Vorbeam acum ceva timp despre copilarie.

Despre cum copiii din ziua de azi pierd multe lucruri si trec prin copilarie ca gasca prin apa. Gandindu-ma insa la adolescenta mea, imi dau seama ca nici ea n-a fost cum a fost a celor dinaintea mea. Sau macar ca a unor adolescenti din jurul meu, nu neaparat din anturajul meu.

De exemplu, nu am profitat de discoteca fiindca n-am avut voie sa merg. Calcam pe ringul de dans doar cu ocazia Balurilor Bobocilor (ma duceam la cate 3 pe an). Am mai avut voie o singura data sa merg la disco, dar pana la 12 noaptea, cand a venit mama mea dupa mine. Inlacramata si indurerata, cu urechile infundate de la bass-ul din Park Place.

Scriind unul din posturile trecute mi-a venit o alta idee. Aceea de a scrie despre “cel mai bun prieten” of all times. Chestia e ca eu n-am asa ceva. In sensul ca mi-am schimbat foarte des “cea mai buna prietena”. Nu e una constanta, odata cu fiecare varsta sau cu fiecare ciclu scolar am considerat pe altcineva sora de cruce.

In ciclul primar si in gimnaziu am avut ca prietena o colega de clasa cu care de fiecare data cand ne certam era din cauza baietilor. Ba ne placea de acelasi, ba cel de care imi placea mie o voia pe ea sau invers. Ghinionul de a avea aceleasi gusturi la baieti. Din pacate cu ea, atat a durat prietenia, acum ne intalnim foarte rar, desi stam relativ aproape, ne-am schimbat amandoua prea mult pentru a avea aceleasi interese comune.

La iesirea din copilarie s-a mutat o fata intr-un bloc de langa al meu. M-am imprietenit repede si cu ea si am devenit nedespartite. Dormeam impreuna, mergeam aproape peste tot impreuna, radeam, plangeam si mancam impreuna. Din pacate in cativa ani s-a mutat din nou, undeva prea departe pentru a pastra legatura si prietenia nealterata.

In liceu imi schimbam prietena cam in fiecare an, in functie de colega de banca (impusa de diriginte), asa ca am avut vreo 3 prietene bune, pana cand m-am oprit la una pe care am pastrat-o timp de mai multi ani, vreo 3-4, cred. Desi ieseam in oras si mergeam in vacante impreuna, lucrurile s-au schimbat, la fel si noi.

Acum nu pot sa zic ca am o prietena buna, am 3 prietene cu care impart cat pot. Prietene pe care le-am cunoscut in facultate si cu care am impartit multe, si bune si rele. Cateodata mi se pare ca lipseste ceva si de aici, dar asta e. Evoluam impreuna si fiecareia ii face placere compania celorlalte si ne simtim bine cand ne adunam. Radem, glumim, ne certam dar pana la urma ne intoarcem una la celelalte si lucrurile reintra in normal. Nu as vrea sa le pierd (desi cateodata le innebunesc si poate le indepartez cu ideile, mofturile si comentariile mele – mai ales pe Cori). Toate suntem diferite si nu cadem intotdeauna de acord, dar pana la urma lasam una de la alta sa ne fie bine tuturor. So this is for my girls: Andrea, Corina si Moira.

In concluzie, poate nici nu am nevoie de o prietena cea mai buna pentru ca le am pe toate 3, sau poate am o nevoie prea mare ca sa imi dau seama.

Duminica trecuta am terminat alta carte… Ca de obicei, duminica. O carte care mi-a placut enorm, care m-a emotionat pana la lacrimi la sfarsit, o carte din care am scos multe citate, o carte pe care o recomand cu cea mai mare caldura si nu cred sa existe om caruia sa nu ii placa… Demult n-am mai citit o carte care sa imi placa atat de mult. E cu siguranta in top 5 alaturi de Cel mai iubit dintre pamanteni si Valurile. Aceasta carte e Zorba Grecul de Nikos Kazantzakis. N-am stiut ce se ascunde intre paginile cartii, dar sunt foarte fericita ca am aflat.

Cartea este o poveste, actiunea e lineara si oralitatea care razbate din randurile ei m-a facut sa ma simt ca si cand as fi ascultat pe cineva povestind. Zorba e o carte despre mare, despre Grecia,despre muzica, despre santouri, despre dans, dar in primul si in primul rand despre femei. Intreaga carte este un imn inchinat femeii, totul este asemuit cu o “muiere”: dealul arata ca o femeie intinsa la plaja, padurile se curbau ca sanii unei femei,… Zorba canta la santouri ca si cand ar fi mangaiat o femeie. mai mult…

Ati stat vreodata sa urmariti mainile celor din jurul vostru? Felul cum arata si cum se misca? Ce poveste vi-au spus despre posesorul lor si ce impresie v-au lasat? Mainile curate, degetele lungi, manichiura ingrijita pe mine m-au fascinat intotdeauna.
Cand eram mica am invatat sa impletesc bratari din ate de la o fosta colega de gimnaziu, cea mai buna prietena a mea pe atunci. Avea maini frumoase si un stil aparte de a-si misca falangele. Le urmaream cum se jucau cu firul, cum se incolaceau dupa el si cum il intorceau pe sub alte ate pentru a da nastere buclei. Policarul mainii drepte ii dadea drumul atei pentru ca degetul din mijloc al mainii stangi sa il prinda si sa il infasoare in model.
Si verisoara mea are niste degete fine pe care imi place sa le urmaresc. Pe ele le-am observat in timp ce scria la calculator, cand isi prindea coada in fata oglinzii, cand se machia (tinea pensulita doar cu aratatorul si cu degetul mare) si cand desena. Degetele ei nu sunt prea lungi, dar sunt foarte feminine.
Imi amintesc de degetele lui David Copperfield, lungi, drepte si subtiri. Am intalnit si eu barbati cu asemenea degete si ma gandeam fascinata cum trebuie sa se simta femeia mangaiata de mainilea alea. Cum se unduie pe curburile corpului ei, cum prind, cum apuca, cum maseaza si cum alinta nurii amantei. Hm…numai cand ma gandesc…
Manichiura este un aspect important in subiectul tratat aici. O femeie cu unghii lungi, de preferinta nu false, date cu oja de o culoare decenta e mult mai sexy si lasa o parere mult mai buna in urma ei, decat una care fie isi roade unghiile, fie si le taie pana in carne, fie si le lasa exagerat de lungi. Chiar daca sunt scurte si lacuite cu oja incolora pot fi sexy pentru ca sunt curate.
Ce nu imi place sa vad, deloc, e o mana de barbat cu manichiura facuta. Unghii barbatesti lacuite si ingrijite de parca ar apartine femeilor nu sunt pe gustul meu. Un barbat isi taie unghiile, si le pileste, dar atat. Nu si le roade, nu se duce la cosmetica si nu le da cu lac incolor. Câh…
Mainile comunica prin gesturi fine ceea ce cuvintele nu pot reda.

Am mai facut-o o data. Inca o data. Sper ca acum sa duc la bun sfarsit si sa imi iasa tot ce mi-am propus. M-am inscris pentru a doua oara la masterat. De data asta la Stiinte Politice la Mass Media si Relatii Publice. Suna asa de bine si ma gadila la orgoliu, dar stiu ca degeaba ca oricum nimic din ce ni s-a promis nu se va indeplini. Poate doar cursul de la Centrul Cultural Francez. Adica sper sa se faca ala, ca asta e unul dintre motivele pentru care am ales masteratul asta. Al doilea motiv pentru care l-am ales e ca vreau neaparat sa plec cu o bursa in Franta. Nu cred ca va fi greu, la cat de usor si pe nimic se iau notele la masterat. Na, astea sunt planurile, ce se va adeveri, vom vedea pe parcurs.
Am renuntat la masteratul pe care l-am inceput anul trecut, nu merita deloc…Nu era nimic serios si nici acum nu e, desi are site nou. Big deal. Oricum nu il recomand.
Sa fie intr-un ceas bun.

E foarte greu sa stii ca esti vinovat, sa stii ca ai gresit fata de cineva, ca l-ai jignit sau ca i-ai facut rau. E si mai greu sa te duci sa iti ceri iertare. Sa rostesti niste cuvinte care te pot aduce din nou in gratiile lui, care pot sterge lacrimile sau care ii pot reda fericirea. Subiectul iertarii e mult prea vast ca sa tratam aici fiecare aspect in parte.

Din pacate ma confrunt cu o situatie in care trebuie musai sa cer iertare. Si trebuie sa o fac cat mai curand pentru ca nu prea imi place sa stiu ca cineva e suparat pe mine si pentru ca am un interes ascuns. Da, stiu, sunt nesimtita. Anyway…Eu ma conduc dupa un principiu, care nu pot sa zic ca imi aduce tot timpul satisfactii si liniste sufleteasca, dar asa simt ca trebuie sa fac. Daca stiu ca sunt vinovata ma duc si imi cer iertare si scuze, ma pun si in genunchi daca e nevoie (si daca gafa e asa grava), dar daca nu am gresit cu nimic (si mai sunt situatii din astea unde celalalt desi n-are dreptate are pretentia sa imi fac mea culpa), ei atunci nu imi cer iertare nici daca ma bati. Poate sa fie vorba de unul dintre parinti, de iubit, de prietena cea mai buna, de colegi, de un profesor sau de un superior, nu imi cer iertare daca nu sunt vinovata si gata!
Doare tare de tot sa fii jignit de cineva, dar doare la fel de tare sa stii ca ai gresit tu fata de cineva. Sa stii ca n-ai nici cea mai mica idee despre ce se petrece in inima lui si in mintea lui, despre ce crede despre tine si cum ai putea sa il faci sa te ierte? De multe ori nu e suficient sa rostesti niciuna dintre formulele magice: “Te rog, iarta-ma”, “Ma ierti?”, “N-am vrut”, “Promit ca nu mai fac”. Rana e atat de adanca incat ceea ce a provocat-o nu mai poate fi sters cu cuvinte; atunci iti raman faptele. Si chiar cand o dregi cu fapta sau cu vorba, tot ramane un gol acolo, care numai odata cu timpul se umple, cu alte lucruri, cu alte amintiri…
Sa ceri iertare inseamna mult pentru cel pe care l-ai suparat, chiar daca face pe interesantul si nu cedeaza, faptul ca ti-ai plecat capul si ai rostit cuvintele alea tot la inima i se duc. Raman situatiile in care aceste vorbe nu mai rezolva nimic, dar asta e alta poveste.
Si totusi…Sorry seems to be the hardest word.

Inainte sa cititi pana la capat postul de azi, va rog sa faceti urmatorul exercitiu: ganditi-va la toti prietenii (amicii) vostri de sex opus si la ce fel de relatii va leaga. Ganditi-va:

Asa-i ca macar la una dintre intrebarile de mai sus pe care ti le-ai pune cand te gandesti la un el sau o ea pe care il/o consideri prieten/a, raspunsul e “da”?
Ce vreau sa demonstrez cu asta? Eu, nimic…Natura umana insa, vrea sa demonstreze ca nu exista prietenie adevarata intre femei si barbati fara ca la un moment dat in viata lor comuna sa nu fi existat un moment din asta in care prietenia e data la o parte de dorinta, pasiune sau dragoste. Ca sa exemplific mai bine ce vreau sa zic, il las pe mos Eliade sa o faca, e mai iscusit:

Camaraderia intre un barbat si o femeie tanara este posibila numai daca amandoi sunt foarte inteligenti sau amandoi iubesc. Altminteri este o simpla tovarasie mai mult sau mai putin insipida, foarte putin interesanta sufleteste, sau o etapa preliminarie unei legaturi tot atat de putin interesanta. Iar prietenia intre un barbat si o femeie tanara este de asemenea un mare cuvant, cu majuscula, daca nu e alimentata de inteligenta si sustinuta de dragostea pe care fiecare dintre ei o poarta altei persoane. Tovarasiile acelea agreabile si impure pe care le numim prietenii se rezuma de cele mai multe ori la vizite frecvente, la oarecare confidente si la o calda familiaritate. Mai sus nu razbat.

Ne plangem de multe ori ca oamenii (cu precadere tinerii) din ziua de azi nu isi mai traiesc viata din cauza Internetului. Ca toata ziua stau pe mess, trimit mail-uri (spam-uri in mare parte), bloguiesc sau se dau aiurea pe site-uri porno. Putini sunt cei care fructifica statul in fata calculatorului in timpul liber. Si stand asa si gandindu-ma de ce sa nu ies la un suc cu prietenele, de ce sa nu organizez o seara de jucat carti la mine, de ce sa nu ies la plimbare cu Iubi, de ce sa nu socializez mai mult? In primul rand ca e cald. (atat despre caldura o sa auziti de la mine). Apoi pentru ca nu toti au timp si nici nu isi fac atunci cand poti tu. Din diverse motive.

Ei…concluzia la care am ajuns eu e ca socializam si din spatele computerului. Mai ales pe bloguri. Chiar daca nu il ai in fata pe cel caruia ii citesti randurile, chiar daca schimbul de replici e un pic decalat si raspunsurile vin mai tarziu (sau deloc), tot socializare se cheama. Adica vin in “casa ta”, ascult ce zici, iti dau dreptate sau te corectez, imi spun si eu parerea si plec. Ma duc la altcineva il ascult si pe el, ma fac auzita, te invit si pe la mine si plec si de la tine. Apoi vii tu la mine. Vezi ce am de zis, intri in dialog, lasi un gand si pleci si tu mai departe in alte vizite. Eu numesc asta socializare. Virtuala, dar socializare. Incep sa cunosc un om citindu-i randurile zilnice, gandurile ascunse, dorintele arzatoare, placerile, mai aflu stirile, barfele, noutatile si asa mai departe. Unii mai imi pun un filmulet altii ma rasfata cu muzica. Daca intervine o oarecare legatura se face schimb de id-uri de mess si socializarea se extinde. Si poate in viitorul apropiat sau departat ajungi sa te cunosti si live cu persoana aia, se pot naste prietenii, discutii de calitate cu oameni cu care te asemeni. Imi place in blogosfera, din mai multe motive.
Imi place ca oamenii vorbesc fara sa se bage unii peste altii, imi place ca exista de toate pentru toti, imi place ca am pe zi ce trece tot mai multi oaspeti. Usa nu va e inchisa niciunuia, puteti intra fara sa bateti. Nu-i asa ca-i cool??
P.S. La sfarsitul fiecarei zile va raspund la comment-uri, asa ca reveniti sa le cititi.

Autor: Marguerite Duras
Nationalitate: frantuzoiaca
Titlu original: Les yeux bleus, cheveux noirs
Anul aparitiei: 1986
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 9/10
Alte romane de acelasi autor: Amantul

Am citit acum ceva timp o carticica despre care n-am vorbit mai pe larg pe blog pentru ca nu am avut inspiratia necesara: Ochi albastri, parul negru. Cartea are 100 de pagini, am citit-o intr-o zi. Desi e atat de subtirica nu e la fel de usor de citit. Marguerite Duras scrie laconic, scrie abstract, foloseste atatea pauze incat sintagma “tacerea e un raspuns” se potriveste romanelor ei mai bine decat in oricare situatie. Pauzele, linistea dintre randurile ei sunt atat de incarcate de inteles incat cuvintele sunt mult prea impotente pentru a semnifica ceva. Foloseste puncte, insa nu puncte finale, caci dincolo de ele ramane dialogul si complicitatea cu cel care citeste. Cartea, cum am spus, am citit-o incet, intorcandu-ma la primele pagini pentru a fi sigura ca inteleg bine despre ce e vorba. Personajele ei sunt abstracte, comune si banale, toate in acelasi timp. In cartea asta nu foloseste nici un nume propriu, cei despre care scrie sunt “femeia” si “barbatul”, sunt “ea” si “el”. Isi abstractizeaza atat de mult personajele incat fiecare propozitie e o provocare. O provocare la gandire, la interpretare, la completare, ceva de genul fill in the blanks.

O alta carte de Marguerite Duras care mi-a placut enorm a fost Amantul. Am citit-o de 2 ori si in franceza si in romana, am studiat-o paragraf cu paragraf (pentru licenta) si nu m-am saturat de ea. De fiecare data cand citesc sfarsitul, ma cuprinde un sentiment ciudat, o tristete inexplicabila si imi dau lacrimile. Serios. Nu stiu de ce, nu imi aminteste de nimic. Unele carti imi provoaca o stare din asta pe care nu pot sa o explic, dar de care ma bucur numai eu si pe care nu pot sa o impart cu nimeni. Devorez cuvintele si recitesc frazele pentru a nu le uita, pentru a savura cat mai mult din senzatia pe care mi-o induc. Si apoi le uit, raman cu ideea si gustul ca mi-a placut cartea, chiar daca nu tin minte tot ce mi-a provocat aceasta placere. Cred ca asa se naste pasiunea pentru carti.