2. M-ai pus la punct Aici am bătut campii. Voiam să iasă altfel dar a ieşit ceva agresiv.

3. “să îl/o vezi, nu-ţi face decât rău” Dar de ce îţi face rău? Şi cum cum îţi face rău mai exact? Ce ţi se întâmplă? Nu trebuie să scrii pe blog asta, ci să te dumireşti tu. Astfel, poate vei descoperi şi problema şi rezolvarea.

4. O pot spune oricui şi de oricâte ori. Şi eu sunt chiar unul dintre cei care au plâns nopţi în şir… cum spuneai tu. Iar acum înţeleg… de ce a trebuit să fie aşa. Bineînţeles, in prima faza mi s-a parut şi mie o prostie, o teorie …

5. Atunci când nu există o deschidere totală, o încredere totală, o sinceritate totală, când mai există secrete, urme de egoism, suspiciuni, poate apărea acea nevoie, de intimitate individuală. Dar când ştii că el iubeşte fiecare gest al tău, fiecare fir de păr, fără să te judece, ce motiv ai mai avea să îl privezi de plăcerea de a te admira, de a-ţi fi alături? (Din teamă că ai putea trăda ceva? un secret? Ceva urât ce nu trebuie să ştie?) Oricum, pentru a se ajunge la asta totul trebuie să fie reciproc. Cei care încă nu sunt capabili să ofere totul nu au cum să înţeleagă.

6. Sunt de acord că nu te ajută cu nimic să te frămânţi, dar te ajută să studiezi de ce te frămânţi si cum. Şi nu acum, când stai să citeşti, ci chiar atunci când ţi se întâmplă.

În primul rând articolul e destul de vechi, între timp parerile mele s-au mai nuanțat puțin, însa asta nu înseamnă că neg că părerea asta a fost a mea și pe alocuri încă e. O să îți spun din start că încă mai consider ca fiind o greșeală o relație la locul de muncă. Din motivele expuse mai sus și din multe altele descoperite între timp, însă probabil m-ai ambiționat să redeschid subiectul într-un post mai nou. Mai vedem. Să trecem mai departe.

1. Referitor la citatul cu libertatea. Îmi mențin părerea: „libertatea trebuie dozată: nici prea multă nici prea puțină. Ca să nu mai scriu încă o dată ce-am mai scris pe blogul ăsta, te invit să citești postul ăsta însă a-i da iubitului meu libertatea de a invita alte fete la cafea, de a ieși numai cu prietenii și a mă ignora pe mine s-ar putea să mă cam deranjeze. Plus că nu mi-ar conveni nici să stau să-l aștept în fiecare seară până se sinchisește el să apară de la lucru, din oraș, de la întâlniri cu prieteni, de oriunde. Pur și simplu nu sunt ATÂT de înțelegătoare. Te felicit pe tine dacă ești. Și dacă vrei să fie și mai liber de-atât, atunci de ce mai stai într-o relație, care automat implică și compromisuri și sacrificii și lăsari de la tine?
2. Nu sta tu să-mi judeci relația și nu ma pune să-mi reevaluez sentimentele că știu foarte bine cum stau lucrurile și care îmi sunt sentimentele. Și la fel și iubitul meu.
3. Referitor la al doilea citat, află că asta e una dintre metodele de a-l uita pe cel de care ne-am despărțit. Asta funcționează cel mai bine în cazul meu. Nu înseamna evitarea nicicărei probleme. Daca relația s-a sfârșit irevocabil, să îl/o vezi, nu-ți face decât rău. De ce te-ai mai învarti în jurul persoanei, dacă mai mult de un salut nu primești?
4. „Dragostea nu creează suferinţă, deci nu avem cum să suferim din dragoste.”scuză-mă, dar asta mi se pare o prostie. Nu știu ce relații ai avut tu și nu știu cât de zen ești, însă spune-le-o tu asta tuturor celor care au plâns nopți în șir din cauza dragostei neîmpărtășite pe care o simțeau pentru anumite persoane.
5. Intimitatea aceea de care ai nevoie e exact libertatea pe care o proferai atât la început. Cum rămâne cu libertatea totală, de a nu îngrădi pe cineva? Că poartă numele de intimitate, tot aia e… Și e vorba despre altă intimitate decât cea cu partenerul. Și ca să-ți răspund la întrebare: „nu, nu simt nevoia să-mi bârfesc partenerul, însă am de multe ori nevoie să vorbesc despre alte prostii cu prietenele mele. Lucruri care pe el nu-l interesează și care n-au nici o savoare dacă nu-s discutate între femei.”
6. Adică chinul neuronilor e o distracție binevenită: gelozia, durerea de a-ți vedea fostul/fosta cu altcineva sunt doar niște activități de redescoperire a sinelui. Mă rog, or fi în cazul tău și al altora, însă eu nu m-aș redescoperi nicicum dacă m-ar munci gândurile astea. Dacă îi trebuie pe altcineva, nu mai pot face nimic pentru ca relația mea cu el să continue. Desigur, îmi pot analiza greșelile și pot încerca să nu le mai fac cu alții, dar nu mă ajută cu nimic să mă frământ cu privire la locurile din care vine sau în care se duce, orele la care o face sau persoana care îl însoțește.

Atât.

- “Libertatea e foarte importanta, dar in doze de bun simt, nici prea multa nici prea putina, ci exact cat trebuie.”

Mie mi se pare că greşeşti foarte mult aici. După părerea mea libertatea nu poate fi decât totală.
Adică partenerul nu trebuie să fie liber? Ar trebui legat cumva, sau chiar pus într-o cuşcă să nu cumva să fugă? Şi numeşti asta dragoste? Asta ai tu de oferit partenerului? o cuşcă?

Constrângerile nu reprezintă un motiv pentru a rămâne împreună, ci un motiv de despărţire. Ţi-ai pus problema să analizezi propriile sentimente faţă de partener? Oare chiar îl iubesti pe el (şi asta presupune că îi doreşti binele, necondiţionat, şi ai încredere în deciziile pe care el le ia, indiferent ce ar presupune acestea) sau doar eşti dependentă de modul în care te simţi atunci când eşti cu el (şi eşti gata să calci în picioare totul şi pe toţi pentru a apăra asta)? Sunt două lucruri total diferite. Opuse, chiar. Nu cumva le confunzi? Nu cumva e vorba doar de egoism aici?
Prea suntem obişnuiţi să credem că anumite lucruri ni se cuvin, că alţii ne sunt datori, fără ca noi să fi oferit ceva, sau să fi făcut ceva pentru a le merita. Ce ar fi să încercăm să îi acordăm încredere şi libertate totală partenerului şi, să îl înţelegem, fără să îl judecăm, să îi dăm posibilitatea să ne aleagă tot pe noi, zi după zi, străduindu-ne în permanenţă să şi merităm asta. Doar în felul acesta vom putea fi siguri de dragostea sa, doar atunci îşi va putea deschide sufletul (ce rost ar mai avea să ascundă ceva când ştie că nu este judecat). Iar asta se poate doar cu condiţia ca şi tu să fii dispusă la asemenea deschidere.

- “Si cea mai buna metoda de a uita de suferinta si de a-ti vindeca ranile e sa fii cat mai departe si cat mai putin in contact cu fostul.”

Dar mai sunt şi alte metode de “a uita”, cel puţin la fel de bune. De exemplu să bei până uiţi. Dar nu cumva toate aceste metode sunt doar metode de a-ţi ascunde propriul gunoi sub preş? de a te minţi singur(ă)? de a evita/amâna rezolvarea unei probleme?

Dragostea nu creează suferinţă, deci nu avem cum să suferim din dragoste. Este imposibil. Cei care sunt tentaţi să mă contrazică în acest punct nu ştiu ce este dragostea. O confundă cu altceva. Cu mult timp în urmă am citit undeva că ea poate fi comparată cu o floare foarte frumoasă. Din păcate, de cele mai multe ori când ea răsare este deja infestată cu anumiţi paraziţi: gelozie, ataşament, posesivitate, egoism, etc. Aceştia îi sug toată seva, stopându-i creşterea şi făcând-o să se ofilească înainte de a apuca să înflorească. Multi oameni sunt incapabili să facă diferenţa între dragoste şi paraziţii ei, pentru că nu îşi acordă nicio secundă pentru a analiza modul de apariţie şi manifestare a acestora. Sunt prea ocupaţi să arate cu degetul, să găsească “vinovaţi” pentru suferinţa lor, să îi pedepsească, să se răzbune, să îşi plângă de milă, să îşi taie venele sau alte asemenea nebunii, în loc să analizeze impuritaţile din propriul suflet care de fapt sunt adevărata şi singura cauză pentru suferinţă. Înlăturându-le îşi pot înlătura suferinţa.

-”poate deveni plictisitor sa va vedeti zilnic, in toate momentele, sa nu mai ai nici o clipa de intimitate, sa fii doar tu cu tine, sa nu poti glumi, sa nu poti povesti despre ce se intampla cu el/ea cu altii pentru ca subiectul iti da tarcoale din 5 in 5 minute, chipurile, sa iti dea un pusi nevinovat. Pe mine, sincer, m-ar obosi si m-as simti prea ingradita, sufocata si controlata.”

Dar de intimitatea în 2 ce părere ai? Şi de ce ar trebui să povesteşti altora ce se întâmplă cu el? Dacă ar fi ceva de povestit de bun simţ se poate povesti şi de faţă cu el, nu? Sau e vorba de bârfe? E aşa de apăsătoare nevoia asta de a-ţi bârfi partenerul?

- “risti sa dai nas in nas cu el/ea cand ti-e lumea mai draga, cand simti ca in sfarsit esti liber sa te bucuri de orele de libertate cand celalalt nu iti rasufla in ceafa. Sau daca suferi in urma despartirii, sa nici nu iti imaginezi ca intalnirea intamplatoare pe scari cu respectivul nu iti va chinui neuronii o zi intreaga: unde se ducea, de unde venea, cu cine a fost, ce bine era cand venea la mine, etc…”

Deci să înţeleg că faza cu îngrădirea libertăţii e reciprocă… Cool!!
Acum serios, adevărul e că doar chinuind puţin neuronii ăia se pot pricepe nişte lucruri… Am trecut şi eu prin situaţiile descrise de tine mai sus, dar dacă aş putea să mă întorc în timp şi să schimb ceva, n-aş schimba nimic. Nu sunt masochist, dar îmi dau seama că tocmai acel “chin al neuronilor” cum îi zici tu, m-a determinat să mă analizez şi, apoi să îmi rezolv problema definitiv. Acum, acel gen de situaţii mă lasă complet rece. Şi cu toţi neuronii happy.

@ Gabi –> Ioaaaaa, atunci o adevarata pasiune pentru o colega.

@ Gabi –> Ultima parte a comentului ma face sa cred ca e vorba de un crush? sau ma insel….

@ Ciupercutza –> Asa ar trebui sa se faca la fiecare firma. Macar sa stii ca politica anagajatorului o interzice. Cele doua exemple pe care mi le-ai dat nu fac decat sa ne prezinte ambivalenta alegerii.

@ cropcircles –> Ca bine zici: daca fiecare stie…