Cantecul salii de cinema

Ne mobilizam toti si aproape incolonati ne indreptam spre cinematograf. Am emotii, ma voi intalni cu el acolo si sper sa putem sa stam impreuna, unul langa celalalt in sala aceea ticsita de elevi. Enigma Otiliei urma sa fie descifrata de tineri de clasa a XII-a, adunati din toate liceele Timisoarei in vederea unei mai bune intelegeri a romanului. Stiam si noi si stiau toti profesorii ca pe nimeni nu interesa drama in care se zbatea Felix si nimanui nu-i pasa de deciziile materialiste ale Otiliei. Fiecare isi traia propria viata de om iesit din pubertate.
Si acolo era el, ma astepta in mijlocul lor cu un trandafir rosu in mana si cu un loc pastrat in stanga lui. Sala inecata in semi-obscuritate mustea de mase miscatoare de elevi ce nu-si gaseau locul pentru ca nimeni nu le tinuse unul.
Cateva randuri mai sus stau cocotate vocea varului meu si a celor din gasca lui. Ma intorc, ii salut, ma cheama la el. Ma duc, ma saruta el, ma saruta si ceilalti 4, ma intorc la locul meu. Inainte sa apuc sa imi fac loc printre strainii din alt liceu ii aud pe cei de sus intonand intr-un glas urlat un “La multi ani” un pic cam afon ce aducea mai mult a mistocareala. Si pe urmele lor o ia intreaga jumatate de sala.
Ma inrosesc toata, da’ nu-i pasa nimanui, desi incerc sa le concediez initiativa cu miscari agitate pana transpir. “Andreea sa traiasca, Andreeeeea sa traiascaaaaa! La muuuulti aaaaaani!”. Acum deja e prea tarziu, 5 licee si prea multi elevi stiu ca e ziua mea. Imi tremura vocea si picioarele, ma prabusesc ca o rosie pe scaun in bratele lui.

A fost cea mai emotionanta zi de nastere din viata mea, ziua in care am implinit 18 ani. Si ziua asta a mea se repeta in fiecare an, pana la un moment dat. Si ea se apropie.
PS. In caz ca aveti nevoie de idei. :)
PS2. Puteti sa votati si azi.