@ Gabi –> Nu ma pun sa reiau ce am mai zis inca o data pe tema timizilor, asa ca te invit sa citesti un pic mai sus ca sa vezi la ce timizi ma refeream. Poate asa ca tine e cel mai bine, in sensul ca nici prea optimist, nici prea pesimist. Vorba aia cu “lasa ca trece” oricat de banala, mediocra si enervanta e, e totusi adevarata. Timpul are darul de a alina totul. Cel putin in viziunea mea.

nu ii agreez pe timizi

Si timizii-s oameni, you know.

Io nu ma consider nici optimist, nici pesimist. Inainte (prin liceu) eram the emo kind of guy (more or less). Bine, p-atunci nu exista termenu`, but still, cred ca e cea mai buna descriere. Then shit happened. Big shit. Paradoxal, in loc sa ma doboare de tot (given the attitude I had till then), m-a transformat in ceea ce eu numesc un optimist rezervat. Faptu` ca am trecut (so far) peste big shit a ajutat in adoptarea unei astfel de atitudini. Oricum, vorba spune ca Dumnezeu nu-ti da mai mult decat poti duce.

Acum nu mai is genu` “toate necazurile mi se-ntampla mie” si d-astea, dar nici nu debordez de atitudine pozitiva. Basically, incerc sa pastrez o atitudine pozitiva, dar ancorata in ceea ce se intampla in realitate.

Cat despre exteriorizare, nu prea sunt genul. Prefer sa nu-mi exprim sentimentele pentru ca nu cred ca e cineva interesat in mod deosebit, iar daca ar fi, nu prea ar avea cum sa ma ajute. Consolarea de genu` “don’t worry, it’ll be fine” nu prea ma incalzeste, pentru ca sunt doar vorbe. Oricum io stiu mai bine decat altii daca si/sau cand o sa fie mai bine.

@ ashblonde –> Din pacate cam asa functioneaza parerile personale. Unii te ataca agatandu-se de cele mai mici detalii, scapanadu-le din vedere ideile expuse si cazul despre care e vorba. Oricum, faptul ca ti-ai exprimat parerea e un pas inainte pentru a scapa de “gingasie”.

@ Carina –> De multe ori o parere mai dura sau un cuvant mai aprig au un impact mai puternic decat vorbele bune. Si daca ai privi postul in ansamblu, fara sa te agati de micile detalii care au aparut pe parcurs, ai vedea ca de fapt este un post de incurajare (a se citi mai ales ultimul paragraf). Si sunt aproape sigura ca timizii si pesimistii ocazionali nu au luat-o personal cand am folosit cuvantul “ratati”. Am mai explicat o data cui aplic aceasta eticheta, asa ca nu ma mai repet.

@ Scaevola –> Eh, acuma sa nu exageram, ca si eu cand pic in butoiul cu melancolie si ma ia tristetea pe sus, nu mai dati pe aici. Iti multumesc pentru cuvintele frumoase si stai linistit cu americanii, ca nici moarta nu as ramane la el. In vizita insa m-as cam duce.

@ Carina –> Ca de fiecare data, am facut greseala sa nu precizez anumite treburi si va dau ocazia sa ma trageti de urechi.E foarte logic ca toti oamenii sunt diferiti, nu numai datorita temperamentelor pe care le au,ci prin insasi existenta lor. Ce am vrut eu sa spun, si pesimistii la care m-am referit sunt cei care INTOTDEAUNA vad paharul pe jumate gol, care nu indraznesc sa faca nimic pentru ca nu se cred in stare, care nu iau nici o decizie un pic mai riscanta pentru ca stiu ca n-o sa fie bine. Pe ei i-am numit ratati si pe ei nu ii agreez. Ai foarte mare dreptate cand spui ca toti avem perioade si perioade, ca toti ne lasam prada uneori deznadejdii si nu vedem luminita de la capatul tunelului. Dar asta ni se intampla o data sau de doua ori. Pesimistilor de care vorbesc eu aici, li se intampla zilnic. Si crede-ma ca asta incerc eu sa fac prin postul asta, ca poate printre cititorii mei mai exista si oameni carora le e teama sa iasa din cochilie si sa traiasca un pic. La capitolul timiditate, la fel. Cei pe care nu ii agreez sunt cei care tac tot timpul, care nu isi ridica ochii din pamant, care nu raspund decat intrebati. Nu vorbeam despre timizii care rosesc la un compliment, sau la timidele mai gingase care nu isi exprima tot timpul parerea. Iti dau un exemplu care inglobeaza si timiditatea si pesimismul de care vorbeam eu: cu siguranta ai vazut filmul What Women Want, iti amintesti de Eve the File Girl? Ea este prototipul pe care mi-am cladit postul.

@ zulu –> Nu neaparat sa uiti, dar musai sa mergi mai departe.

@ len –> Nu m-am gandit niciodata asa. Adica positive thinking nu mi-a mers de fiecare data.

@ Mihai –> Da, sunt si prietenoasa si destul de sociabila, mai ales cu oamenii care imi plac din prima. Nu am pretentii de la altii sa se schimbe, am pretentia sa nu se lase prada durerii pana nu mai sunt buni de nimic.

@ Nicole –> Poti sa citesti ce i-am raspuns Carinei, ca sa nu mai scriu inca o data. Sunt de acord cu voi ca nu toti reactionam la fel, dar nu sunt de acord cu cei care se complac in plans si in durere pana nu mai disting realitatea, sau cu cei care au impresia ca toate lucurile rele li se intampla numai lor.

@ Puisorul cufurit –> Crede-ma ca in jurul meu am vreo 2 oameni care tot timpul se lamenteaza. Bine ca nu ne vedem zilnic. Sunt de acord cu ce zici tu, dar cred ca ai dus problema prea departe. La fel ca si cei care au comentat dupa tine. Eu stiu ca exista oameni carora li se intampla tragedii pe care cu greu pot sa le depaseasca, sau ma rog, nu pot. Dar nu ma refeream la ei. Am dat mai sus o explicatie mai elaborata asupra modelului de pesimist pe care l-am avut in gand cand mi-am conceput postul.

@ Eugen –> Cazul de care ai scris tu e prea tragic pentru a avea ceva in comun cu ideea pe care am avut-o eu cand am scris postul. E drept ca n-am fost prea exacta, dar cand ma refeream la drame si la suferintele celor din jurul meu, in nici un caz nu ma refeream la decese, boli, sau altele de genul. Ma refeream la lipsa unui job, la despartirea de iubit, la ruperea unei prietenii. Si cand il auzi pe unul ca e cel mai ghinionist de pe fata pamantului sau ca numai lui i se putea intampla sa fie concediat, chiar nu am intelegere pentru el pentru ca poate mai mult. Sau cand imi aud vreo prietena ca lumea ei a luat sfarsit pentru ca nu mai e cu X, care oricum o facuse sa sufere. Nici pentru ea nu am intelegere. Sper ca m-am facut mai bine inteleasa.

@ InnOcente* –> Sper doar ca ceea ce ti s-a intamplat sa nu fie foarte foarte grav (deces sau boala incurabila). Si crede-ma ca stiu cum e sa iti moara sufletul de tristete, stiu cum e cand nu mai ai chef sa traiesti, cand singura dorinta e sa te prefaci intr-un clabuc de sapun si sa te spargi la prima adiere de vant. Stiu cum e sa nu mananci 3 zile si sa nu dormi 4 nopti. Dar asta n-a insemnat ca am ramas o epava. Asa cum am zis in ultimul paragraf, tristetii ii trebuie timp sa se vindece, sa isi unga ranile. Ideea e sa nu dureze o vesnicie. Dar asa cum ai zis, la un moment dat, viata isi reia cursul sovaitor.

Într-o zi am să mă fac mare

Un singur exemplu dau: cu ceva ani in urma, am cunoscut o fata frumoasa si plina de viata. S-a casatorit cu un barbat pe masura si viata ii era fericita. La doar cateva luni de la casatorie, un brutal accident de masina i-a curmat viata sotului. Ei stateau in casa parintilor baiatului, ea nefiind privita cu ochi prea buni de soacra, pe motiv de dota lipsa.

Atunci si-a pierdut din echilibru pentru prima oara. A mers mai departe si dupa 4 – 5 ani s-a recasatorit cu un alt barbat, ce avea o fetita. Au facut un copil, dar la cateva luni de la nastere acesta a murit. Barbatul este betiv, iar fetita o terorizeaza toata ziua.

Solutie?

Intra pe http://www.cepanamea.ro