic, decat in spaniola, ceea ce e cam fake. Insa va arat poze cu Diana Giubernea.

Si cum ziceam eu ieri, sa va zic azi cum fu la Schimb. Mai, fu la lumeeee… da’ io nu pot decat sa ma bucur.
Schimbul de luna asta a stat sub semnul perversiunii verbale, al obscenitatii si al cuvintelor pe care io nu pot sa le reproduc, cel putin nu acilea. Din cauze pur literare, sa nu credeti ca ne-am luat la injurat, ca n-are nimeni nimic cu nimeni. Ba chiar ne simtim foarte bine impreuna, asa cum va ziceam mai deunazi. Cartile pe care le-au citit unii erau de vina: Trainspotting, Letopizdet, ceva de Dan Chisu si mai una parca de Ryu Murakami. Carti pe care eu n-o sa le citesc probabil deloc. Moving on, alta fraza des emploiata a fost: „Refuz sa cred”. Unii pur si simplu nu vor sa accepte realitatea si de asta vor sa traiasca in carti. Asa si eu, desi eu n-am zis asta.
S-a schimbat locatia, asta noua e destul de draguta, numai ca iara am stat unii cu spatele la altii pentru ca n-am avut loc. Fu la lumeeee….da’ am mai zis o data.

Eu am stat langa Flavia, Andra si Danut si recunosc ca m-am bucurat. Pe ei doi nu ii stiam asa bine, ca n-am apucat sa socializam datile trecute, dar am recuperat duminica. Am aflat ca Andra a fost in acelasi liceu cu mine, Danut e prof la Poli (desi nu pare), iar de la Flavia am aflat noutatile, ca noi ne stim din facultate.
De la Rebecca am luat cele doua carti pentru luna asta: Amantele si Bufnita oarba, care de fapt e a lui Richie. Sa va detaliez ce e si cu Amantele astea. Mai nou, in ceea ce priveste literatura am doua directii (care, intre noi fie vorba, nu stiu cat o sa ma tina): una inspre curve, prostituate, tarfe, amante, curtezane, gheise and so on and so forth, si a doua inspre japonezi. Cu femeile sunt pe felie de la licenta si ma fascineaza subiectul destul de tare incat sa nu renunt la el, iar cu japonezii e obsesie recent dobandita.

Cu Ama n-am prea vorbit pentru ca era departe si ocupata ca de obicei, insa in putinele cuvinte pe care le-am schimbat mi-a zis ca pot sa imi exprim dorintele in ceea ce priveste cartile pe care le-as citi pe schimbdecarti.ro. Super tare.
Dan a intarziat, dar si-a gasit loc, s-a „harait” un pic cu Rebecca pe marginea cartii lui Chisu si a plecat cam repejor…
Pe Carina n-am lasat-o sa plece fara Gheisa, de fapt a si zis de data trecuta ca ea o vrea. Cu Vania cred ca n-am vorbit mai deloc, eram prea departe si deranjam prea multa lume. Dar i-a tinut Felicia de urat, care a adus cu ea un prieten, Alexandru, foarte entuziasmat ca ne-a gasit. Din pacate, nici cu Radu n-am apucat sa vorbesc pentru ca si el statea in alalalt capat al salii, dar l-am auzit vorbind frumos despre cartile pe care le-a adus si despre alea pe care le-a citit. Cu Marius si Sneji n-am schimbat, din pacate, nici un cuvintel pentru ca si ei erau departe hat de mine si cand s-a destramat „cercul” ne-am grupat pe alte bisericute. Cercul e ala in care sta toata lumea asezata sa asculte cuminte vorbindu-se despre carti. Alinei i-am schimbat niste bani sa isi plateasca taxiul si altceva nu cred ca ne-am mai spus, musai sa şădem alaturi data viitoare. Daca asociez bine faţa cu numele, atuci am vorbit olecuta si cu Dana. Si cu doamna Nicoleta am vorbit mai mult decat cu altii, despre biciclete putin, despre cartile pe care si le-a cumparat dumneaei din Franta si din Germania, despre placerea de a citi in alta limba, lucururi interesante.

Cei cu care n-am apucat sa ma conversez au fost noii veniti, atat cei de editia asta cat si unii de editia trecuta, da’ pe luna viitoare am planuri mari de bagat in seama cu: Alexandra H, Gloria, Ana, Andrei, Alexandra S, Cristina, Iulia N. Daca am uitat pe cineva, sunteti liberi sa aruncati cu rosii.
Kesepian a facut o gluma (pentru care mi-a cerut permisiunea) despre SDC si despre mine, am gasit-o amuzanta, dar l-am „pedepsit” sa vina luna viitoare sa ne intalneasca pe toti. Am scris prea mult, sper ca ati avut chef sa cititi pana la capat, poze gasiti aici, cu sageata in dreapta.

Duminica asta a fost una foarte placuta si foarte plina. Culturalizare la maxim. Dupa un Schimb de carti copios (despre care o sa aflati maine) a urmat o piesa de teatru (despre care o sa aflati poimaine). Ei la piesa asta de teatru mie mi-a placut, insa una dintre prietenele cu care am fost, mai exact Super Andrea, n-a avut o seara prea pe gustul ei. Nu i-a placut nici one woman show-ul la care am carat-o si cu atat mai putin i-a placut sa plateasca prea mult pe o apa plata.

Sa va explic: piesa pe care am servit-o s-a jucat intr-un spatiu mai nonconformist si anume un foarte faimos club de fite din urbea mea: The Note. Frumos amenajat, lume putina, la fel de putin fum, toate bune pana vine chelnerul.
„Un Ice Tea, va rog”
„N-avem. ”
„Aaaam, o ciocolata calda.”
„N-avem ”
„Atunci un Milk Shake de banane.”
„N-avem Milk Shake de nicicare.”
„ Un grapini de mure?”
„Uhm… nu”
„Da’ CE aveeeeeti???”
Ma rog, insira asta toate bauturile alcoolice, pe care nu doream sa le gustam, asa ca dansa se rezuma la apa plata, eu la un cocktail non-alcoolic si cealalta prietena la o doza de cola.
Se termina piesa si vine nota de plata. Stupiza!!! Apa costa 7 lei si pe bon avea titulatura de Evian. Sa mori tu! Ne uitam la sticla, ne uitam la eticheta mototolita de pe masa si constatam ca Evianul era facut in Muntii Dognecei. Vine chelnerul zambaret si intrebam prostite care-i faza cu Evianul si cu apa de pe masa.

„Nu va certati cu mine, ca n-o sa castigati. Asa a ramas in computer de la concertul de ieri si nu s-a schimbat inca.”
„Da’ macar aveti Evian?”
„Nu”
„Si vi se pare normal sa platim ceva ce nici macar nu mai aveti, mai ales ca in meniu scrie clar 5 lei.”
„Aia e apa minerala”.

In fine, discutia a fost un pic mai lunga, cu vreo 3-4 liniute de dialog in plus, dar nici nu-mi mai amintesc, nici nu mai merita pomenit. Pozele vorbesc de la sine. Daca mergeti in The Note si nu aveti figuri in cap, inainte de a cumpara ceva, intrebati-l pe ala, ca din proprie initiativa nu-ti zice nici sa-l tai.

Maine e a 8-a oara, a 8-a luna in care ma intalnesc cu niste oameni pe care abia astept sa ii vad, cu care ma simt atat de bine incat cele 30 de zile abia trec pana cand ne revedem. Imi plac pentru ca impartasesc aceeasi pasiune, pentru ca sunt, la fel ca mine, indragostiti de fraze, de cuvinte, de litere, de sentimente, de lumi in care nu pot patrunde decat prin puterea mintii si a imaginatiei. Sunt oameni pentru care am un respect deosebit, oameni innobilati de cartile pe care le rasfoiesc… Oameni moderni, cu gandiri deschise, cu pofta de viata, cu pasiuni, vise si impliniri pe care le traiesc din plin. Oameni care sacrifica o dupa-amiaza de duminica pentru a baga in seama cartile.

Am simtit nevoia sa fac precizarea asta pentru ca de fiecare data cand incerc sa conving pe cineva sa vina la Schimb de carti, am parte de o privire neincrezatoare, usor ironica si sfidatoare, si mai sunt si catalogata propovaduitoarea vreunei secte. Si asta cand ma adresez unor oameni care stiu ca se indeletnicesc cu lectura si nu tin cartile degeaba in biblioteca. Mi-as dori ca intalnirile astea sa devina atat de cunoscute incat sa trebuiasca sa inchiriem un local intreg care sa ii astepte pe toti iubitorii de carti cu portile deschise. Desi Old Boy’s era ceva de genul, a devenit neincapator asa ca ne-am mutat.

Luna asta ne vedem in Music Box, duminica la 3. Aduceti o carte, luati alta, o cititi si luna viitoare veniti din nou. E chiar atat de simplu.

Nu-s in pana de idei, au contraire, am o kila in sacosa de la usa, numai ca, dragilor, timpul e putin. Asa că, sa nu ma tintuiti la zid ca azi nu v-am deschis usa si nu v-am dat bineţe, va iau la intrebari. Ca de cand n-am mai vorbit noi asa pe indelete… cat a trecut?? Nu stiu, ca n-am chef sa calculez, dar ultima data fu pe 27 februarie. Bagacioasa si manifestanta de curiozitate asidua, azi va intreb: cam ce melodie suna pe fundalul zilei voastre? Mie parca-mi vajaie pe la urechiuse, sau poate in forul meu interior, la fel ca si lui Ally McBeal, o melodie tare faina. Si de faina ce e, iaca, ascultati si voi:

„The most radical thing to do
Is to love someone who loves you
Even when the world is
Seemingly telling you not to
I don´t know what´s wrong or right,
But I know what´s worth a fight
The most radical thing is to do what
Your heart tells you to
´Cause I do assure you
That I do adore you.”

Pana in 20 aprilie, mansarda Facultatii de Arte este inchiriata unor personaje interesante. Am fost si eu sa le vizitez saptamana asta, m-au lasat sa le fac si poze, dar din pacate nu s-au aratat destul de ospitaliere sa ma invite la o cana din ceaiul lor renumit, nici macar nu m-au bucurat cu un dans cu evantaie. Acuma n-o sa ma supar pe ele ca stau mereu nemiscate si nici nu binevoiesc sa clipeasca in semn de bun venit. Asta e, trebuie sa cascam gura si ochii la frumusetea costumelor lor, la finetea si grija cu care sunt lucrate si sa aplecam urechea la povestea pe care au sa ne-o spuna. Ca de-asta au venit, sa ne bucure privirile si sa ne incante imaginatia.
De cand cu Memoriile unei gheise am ramas oarecum fascinata de Japonia si cand m-am spovedit Super Andreei, raspunsul ei insotit de o privire plictisita a fost: „Abia acum?”. Pai da, abia acum, ca pana acum nu prea m-a interesat nimic din cultura lor. What a big mistake, da stiu, nu dati nici cu paru’ nici cu pietre ca recuperez. Vedeti? Am si inceput.
Mai jos, am pus cateva poze de la expozitia de papusi japoneze. Restul sunt aici.

Cam la fel cum era pe vremea lui Ceaşcă la coada la paine sau la lapte sau la ratia de ulei, cam asa stau si lepsele in poarta drafturilor mele. Am promis, le fac, ca doar mi-s om de cuvant.

Demarez in tromba sa va vorbesc despre nemultumirile mele intr-ale bloggingului. Multi nu le stiti pentru ca nu le agat pe toate gardurile si prefer sa ma abtin cand e vorba de vreun scandal. Insa asta nu vrea sa spuna ca blogosfera mi se pare un mini rai in care ma simt bine de fiecare data.

1. Lucrul care ma enerveaza cel si cel mai mult e cand un „deştept” se pune sa critice alte bloguri, sa se exprime el cat de varza sunt altii, cat de aiurea sunt unele jurnale peste care da, cat de proaste sunt unele fete care scriu despre magazine, shopping sau iesiri prin cluburi, cat de imbecili sunt aia care posteaza bancuri si filmulete de pe youtube, etc. Mai dragilor, nici mie nu-mi plac blogurile copy/paste, clasoarele de glume si videoclipuri, sau si mai rau cele erotice. Dar pentru motivul asta nu ma pun sa ii balacaresc pe cei care au pentru asta o pasiune. Ii ignor si nu ii citesc. Mai simplu de-atat nici ca se poate. E atata loc si spatiu pe internetul asta, incat nu merita sa iti aprinzi singur paie in cap.

2. Un pic aiurea mi se pare si participarea la unele concursuri ale unor bloggeri consacrati, alaturi de ceilalti care n-au un trafic atat de mare si care nu se pot lupta cu mii de vizitatori pentru a se face cat de cat cunoscuti.

3. Ceea ce consider o lipsa de respect e absenta raspunsului la un comentariu pe care il las la vreun post. Inteleg ca se intampla sa nu ai ce sa raspunzi, inteleg chiar ca poate nu mi-ai vazut comentariul sau ai uitat. Dar cand imi dau seama ca nu iti sade in obicei sa ma invrednicesti cu cateva cuvinte ca merci ca te-am citit, slabe sanse sa mai dau pe-acolo.

4. Am mai spus si o repet, ca vad ca tot mai apar indrazneti de-astia: intra pe blog si zbang cu cererea de link-exchange la primul comment pe care il lasa. Cu mine, faza asta merge mai greu inspre deloc, avand in vedere ca ma cam stiu cu linkurile. Mai scriu o data ca nu ma doare mana: in blogroll-ul meu apar oamenii care imi plac mie si pe care imi face placere sa ii citesc.

Si pentru ca mai demult, locul asta alb cu rosu, unde insir lucruri (ne)interesante asa cum ma pricep eu mai bine, a fost catalogat ca „varza”, am de facut neşte precizari. In primul rand n-am nevoie de orice fel de vizitator, eu scriu despre carti, filme, parerile mele, uneori ma mai pocneste si filosofeala de ma trezesc vorbind cu oameni imaginari, asa ca as putea spune ca nimicurile astea sunt pentru cei care imi seamana, adica pentru un public „targetat”. Nu trebuie sa ma citeasca toata Timisoara sau juma’ de tara ca sa am un blog tare. Pentru mine e suficient ce mi se intampla de cand l-am deschis si sunt multumita de el si de mine. N-am suparat pe nimeni si nici n-o sa supar. Si am pretentia arzatoare ca nici pe mine sa nu ma supere nimeni. A mai scris un istet un comentariu in care afirma nonsalant ca mi-am „pus curul pe blog” sa ma citeasca puberi de 15-16 ani. Evident ca a disparut cum l-am vazut pentru ca asemenea ineptii nu tolerez.
Si cum incep sa ma enervez, cred ca e timpul sa arunc leapsa asta in directia: Adi, Ionesta, Kesepian, Rotten Kid, si Cabral daca are chef, ca il vad blogger activ. Azi numai barbati.
Ah, eu am primit-o de la Bloodie.