Îmi mijesc ochii si mă uit înspre fereastră. Zidul pe care-l ridică jaluzelele albe şi prafuite între privirea mea şi ceea ce simţeam că e afară mă supără şi mă indispune încă de dimineaţă. Camera e plină de gri, de umbre şi îi lipsesc găurelele formate pe covor de plasa draperiei în lumina soarelui. Aud parcă şi mici stropi de apă cum se lovesc supăraţi de marmura din faţa jaluzelei. Sau mi se pare şi doar îmi doresc să îi aud? Pleoapele mi se lipesc din nou si mă întorc dezamagită pe partea cealaltă. Nu e prima zi de şcoală, aşa cum mi-aş fi dorit.
Dacă ar fi fost prima zi de ÅŸcoală, mama mea ar fi fost mai emoÅ£ionată ca mine. S-ar fi agitat prin casă că nu ajungem la timp ÅŸi m-ar fi certat blând că nu mă îmbrac mai repede. M-ar fi pieptănat cu repeziciune, făcându-mi ochii să lăcrimeze. M-ar trage prea tare ÅŸi n-ar simÅ£i că rădacina părului meu încâlcit e atât de sensibilă. Numai eu simt asta, nu îmi place să mă pieptăne nimeni. Mi-ar lega două codiÅ£e de cal de o parte si de cealata a capului, destul de groase si de grele încât sa îmi provoace o “durere de păr”. Mi-ar pune două pompoane in vârful lor astfel încât umbra mea ar arăta ca Mikey Mouse. Mi-ar spune pe o voce un pic autoritară, un pic mămoasă ÅŸi un pic înduioÅŸată la vederea ochilor mei mariÅ£i uitându-se in sus la ea: “De acum gata cu vorbitul ca la Å£ară, să vorbeÅŸti frumos, să nu te baÅ£i cu ceilalÅ£i copii ÅŸi să asculÅ£i de doamna învăţătoare. Să nu cumva să mă cheme la ÅŸcoală ca eÅŸti fetiţă rea că o să coborâm milităria din pod. Acum eÅŸti fetiţă mare, deÅŸteaptă, ÅŸtii să citeÅŸti ÅŸi să scrii, să nu o superi pe invăţătoare.” Nu m-ar pupa pe frunte, ar fi prea grabită si emoÅ£ionată că puiul pe care il născuse in urmă cu 7 ani e deja elev in clasa I.
Pe stradă aş mătura pe jos cu gladiolele mai lungi ca mine, trasă de mână de mami. Ar trebui să i le duc invăţătoarei, unei femei despre care alta tanti îmi spusese că e rea şi că trebuie musai să fiu premiantă. Aş ajunge în aceasta zi înnorată în curtea şcolii, un pătrat atât de mare că eu sunt un biet punct pe el, la fel ca şi primele puncte colorate pe care trebuia sa le desenăm pe o foaie de matematică.

Aş rămâne uimită de frumuseţea învăţătoarei mele, de rochia ei de saten vişiniu si de papionul de la gât. Femeile nu poartă papion, şi de ce trebuie să stau în bancă cu un băiat, de ce îmi scrie numele pe un cartonaş şi de ce pe spate e o ciupercuţă roşie cu puncte albe? De ce imi pune o raţuşca de hârtie in piept şi de ce băieţilor gâscani?
Mama m-ar aştepta în curtea scolii la ora 12, m-ar lua de mânuţă, m-ar întreba cum a fost şi mândră şi-ar duce acasă şcolăriţa. Mâine m-aş duce deja singurică în clasa I. Şi m-ar aştepta bunica la colţul străzii, să nu trec singură.
Dar azi e doar o zi ploioasă.

…clasei a-ntaia
Ne-mbarcam cu totii voiosi…

Prin primii 2 ani de facultate pot sa zic ca am fost un fel de clubberita. Nu din aia cu fitse, nu din aia in skateri, dar umblam destul de des prin localurile in voga ale Timisoarei. Cunosteam DJi, cunosteam lume, si desi nu faceam parte din “crema” orasului, beneficiam de salutul unor tipi destul de cunoscuti printre snobi. Ma simteam oarecum un alien printre toate rujurile glamour, hainele de firma si pantofii care mai de care cu paiete si cristale Swarowsky. Nici freza nu ma prea ajuta, nici hainele, nici atitudinea. Insa, spre deosebire de multi dintre cei care semnau condica vineri de vineri si sambata de sambata, ma duceam sa dansez, sa ies cu fetele si sa mai radem din cand in cand. Am facut o pauza care pana la urma s-a tranformat in stop. Nu mai merg in cluburi decat cu ocazii speciale. Cand vreuna dintre prietenele mele isi mai tine ziua.

Asa s-a intamplat si sambata. La ziua unei prietene am fost pentru prima data in River Deck, un nou cuib de etalare a impresiilor si fumurilor din oras. Pacat de locatie, e chiar draguta, muzica buna, cockteilurile si mai bune. Pacat ca e plin cu oameni care daca nu isi fac aparitia acolo simt ca nu traiesc. Daca nu isi inaugureaza noua tunsoare, a la Rihanna, tocmai acolo unde musteste snobismul, s-a tuns degeaba. Nu departe de masa la care am stat, 4 pipite, una mai blonda ca cealalta si alta mai trendy ca toate, supravegheau ringul de dans. Sa nu intre nimeni fara sa il scaneze si sa il treaca prin filtrul comparatiei, sa nu se afiseze niciuna cu un tip care apartinea alteia, sa nu vina niciunul cu tricoul de saptamana trecuta. In 20 de minute cat le-am supravegheat eu pe ele nu si-au spus mai mult de “Da-mi un foc” sau o aratare cu degetul, insotita de o miscare scurta a barbiei, spre usa, sau spre un punct exact, punct comun de interes unde vreo alta ametita gresise in vreo privinta (vestimentara, comportamentala, etc).
De discutat cu cei pe care ii intalnesti pe acolo, nu poti sa discuti decat in mijlocul ringului sau intr-un loc care atrage cat mai mult atentia, ca doar nu te-ai obosit degeaba sa te aranjezi si sa te impopotonezi ca un pom de Craciun si sa nu te vada toti.
Mie una imi pare rau, rau de tot de cluburile astea. Sunt foarte faine, foarte bune, au o muzica ce ma ridica de pe scaun, dar din pacate, din cauza oamenilor care vin aici, te impiedici de prea multe fite si nici bucuria dansului nu te mai salveaza. Te simti o naspeta, un outsider, un wannabe printre cei care fac parada.
As vrea sa ma duc intr-un club din asta, unde toata lumea se simte bine, se distreaza, nu-i pasa cum te-ai imbracat, nu ii pasa ca vii de 3 ori la rand cu aceeasi pantofi, nu face mutre cand mai aduci pe altcineva. Nu stiu unde sa ma mai duc sa dansez in orasul asta, they have invaded all.
O sa ma multumesc cu sufrageria mea.

Bowling for Columbine e un documentar de Michael Moore. Acelasi regizor care a facut si Sicko si Fahrenheit 9/11. Le-am vazut pe toate, si pe masura ce trece timpul imi dau seama ca nici in ruptul capului nu m-as lasa convinsa sa traiesc in Statele Unite.

Am vazut aseara primul documentar. Pentru cei care nu stiu, in Bowling for Columbine este vorba despre liceul Columbine, unde doi adolescenti si-au impuscat 12 colegi si un profesor (daca imi aduc aminte exact) si au tras 900 (!!!) de gloante in ceilalti elevi. Documentarul vizeaza dreptul de port arma acordat oricui si vinderea lor cu o usurinta inimaginabila. Paranoia americanilor e dusa la extrem, frica alimentata neobosit de canalele media si de politicieni ii face pe majoritatea sa doarma cu pistoale sub perina. Socant cat de libertini sunt in manuirea armelor si instigarea la omor, carora ei ii spun “self defence”. Este incredibil cum un pusti de 18 ani nu are voie sa intre intr-un club pana la 21 de ani, dar are voie sa isi cumpere o arma sau sa isi ia carnetul de conducere la 16. Un copil de 6 ani a omorat o fetita de 4, cu pusca unchiului sau aflata la indemana celui mic. Am ramas uimita de cat de “brainless” (sa ma exprim pe limba lor) sunt locuitorii acestei Mari Puteri a lumii. Parca nu sunt in stare sa gandeasca cu mintea lor, cu capul lor. Se lasa influentati si prostiti in cel mai banal mod, fara sa stea sa cugete oleaca la sfaturile pe care le debiteaza prezentatorii de stiri.
Mai multe aspecte, detalii, comparatii cu alte popoare si fapte relevante le gasiti in film.
Dupa ce vedeti si Sicko, ultimul documentar al lui Moore, poate o sa va bucurati, la fel ca mine, ca traiti in Romania.
Aici voiam sa ajung de fapt. Eu oricum eram fericita si mandra cateodata ca sunt romanca si ca traiesc aici, si nu ma deranjeaza in mod deosebit unele lucruri de care unii se lamenteaza neincetat. Ma enerveaza si pe mine, tip, urlu, injur, dar imi trece, ma resemnez. Pot sa spun ca pe mine, singurul gand care ma sperie cu adevarat, ma ingrozeste si ma face sa fiu atenta mai la tot pasul e cel al accidentului de masina. Nu ma uit tot timpul in spatele meu seara cand merg pe strada. Nu mi-e frica la gandul sa ies neinsotita, nu ma tem de violuri si nici ca as putea fi impuscata. Nu zic ca n-au fost cazuri, nu zic ca societatea romaneasca e mai breaza sau ca nu se intampla si la noi tot felul de crime. Imi e de ajuns sa ma uit la stirile de la ora 5. Poate sunt eu prea naiva sau prea increzatoare in semenii mei, romanii. Dar reactia pe care am avut=op la sfarsitul vizionariia fost una de bucurie ca nu sunt si nu voi fi de-a lor.
Ma gandeam la proasta imagine pe care o au romanii in Europa, ca in America nu prea se stie de existenta lor. Suntem hoti, cersetori, tigani, dar mai mari criminali si infractori ca americanii nu suntem si ma indoiesc ca vom fi vreodata.
Ma astept sa imi sairiti in cap cu tot felul de argumente, dar sincer va spun ca niciuna nu ma va face sa imi doresc sa ma mut in State sau sa parasesc Romania pentru alta destinatie. Oricata scarba mi-ar provoca ea uneori.

Aveam vreo 10-11 ani cand tatal meu m-a dus la un miting aviatic la aeroportul din Timisoara. Nu stiam la ce sa ma astept si nici ce e aia un miting aviatic. Nu stiu nici macar cat a durat, pentru ca n-aveam notiunea timpului prea bine definita. Stiu doar ca n-o sa uit niciodata ce am vazut acolo si cat de uimita am fost cand am plecat. Zgomote infernale, huruituri ce te asurzeau de la mare departare, metri intregi de tabla si elice cat doua-trei intaltimi de-ale mele puse cap la cap. Erau avioane de razboi, avioane greu de manevrat, avioane cum nu vezi oricand si oriunde. Adica Sukhoi, MiG-uri si altele pe care nu le retin. Imi amintesc dârele de fum pe care le lasau in urma lor si sperietura pe care am tras-o cand am vazut ca fumul nu era doar alb ci si colorat. Am crezut ca patise ceva pilotul si urmeaza sa se prabuseasca. Am auzit pentru prima data cuvinte precum “carlinga” si “catapultare”. Sper din tot sufletul sa mai vad un asemenea spectacol si pana atunci il pastrez in minte pe acela. Imi plac avioanele. Desi n-am zburat niciodata cu unul.

V-am vorbit despre acel miting ca introducere la un altul la care am fost azi. Nu se compara cu amploarea aceluia, cu uimirea si cu fastuozitatea, dar a fost placut sa vad si micile avionase “de scoala” facand acrobatii in aer. Din pacate, din cauza lipsei masinii proprii si a mijloacelor de transport in comun din Timisoara, am ratat prima parte, cea a prestatiei elicopterelor. Am mai prins foarte putin din exercitiul lor. Nu o sa scap ocazia sa ma plang aici de proasta organizare si de lipsa de interes a Primariei Timisoara, care desi a anuntat la gazeta ca a prelungit liniile de autobuze de pe ruta ce duce spre aeroportul utilitar, a uitat sa mentioneze ca acestea circula din ora in ora. Nu stiu insa de ce ma mir, ca nici macar nu i-au facut reclama acestui eveniment, nu ca ar fi fost el iesit din comun.
Au mai fost si ceva parasutisti care au reusit sa aterizeze unde trebuia si nu peste public.
In fine… vorbarie multa, saracia omului.
Uitati-va la poze.

Bineinteles ca lista nu se opreste aici… Deocamdata atat am citit… Putin, in comparatie cu unii, mult in comparatie cu altii. Imi pare insa rau ca nu mai am timp destul sa il acord lecturii… In facultate era extrem de refreshing cateodata cand ma inchideam in camera mea cu cartea in mana si le spuneam alor mei: “Nu ma deranjati! Citesc pentru scoala!”. De fapt citeam pentru mine.