Archive for October, 2007
Azi vreau sa va cunosc.
Azi vreau sa va salut pe toti care ajungeti aici.
Azi vreau sa ma salutati si voi.
Azi ploua si voi puteti aduce soarele.
Doar un “ceau”, un “buna”, un “hello”, orice cuvant dulce va trece prin minte. 
O sa imi faceti ziua frumoasa. 
N-a fost cazul la mine si la Baghy, dar va avertizez ca na…
)) ), o sa va zic acum. E un tanar ce traieste in Italia, dar e roman si asta imi place mult la el. Cum sustine si dumnealui, am crescut impreuna in blogosfera romaneasca si acum a venit timpul sa devenim V.I.B-uri*.Poza cu mine pe care o vedeti la el e creatia lui Cristi (all rights reserved).
______
* V.I.B. = Very Important Blogger
Iti e greu sa ma lasi in urma si te ratacesti prin iluzii ca eu voi ramane mereu dragostea ta, poate ma vei vrea peste un timp, poate te voi iubi toata viata. Ma chinui sa ma conving ca durerea ce ma sfasie se va lichefia la un moment dat si tu vei aparea ca un abur caldut in aducerile mele aminte. Te-ai hotarat sa ma lasi cu dragostea asta ce imi putrezeste in intestine si nu pot nicicum sa o dau afara. Nu ma lasi tu. M-ai privat de fiorii pe care ii simteam cand te luam de mana si iti simteam pielea alba cu vinisoare prin care curgea dragostea pentru mine.
Uita-te inapoia ta si o sa ma vezi plecand. Cu capul intre umeri, cu mainile in buzunare cu lumea inaintea mea, cu franjurii sufletului ce mi se vad de sub camasa. M-am intors de prea multe ori pe drumul catre tine; pietrele, desi familiare, imi sunt ostile. Ma impiedic de ele si abandonez inaintarea, revin la plecarea mea si te pastrez in suflet. Ma agat cu unghiile de ultimul tau semn, mi se smulg din carne si totusi nu vreau sa iti dau drumul. Inversunarea ta ma arde pe dinauntru. Focul imi mistuie mandria si nu mai ramane nimic din mine.
Am plecat.
M-am hotarat sa devin prost e o carte savuroasa, racoritoare si in perfecta armonie cu crezurile mele. Desi in cursul lecturii nu m-am identificat in toatalitate cu Antoine, marturisesc ca am reusit sa il inteleg pe deplin. Pana si partea cu sinuciderea, oricat de bizar ar putea suna asta. Autorul a reusit atat de bine sa motiveze aceasta alegere de a-ti lua viata si a jucat rolul avocatului diavolului atat de profesionist incat mai ca renuntam la ideile si principiile mele impotriva autosuprimarii. Martin Page indosariaza in aceasta scriere cateva motive pentru care el ii gaseste pe ceilalti (hai sa nu folosim chiar termenul pe care il alege el) usuratici: alcoolul, sinuciderea, jocurile video, moda, operatiile de toate felurile, revistele ce spala creierele femeilor si ale barbatilor deopotriva.
Metafora care l-a definit cel mai bine pe cel care a luat hotararea din titlu este chiar primul rand din cartulie: “Lui Antoine i se paru intotdeauna ca are varsta cainilor!” si toata lumea stie ca un an de-al nostru face cat 7 la caini.
Pe parcurs mi-am dat seama ca de fapt problema lui majora nu era ca e inconjurat de prosti, sau de oameni pe care el ii considera superficiali, ci inadaptarea la aceasta societate pe care el n-o intelege si nu vrea sa o accepte, desi spune la un moment dat ca nu judeca alegerile semenilor lui.
La sfarsit, dupa ce trece prin transformare si devine unul de-al lor, am priceput ca romanul a fost o lectie de viata care s-a terminat cu happy ending fara ca cineva sa fie ranit in timpul filmarilor.
Prin monologul personajului principal, Page isi sustine pledoaria in fata cititorilor, aduce argumente atat de puternice pentru decizia pe care Antoine a luat-o incat ajungem sa ii compatimim pe cei inteligenti si daca suntem asemeni lui sa ne simtim niste handicapati, paria societatii, leprosii care cu mintea lor invenineaza mersul obisnuit al civilizatiei moderne.
Fragmentele comice alterneaza cu pasaje de o seriozitate care deconcerteaza. Nu mai stii cand sa razi, cand sa meditezi si cand sa iei ca pura fictiune ce se intampla acolo. Unele intamplari sunt de-a dreptul greu de conceput, cum ar fi cursurile de sinucidere si altele greu de acceptat, ca o cafea poate duce de doua ori la succese financiare. Cu toate astea, oricat de neverosimil ar parea, parcurgi cartea realizand ca este impinsa la extrem tocmai dinadins, pentru a sugera cat mai bine superficialitatea societatii in care traim, fie ca e in Franta, fie ca e la noi.
Nu stiu prea multe despre Martin Page, decat ca avea 25 de ani cand a scris acest roman, ca personajul lui Antoine e compus cam in proportie de 80 % din elemente autobiografice si ca a avut un real succes fiind tradus in foarte multe limbi. Nu e o opera care sa te faca sa iti ridici intrebari existentiale, dar are calitatea de a te pune pe ganduri si de a te face sa reanalizezi societatea in care traiesti si poate te face si sa iti schimbi viziunea asupra celor care te inconjoara.
Daca recenzia mea nu v-a convins, poate o sa va convinga citatele.
Mi se intampla rar sa zic despre un barbat ca e sexy sau si mai grav, ca ma excita. Dar cazurile in care mi se intampla sa zic si sa simt asta sunt cu adevarat momente de mare intensitate. Din aceasta prezentare, care aduce mai mult a delir, este exclus Iubi; pentru ca personajele in cauza sunt pur virtuale si as spune chiar inexistente in ceea ce ma priveste, desi dovada realitatii lor e atat de evidenta incat ma simt datoare sa va lamuresc. Oamenii pe care ii vad, ii aud la televizor sau la radio sau in calculatorul meu sunt ca si oamenii din carti. Ei exista in timpul lor, si ceea ce ajunge la mine e un mesaj pe care eu il categorisesc ca apartinand unei alte dimensiuni. In fine… nu asta e important, sunt sigura ca am reusit sa va ametesc de tot cu introducerea asta asa ca patrund in subiect.
Prima data in viata mea cand am zis despre un barbat ca e sexy a fost cand l-am vazut pe Ville Valo in Join me in death. Stiu ca o sa ramaneti socati si ca va veti simti dezamagiti de mine, dar asta e. Gusturile nu se discuta. Imi place si muzica lui si m-as topi toata daca as fi fata in fata cu el. Pentru oripilarea voastra completa, aflati ca primul vis umed din viata mea de adolescenta, l-am avut cu el. Dar, enough information…
Noua mea obsesie in materie, ce dateaza de sambata seara, e o voce. Lasand la o parte faptul ca vocea se exprima in franceza (limba prin definitie sexy, senzuala, erotica, roamantica), mai e si atribuita unui chip care ma atrage. Cine il asculta prima data pe Garou si nu ii vede moaca are impresia ca e un moş a la Joe Coker, cu o voce sublima si niste versuri de fac si pietrele sa planga. Dupa ce asociezi vocea cu o faţă s-ar putea sa ai surprize. Va zic atat: uitati-va la asta si comunicati-mi parerea.
Barbatul care stie sa faca dragoste pe verticala, care isi unduie corpul cum nici nu iti poti imagina ca se poate si te priveste constant in ochi in timp ce te scurgi in bratele lui, face orice femeie sa transpire si sa tremure. Un astfel de barbat e Mihai Petre…Uf, nu pot decat sa suspin si sa iau o infatisare tampa de copila indragostita cand ma gandesc la pasii de dans in care isi duce traiul cu Elwira…
Aspectul de baiat rebel, tacerea lui zapacitoare, senzatia pe care ti-o da tot timpul ca in ceea ce-l priveste nimic nu e sigur dar totul e intens, ideea ca nu va fi niciodata numai al tau si ca nestatornicia lui va face multe alte demoazele sa lacrimeze noaptea in iatacuri si fiecare dintre ele are impresia ca il va imblanzi, si fiecare ii e recunoscatoare ca i-a acordat un timp din viata lui… si asta ma face sa tresalt cand dau cu ochii de imaginea lui Florin Piersic Jr.
Sa nu ma mai intind cu vorba va mai spun ca cel mai sexy mi se pare un barbat care ma inhiba cu desteptaciunea lui fara a ma face sa ma simt proasta. Un barbat care ma provoaca si care imi apreciaza rezultatele. Un barbat sigur pe sine, cu picioarele pe pamant care lasa o singura femeie sa il vada in slabiciunile lui.
Dar stim cu totii ca idealul feminin si masculin nu exista. Asa ca se ne multumim cu ce avem langa noi. Ah! Si va rog sa nu va bagati picioarele in gusturile mele!
… „the machine†in cazul de fata fiind Primaria Municipiului Timisoara, cuibul unde ar trebui sa se ia deciziile favorabile infloririi si dezvoltarii minunatiei de oras pe strazile caruia imi tarasc zilele. Din seria „ce as face daca as fi pentru o zi primar†va prezint urmatoarele imputari pe care le aduc administratiei locale.
– problema care imi arde cel mai tare sufletul cand stau pe prispa casei si ma uit cum creste orasul e canalul Bega. Are si Timisoara o amarata de apa curgatoare, care ii da frumoasa denumire de „orasul de pe Bega†si Maria Sa, Primaria, il lasa sa putrezeasca. La propriu. Nu stiu si nici nu am auzit de vreo curatire a acestui canal, astfel incat pe fundu-i zac de la tot felul de gunoaie pana la cele mai antice fosile de mortaciuni. Nu vreau sa parasesc subiectul pana nu mentionez moartea Vaporasului cu care eu n-am apucat sa ma plimb de-a lungul singurului canal navigabil din tara (asa am invatat acum 4 ani la geogra, daca lucrurile s-au schimbat intre timp, rogu-va anuntati-ma si pe mine). De ce sa devina Timisorica oras turistic, de ce sa se plimbe strainii si bastinasii cu vaporasul si sa se bucure de apa aia. Doar pescarii mai cred ca Bega e de folos orasului. Bine ca mi-am varsat oful asta ca nu stiu ce pateam daca il mai tineam in mine.
– alt loc din urbe al carui deces ma intristeaza la fel de mult e Parcul Copiilor. Imi aduc aminte cand mergeam cu parintii acolo, cand ma speriam si urlam ca descreierata cand o vedeam pe Baba Cloanta in tunelul trenuletului, cand ma hlizeam si ganguream la comicele aratari din oglinzile deformatoare sau cand ma dadeam cat puteam eu de tare si mai ales cu picioarele unde trebuia sa stau cu fundul pe hinta.* Acum in Parcul Copiilor se intampla violuri si aurolacii dorm pe banci.
– tot din categoria parcurilor face parte si ăl Botanic. Desi e un parc al plantelor cu flori si al copacilor de specie rara… e slab aprovizionat. Nu mai merge nimeni acolo sa admire frumuseti florale, paleta de culori obtinuta natural… toti merg sa si-o traga prin tufisuri sau sa joace badmington in bazinele ce trebuiau sa contina apa si poate si ceva nuferi…(din trupa astora de joaca badmington fac parte si eu).
– pe de alta parte, Primaria din Timisoara este singura din tara care a interzis plimbarea cu cainii si calcarea spatiilor verzi din parcuri. How sick is that? In toate strainataturile prin parcurile carora mi-a fost dat sa ma plimb am vazut oameni bucurandu-se de verdeata, stand la picnic si jucand tot felul de jocuri pe iarba cu tot cu patrupedele din dotare.
– mai e nevoie sa mentionez ca aceste parcuri nu sunt iluminate corespunzator?? Ca nici un parc, oricat ar fi de mare sau de mic nu beneficiaza de felinare, decat cel mult pe o alee principala si in numar ofensiv de redus? Nu mai e nevoie.
– mai e cazul sa ma revolt ca Biblioteca Judeteana a fost imprastiata in 7 zari si nu mai stie nici Tanda nici Manda unde sa se duca sa ceara o carte? Dar problema am mai dezbatut-o aici, asa ca doar o amintim.
Cam astea sunt ofurile mele cand ma gandesc la orasul meu. Bine, unele dintre ele…pe restul le pastrez pentru alte posturi…Aceasta a fost o leapsa, care a venit de la Bad Lama si se duce la Jimmy si la Gugutza.
PS. Va rog, votati.
__________
*hinta = hutulus
Stiam ca in cele din urma se va lua dupa miros si va ajunge la mine… Pentru prima data m-am intrebat a ce ar mirosi blogul meu daca ar putea emana miresme. Eu cred ca a bulion. Sau poate a salata greceasca, sau… a Bloody Mary? 
Ei, una dintre astea. De ce, e lesne de inteles, nu mai dau explicatii.
In cazul in care va intrebati si cum miroase o tomata umana, aflati ca nu a cele de mai sus ci a Still de la J-Lo. I-ar placea sa miroase si a Tommy Girl de la Tommy Hilfiger, da’ nu stie de unde sa isi procure licoarea ca tot cauta biata de ea. Aaa, ha ha… tommy de la tomata (acum m-am prins si eu )
Moving on… dupa ce face dus, tomata miroase a gel de dus de iaurt cu nu stiu ce, da’ miroase atat de bine, ca iti vine sa o mananci.
De atata timp circula leapsa asta prin blogosfera ca nu stiu cui sa o pasez ca nu stiu la cine a fost. Ia sa vedem a ce miroase blogul de la Palat si posesorul lui, al Aniei, al lui cineva si al Adelinei.
Cele mai comentate