E duminica, deci e timpul pentru carte. Nu am terminat-o intr-o zi de duminica, dar nu conteaza. Recenzia pe care o public e putin mai serioasa pentru ca e destinata unui proiect, de care v-am mai vorbit. Asa ca vorba multa, saracia omului, enjoy:
Mi-am pornit drumul printre paginile Dintilor Albi cu satisfactia ca nu stiam nimic nici despre roman si nici despre autoare. Imi place ca subiectul sa fie mai mult sau mai putin necunoscut si aceasta carte indeplinea intru totul aceasta conditie. M-a mirat titlul si abia asteptam sa vad la ce se refera sau penru ce foloseste ca metafora. Am inteles ca „dinti albi” este o metafora atat pentru conflictele ce se dau in si intre cele 7 personaje principale, cat si un element fizic comun, avand in vedere diversitatea lor ca rasa. Unii sunt negri, altii indieni, unii fara dinti, altii fara mana, unii prea grasi, altii prea frumosi.
Zadie Smith, la cei numai 24 de ani ai ei pe care ii avea cand si-a publicat romanul de 
debut, reuseste sa surprinda in capitolele cartii o sumedenie de teme si desi capteaza destul de realist tot ce descrie si tot despre ce vorbeste, mi s-au parut totusi cam prea multe prolematici atinse si dezbatute. Cam toate problemele importante cu care se confrunta secolele XX si XXI sunt prezente: razboiul, drogurile, feminismul, religia, traditia si obiceiurile, familia, delincventa juvenila, adulterul, rasismul, genetica si miscarile ecologiste. Toate acestea se intrepatrund de minune in desfasurarea actiunii insa mi s-a parut un pic cam prea stufos romanul din acest punct de vedere. Cu toate acestea temele cheie ale romanului sunt multiculturalitatea, (in)adaptarea imigrantilor in Anglia si religia.
Privind din sanul celor doua familii, Iqbal si Jones, este un roman despre renegarea parintilor si a autoritatii acestora, despre revolta copiilor impotriva a tot ce pretuiesc parintii. Familia nu mai e un centru de rezistenta ci epicentrul unor cutremure ce le schima tuturor destinele si viziunea despre cum ar trebui sa arate lumea.
Oralitatea, ironia si comicul de limbaj sunt trasaturile ce fac romanul usor de digerat si de inteles. Am fost pierduta insa la pasajele despre genetica, la explicatiile stiintifice despre evolutia Soarecelui viitorului, am fost surprinsa de exactitatea descrierii vietii de razboi, in primul rand de catre o femeie si in al doilea rand de catre o femeie care nu l-a trait.
M-a mirat faptul ca o scriitoare nu vorbeste despre dragoste, nu vorbeste despre cativa fluturasi si inimioare roz, nimic sfasietor, nimic „de corazon”. Povestile de iubire ce apar sunt handicapate. Toate. Nici casatoria, nici relatia parinti-copii, nici prietenia nu sunt bazate pe iubire. La acest capitoul, totul e gri si mat. Lipseste umanitatea care i-ar face „iubibili”. Eu n-am putut sa ma atasez sau sa ma identific cu niciunul dintre personaje, oricat m-as fi straduit. Citeam cartea ca si cand as fi ascultat o discutie intre vecinii mei carte tocmai s-au mutat in bloc si pe care nu ii cunosc, dar le stiu discutiile si certurile.
Rasismul de aici ii vizeaza parca mai mult pe negri, decat pe benagalezi (in cazul lor avem de-a face cu gruparile extremiste, cu religia lor, lepadarea si pastrarea apartenentei la mahomedanism). Cu toate acestea, un lucru ce imi scapa mereu din minte era culoarea pielii lui Irie si a mamei ei, Clara… In ceea ce o priveste pe mama, despre care se vorbeste mai mult la inceputul cartii, mi-a fost un pic mai usor sa o percep ca pe o negresa, insa fiica ei, desi are un capitol intreg dedicat ei, tinde sa isi estompeze aceasta trasatura, accentuandu-si-le pe celelalte, cum ar fi silueta ei nu tocmai pe gusturile ei de adolescenta.
Nu pot sa spun ca mi-a placut in mod deosebit, dar cu siguranta e o carte ce imi va ramane intiparita in memorie pentru ca nu e usor de uitat. Si daca stau bine sa ma gandesc, daca Smith a reusit sa faca acest lucru, sa isi lase cartea in sufletul cititorilor, e o carte buna.
Pentru cei curiosi mai exista o discutie aici.
Tags: dintre pagini prafuite by Tomata
5 Comments »
Si am vrut si Ghidul nesimtitului, dar o iau data viitoare. Eu am dus O viata de Guy de Maupassant, care nu stiu la cine s-a dus pana la urma. 
Da’ mai bine nu, ca mie imi place sa traiesc periculos, deci… bucata de prajitura.
