@ Stefan –> Mananc cand vreau, iar daca se nimereste sa vrem toti in acelasi timp… foarte bine. Daca nu, asta e.

Cand am ramas la matusa-mea inainte de bac sa invat si vedeam ca ei doresc sa stam cu totii la masa, un fel de moment de relaxare intre ai tai-moment in care fiecare mai povestea ce a facut peste zi mi se parea deosebit de frumos.
Era o senzatie de siguranta.Unchiul meu n-a baut niciodata si nici nu injura, nu incerca sa o jigneasca sau sa o repeada pe matusa mea la masa, cum obisnuia tatal meu cu mama.
Era intr-adevar un loc linistitor, zicea multe despre ce ar putea insemna cuvantul “camin” (nu ala de facultate). Pacat ca nu au resit sa aibe si ei un copilas. Era frumos, ce pot sa zic, matusa mea era mult mai relaxata si ma aborda ca o prietena, folosea mult calm si avea rabdare cu fitele mele de adolescenta , nu ca maica’mea care dupa atatia ani de stes si jigniri nu prea mai stia cum sa se poarte ( era o fire prea pasnica, dar cum la taica’miu nici un raspuns afirmativ nici unul negativ nu era bun o cam luase razna de la cat incercase sa “potriveasca” toata viata.) Mie imi lipseste atmosfera respectiva si ma gandeam ce frumos ar fi sa instaurez s eu regula asta…

@ Denisa –> Nu suna absurd deloc. Asa cum tie iti place sa manci singura, asa mi se intampla mie sa nu ma deranjeze daca nu am pe nimeni in fata mea cand mananc.

@ aadryanaa –> Cred ca asta este valabil pentru noi, cei care inca locuiesc sau cel putin au locuit pana nu demult cu parintii. De la o anumita varsta, nici sa vrei nu mai poti sa vezi situatiile cu aceiasi ochi ca si ei.

@ Clover –> Ma bucur ca intelegi. Nu cred ca toata lumea insa ne da dreptate. Dar probabil si noi daca am fi fost plecati departe de ai nostri, abia am fi asteptat mesele din weekend.

@ madlenec –> Asa cum am zis si mai sus, cred ca nu pretuim ce avem pana nu mai avem. Si datorita faptului ca eu am prea mult, unele lucruri tind sa ma agaseze si sa nu le respect. Lucrurile ar fi stat altfel, daca nu locuiam in acelasi oras, sau macar nu in aceeasi casa.