July 29th, 2007

Autor: Nikos Kazantzakis
Nationalitate: grec
Titlu original: Zorbas
Anul aparitiei: 1946
Premii: nu
Ecranizare: Alexis Zorbas (1964)
Nota mea: 10/10
Alte romane de acelasi autor: Hristos rastignit a doua oara, Raport catre El Greco
Duminica trecuta am terminat alta carte… Ca de obicei, duminica. O carte care mi-a placut enorm, care m-a emotionat pana la lacrimi la sfarsit, o carte din care am scos multe citate, o carte pe care o recomand cu cea mai mare caldura si nu cred sa existe om caruia sa nu ii placa… Demult n-am mai citit o carte care sa imi placa atat de mult. E cu siguranta in top 5 alaturi de Cel mai iubit dintre pamanteni si Valurile. Aceasta carte e Zorba Grecul de Nikos Kazantzakis. N-am stiut ce se ascunde intre paginile cartii, dar sunt foarte fericita ca am aflat.
Cartea este o poveste, actiunea e lineara si oralitatea care razbate din randurile ei m-a facut sa ma simt ca si cand as fi ascultat pe cineva povestind. Zorba e o carte despre mare, despre Grecia,despre muzica, despre santouri, despre dans, dar in primul si in primul rand despre femei. Intreaga carte este un imn inchinat femeii, totul este asemuit cu o “muiere”: dealul arata ca o femeie intinsa la plaja, padurile se curbau ca sanii unei femei,… Zorba canta la santouri ca si cand ar fi mangaiat o femeie. mai mult…
July 26th, 2007

E foarte greu sa stii ca esti vinovat, sa stii ca ai gresit fata de cineva, ca l-ai jignit sau ca i-ai facut rau. E si mai greu sa te duci sa iti ceri iertare. Sa rostesti niste cuvinte care te pot aduce din nou in gratiile lui, care pot sterge lacrimile sau care ii pot reda fericirea. Subiectul iertarii e mult prea vast ca sa tratam aici fiecare aspect in parte.
Din pacate ma confrunt cu o situatie in care trebuie musai sa cer iertare. Si trebuie sa o fac cat mai curand pentru ca nu prea imi place sa stiu ca cineva e suparat pe mine si pentru ca am un interes ascuns. Da, stiu, sunt nesimtita. Anyway…Eu ma conduc dupa un principiu, care nu pot sa zic ca imi aduce tot timpul satisfactii si liniste sufleteasca, dar asa simt ca trebuie sa fac. Daca stiu ca sunt vinovata ma duc si imi cer iertare si scuze, ma pun si in genunchi daca e nevoie (si daca gafa e asa grava), dar daca nu am gresit cu nimic (si mai sunt situatii din astea unde celalalt desi n-are dreptate are pretentia sa imi fac mea culpa), ei atunci nu imi cer iertare nici daca ma bati. Poate sa fie vorba de unul dintre parinti, de iubit, de prietena cea mai buna, de colegi, de un profesor sau de un superior, nu imi cer iertare daca nu sunt vinovata si gata!
Doare tare de tot sa fii jignit de cineva, dar doare la fel de tare sa stii ca ai gresit tu fata de cineva. Sa stii ca n-ai nici cea mai mica idee despre ce se petrece in inima lui si in mintea lui, despre ce crede despre tine si cum ai putea sa il faci sa te ierte? De multe ori nu e suficient sa rostesti niciuna dintre formulele magice: “Te rog, iarta-ma”, “Ma ierti?”, “N-am vrut”, “Promit ca nu mai fac”. Rana e atat de adanca incat ceea ce a provocat-o nu mai poate fi sters cu cuvinte; atunci iti raman faptele. Si chiar cand o dregi cu fapta sau cu vorba, tot ramane un gol acolo, care numai odata cu timpul se umple, cu alte lucruri, cu alte amintiri…
Sa ceri iertare inseamna mult pentru cel pe care l-ai suparat, chiar daca face pe interesantul si nu cedeaza, faptul ca ti-ai plecat capul si ai rostit cuvintele alea tot la inima i se duc. Raman situatiile in care aceste vorbe nu mai rezolva nimic, dar asta e alta poveste.
Si totusi…Sorry seems to be the hardest word.
July 25th, 2007
Inainte sa cititi pana la capat postul de azi, va rog sa faceti urmatorul exercitiu: ganditi-va la toti prietenii (amicii) vostri de sex opus si la ce fel de relatii va leaga. Ganditi-va:
- daca in trecut ati avut vreo relatie amoroasa,
- daca el/ea a fost indragostit/a de tine,
- daca tu ai fost indragostit/a de ea/el,
- daca acum persoana aia simte ceva pentru tine (ii pare rau ca nu esti singur/a, ar vrea sa fiti impreuna),
- daca tu ai vrea ceva de la el/ea.
Asa-i ca macar la una dintre intrebarile de mai sus pe care ti le-ai pune cand te gandesti la un el sau o ea pe care il/o consideri prieten/a, raspunsul e “da”?
Ce vreau sa demonstrez cu asta? Eu, nimic…Natura umana insa, vrea sa demonstreze ca nu exista prietenie adevarata intre femei si barbati fara ca la un moment dat in viata lor comuna sa nu fi existat un moment din asta in care prietenia e data la o parte de dorinta, pasiune sau dragoste. Ca sa exemplific mai bine ce vreau sa zic, il las pe mos Eliade sa o faca, e mai iscusit:
Camaraderia intre un barbat si o femeie tanara este posibila numai daca amandoi sunt foarte inteligenti sau amandoi iubesc. Altminteri este o simpla tovarasie mai mult sau mai putin insipida, foarte putin interesanta sufleteste, sau o etapa preliminarie unei legaturi tot atat de putin interesanta. Iar prietenia intre un barbat si o femeie tanara este de asemenea un mare cuvant, cu majuscula, daca nu e alimentata de inteligenta si sustinuta de dragostea pe care fiecare dintre ei o poarta altei persoane. Tovarasiile acelea agreabile si impure pe care le numim prietenii se rezuma de cele mai multe ori la vizite frecvente, la oarecare confidente si la o calda familiaritate. Mai sus nu razbat.
Mircea Eliade –
Nunta in cer
Q.E.D
July 23rd, 2007
Autor: Marguerite Duras
Nationalitate: frantuzoiaca
Titlu original: Les yeux bleus, cheveux noirs
Anul aparitiei: 1986
Premii: nu
Ecranizare: nu
Nota mea: 9/10
Alte romane de acelasi autor:
Amantul
Am citit acum ceva timp o carticica despre care n-am vorbit mai pe larg pe blog pentru ca nu am avut inspiratia necesara: Ochi albastri, parul negru. Cartea are 100 de pagini, am citit-o intr-o zi. Desi e atat de subtirica nu e la fel de usor de citit. Marguerite Duras scrie laconic, scrie abstract, foloseste atatea pauze incat sintagma “tacerea e un raspuns” se potriveste romanelor ei mai bine decat in oricare situatie. Pauzele, linistea dintre randurile ei sunt atat de incarcate de inteles incat cuvintele sunt mult prea impotente pentru a semnifica ceva. Foloseste puncte, insa nu puncte finale, caci dincolo de ele ramane dialogul si complicitatea cu cel care citeste. Cartea, cum am spus, am citit-o incet, intorcandu-ma la primele pagini pentru a fi sigura ca inteleg bine despre ce e vorba. Personajele ei sunt abstracte, comune si banale, toate in acelasi timp. In cartea asta nu foloseste nici un nume propriu, cei despre care scrie sunt “femeia” si “barbatul”, sunt “ea” si “el”. Isi abstractizeaza atat de mult personajele incat fiecare propozitie e o provocare. O provocare la gandire, la interpretare, la completare, ceva de genul fill in the blanks.
O alta carte de Marguerite Duras care mi-a placut enorm a fost
Amantul. Am citit-o de 2 ori si in franceza si in romana, am studiat-o paragraf cu paragraf (pentru licenta) si nu m-am saturat de ea. De fiecare data cand citesc sfarsitul, ma cuprinde un sentiment ciudat, o tristete inexplicabila si imi dau lacrimile. Serios. Nu stiu de ce, nu imi aminteste de nimic. Unele carti imi provoaca o stare din asta pe care nu pot sa o explic, dar de care ma bucur numai eu si pe care nu pot sa o impart cu nimeni. Devorez cuvintele si recitesc frazele pentru a nu le uita, pentru a savura cat mai mult din senzatia pe care mi-o induc. Si apoi le uit, raman cu ideea si gustul ca mi-a placut cartea, chiar daca nu tin minte tot ce mi-a provocat aceasta placere. Cred ca asa se naste pasiunea pentru carti.
July 21st, 2007
Asa arat eu cand ma supar:
Cele mai comentate