Iata-ne ajunsi la a doua editie a Schimbului de carti din Timisoara. Intamplarea asta nu poate decat sa ma bucure si sa imi dea mari sperante ca de data asta vor fi un pic mai multi participanti. Desi doi dintre ei, care s-au anuntat si au promis ca vin dupa prima editie, au dezertat deja, sper sa ne numaram mai multi de data asta. Si nu mai multe, ci mai multi, ca si baietii citesc (si plang ).
Intalnirea se va produce in Erick’s Coffee House, DUMINICA (30 septembrie), la ora 15. Si nu uitati, cine vine, musai sa aiba cartile de data trecuta in poznar si altele de dat la schimb in manuta dreapta.
Sa veniti cu mic cu mare ca e distractiv. Facem si poze.

Cand eram de-o schioapa si abia mergeam la gradinita de adormita si plictisita ce eram, avem o mare bucurie odata ce ajungeam acolo. Si anume treaba ca numai pe mine si pe o prietena de-a mea ne chema Andreea. Eram Andrelele. Eu Andreea Mare, ea Andreea Mica (si acum am ramas la fel pentru vecini). Ni se parea noua ca e atat de frumos numele asta si suntem asa privilegiate ca ne intitulam asa, ca ne scriem numele cu doi “e”, si nu e la fel de mediocru ca orice alt nume de acolo de la grupa mijlocie. Am fost copil destept, stiam sa citesc si sa scriu (de tipar) la gradi, chiar daca imi poceam numele si il scriam la inceput cum imi venea: “Andria”, “Andreia”,”Andriea”, sau “Andrea”. Mai apoi mi s-a spus ca e fara “i” si cu 2 “e”. Atunci s-a produs revelatia insemnatatii numelui meu.
In generala singura Andree din clasa, cateva ratacite prin toata scoala…eh, lucrurile se schimba cand ma fac mare si pasesc in clasa a IX-a. In clasa nu, ca eram singura, da’ sa vezi cum e cand cunosti mai toti elevii din generatia ta si in fiecare clasa e cel putin o tiza de-a ta. Not funny, ca lumea nu ti se mai adreseaza pe prenume, iau numele la identificat persoane. OK. Nu ma supar, trec cu vedere.
Infloreste televiziunea si hop o Andree aici, hop una dincolo, hop una pe fiecare canal. Si n-am ales intamplator acest substantiv, ba dimpotriva tocmai pentru a sublinia mediocritatea numelui. Mare mirare ar fi sa deschizi TV-ul si sa nu dai peste vreo purtatoare al acestui mirific nume.
Ca sa va demonstrez, am facut un studiu de caz:

• Pro Tv – Andreea Esca/Liptak/Marinescu
• Prima Tv – Andreea Raicu (doar una???)
• Antena 1 – Andreea Berecleanu (Antena 2 si 3 n-au niciuna – ma mir…)
• TVR – Andreea Marin
• National Tv – Andreea Spataru

Daca mai stiti voi, puteti adauga. :-s
In concluzie nu imi place ca numele meu e asa comun. De asta pentru voi sunt Hellene (care apopos, vine de la Elena, in caz ca va intrebati) sau Tomata.

PS. Oricat mi-ar displacea, nu mi-as schimba prenumele.
PS.2 Nu uitati sa ma votati.

Dupa cum bine stiti, a inceput concursul. Tema de saptamana asta e “cum mi-a influentat blogul viata”. Multi m-au intrebat cum sa voteze. Ei bine, sub titlu sunt 5 stelute. In functie de cat de mult v-a placut, atatea stelute insemnati. Iata cu ce ma prezint eu:

In fiecare dimineata, plec de acasa cu doua fire atarnandu-mi din urechi, prin care mi se scurg in creier stiri, muzica, reclame, farse si jingle-uri. Nu prea le aud, le folosesc ca zgomot de fond, sau cateodata ca inspiratie. Imi ocup mintea cu scrierea. Manutele creierului meu astern intr-un carnetel albastru (asemanator cu cel in care scriu si mainile mele reale) randuri pentru blog. Idei se impleticesc, dau una peste alta, pe unele le continuu, pe altele le abandonez pe drum. Nu le bag in seama pentru ca sunt clisee. Nu imi plac cliseele si cand le intalnesc vreau sa le imbrac dupa moda mea. Orice cantec, orice data, orice dialog imi furnizeaza material care mai tarziu va servi la imbracarea ideilor. Ele vor fi mai apoi puse sa defileze pe podiumul tomatei. Cateodata pornesc de la titlu, cateodata arunc cuvinte in nestire si la sfarsit il botez cum ii vine mai bine. Fiecare idee face parte din colectia ei. (continuare…)

Si acuma, c’est a vous de me voter. Daca va place, click pe stelute.

Zadie Smith, la cei numai 24 de ani ai ei pe care ii avea cand si-a publicat romanul de debut, reuseste sa surprinda in capitolele cartii o sumedenie de teme si desi capteaza destul de realist tot ce descrie si tot despre ce vorbeste, mi s-au parut totusi cam prea multe prolematici atinse si dezbatute. Cam toate problemele importante cu care se confrunta secolele XX si XXI sunt prezente: razboiul, drogurile, feminismul, religia, traditia si obiceiurile, familia, delincventa juvenila, adulterul, rasismul, genetica si miscarile ecologiste. Toate acestea se intrepatrund de minune in desfasurarea actiunii insa mi s-a parut un pic cam prea stufos romanul din acest punct de vedere. Cu toate acestea temele cheie ale romanului sunt multiculturalitatea, (in)adaptarea imigrantilor in Anglia si religia.

Privind din sanul celor doua familii, Iqbal si Jones, este un roman despre renegarea parintilor si a autoritatii acestora, despre revolta copiilor impotriva a tot ce pretuiesc parintii. Familia nu mai e un centru de rezistenta ci epicentrul unor cutremure ce le schima tuturor destinele si viziunea despre cum ar trebui sa arate lumea.

Oralitatea, ironia si comicul de limbaj sunt trasaturile ce fac romanul usor de digerat si de inteles. Am fost pierduta insa la pasajele despre genetica, la explicatiile stiintifice despre evolutia Soarecelui viitorului, am fost surprinsa de exactitatea descrierii vietii de razboi, in primul rand de catre o femeie si in al doilea rand de catre o femeie care nu l-a trait.

M-a mirat faptul ca o scriitoare nu vorbeste despre dragoste, nu vorbeste despre cativa fluturasi si inimioare roz, nimic sfasietor, nimic de corazon. Povestile de iubire ce apar sunt handicapate. Toate. Nici casatoria, nici relatia parinti-copii, nici prietenia nu sunt bazate pe iubire. La acest capitoul, totul e gri si mat. Lipseste umanitatea care i-ar face iubibili. Eu n-am putut sa ma atasez sau sa ma identific cu niciunul dintre personaje, oricat m-as fi straduit. Citeam cartea ca si cand as fi ascultat o discutie intre vecinii mei carte tocmai s-au mutat in bloc si pe care nu ii cunosc, dar le stiu discutiile si certurile.

Rasismul de aici ii vizeaza parca mai mult pe negri, decat pe benagalezi (in cazul lor avem de-a face cu gruparile extremiste, cu religia lor, lepadarea si pastrarea apartenentei la mahomedanism). Cu toate acestea, un lucru ce imi scapa mereu din minte era culoarea pielii lui Irie si a mamei ei, Clara… In ceea ce o priveste pe mama, despre care se vorbeste mai mult la inceputul cartii, mi-a fost un pic mai usor sa o percep ca pe o negresa, insa fiica ei, desi are un capitol intreg dedicat ei, tinde sa isi estompeze aceasta trasatura, accentuandu-si-le pe celelalte, cum ar fi silueta ei nu tocmai pe gusturile ei de adolescenta.

Nu pot sa spun ca mi-a placut in mod deosebit, dar cu siguranta e o carte ce imi va ramane intiparita in memorie pentru ca nu e usor de uitat. Si daca stau bine sa ma gandesc, daca Smith a reusit sa faca acest lucru, sa isi lase cartea in sufletul cititorilor, e o carte buna.

Pentru cei curiosi mai exista o discutie aici.

Taaag time. Iiiii, me happy. Am primit de la Puisorul cufurit (fain nume, mai ) leapsa cu telefonul. Na, la capitolul asta, nu ma prea laud, ca n-am nu stiu ce telefoane (ca da, am doua), dar atata timp cat pot sa comunic, cat pot sa ascult radio la unul dintre ele, me more than happy. Planuiesc sa imi iau macar unul nou, dar de fiecare data apare altceva si banii se duc fara sa ma aleg cu un telefon. Nu e o prioritate asa ca…mai poate astepta. Asa, deci:

Cartela Vodafone, cand suna, imi canta Mozart.

Cartela Orange, cand suna imi canta Chopin.